a

Alpinistul Alex Găvan: „Dacă ai sufletul și mintea deschise, cu fiecare experiență pe care o trăiești pe munte, poți spera că ai urcat încă un munte din interiorul tău”

- - 26- 247 vizualizari

În sporturile de performanță, românii au reușit să cucerească titluri mondiale și olimpice la mai multe categorii, cele mai notabile în gimnastica feminină, în scrimă, handbal și tenis. Sunt sporturi jucate într-un mediu controlat, după niște reguli anume și pe care le putem urmări cu toții la televizor.

Există, însă, și sporturi mult mai extreme, periculoase, care nu pot fi cuantificate după un punctaj, nu pot fi urmărite în direct la televizor și nu se joacă după reguli stricte stabilite de oameni într-un timp limitat, ci după regulile naturii, care pun chiar viața sportivilor în joc. Vorbim aici de alpinismul de performanță, acela adevărat, nu drumețiile de munte. Alpinism de performanță înseamnă escaladarea, fără oxigen suplimentar și fără ajutorul porterilor de altitudine, a celor mai înalți munți din lume. Unul dintre sportivii de top ai României în alpinismul de altitudine extremă este Alex Găvan (35 de ani), care a escaladat șase vârfuri de peste 8.000 de metri din Himalaya. Este primul alpinist român care a ajuns pe vârfurile Gasherbrum I (8.080m), Makalu (8.485m) și Shishapangma (8.027m). Îi place să spună că „a urca vârfurile din afară înseamnă, de fapt, să le urci pe cele din interiorul tău”.

Pasiunea pentru alpinism a dezvoltat-o în copilărie, tatăl său fiind profesor de geografie. Când se ducea în vizită la bunici, toată ziua se cățăra pe dealuri și întotdeauna a preferat să fie în natură. Călătorea destul de mult atunci cu tatăl lui și acasă citea tot ce găsea biblioteca lui despre marile descoperiri geografice. Alpinism serios a început să facă din facultate și la 22 de ani a ajuns cel mai tânăr român care a escaladat munți de peste 8.000 de metri. Succesul lui constă într-un mod mai aparte de abordare a alpinismului de performanță, a explicat Găvan într-un interviu pentru „Viitorul României”. Este vorba de respectul pentru munte, de umilitate față de natură. Când pornește într-o expediție, el nu se gândește că pleacă să „cucerească” un munte, așa cum deseori auzim că se titrează în presă, ci pleacă la drum ca să învețe de la munte. „Totul vine din modul în care te reportezi la munte, dacă respecți sau nu muntele, ce te motivează și care sunt valorile tale personale care te aduc pe muntele acela. În alpinismul de performanță există o doză mare de necunoscut, care vine la pachet cu un grad mai mic sau mai mare de risc. De fapt, noi acolo nu riscăm, ci administrăm riscul, e o stare mentală prin care abordezi urcatul pe munte, iar în alpinismul de performanță, oricât de bine te-ai antrenat, tot dai peste necunoscut ceea ce înseamnă automat risc. Unul din lucrurile cele mai responsabile pe care le poți face este să micșorezi această incertitudine, îți iei niște măsuri de precauție. Spre exemplu, dacă știi că trebuie să-ți stabilești patru tabere de bază, mai iei un cort în plus, în cazul în care se întâmplă ceva cu una din aceste tabere. Dacă îți iei suficiente precauții, vei avea mai mult spațiu de manevră într-o situație neprevăzută”, a explicat Găvan.

Alpinistul spune că o mare problemă cu modul în care este abordat alpinismul de majoritatea oamenilor are de a face cu o mentalitate occidentală care privește natura cu oarecare superioritate și dorință de a o „îmblânzi”.

„În momentul în care ai urcat pe munte și ai atins un vârf de 8.000 de metri, titlurile la TV peste tot vor fi „alpinistul a cucerit”. În caz că doamne ferește s-a întâmplat ceva, o să vezi exprimări cum ar fi „l-a răpus muntele”, „i-a plătit tribut muntelui”, parcă ar fi o luptă între alpinist și munte. Într-un fel, putem spune că e o mentalitate occidentală aici, adică omul este mai presus de natură și trebuie să se lupte cu ea ca să o îmblânzească. Mie mi se pare o mare prostie și vanitate și acest gen de gândire te poate pune în mare pericol într-un sport ca alpinismul. Cred că dacă ai sufletul și mintea suficient de deschise, cu fiecare experiență pe care tu o trăiești pe munte, fie la 8.000 de metri fără oxigen, fie la noi în Făgăraș, poți spera că ai urcat încă un munte din interiorul tău, care este mult mai înalt și mai dificil de escaladat decât cei din afară. Pentru mine e mai mult o chestiune interioară ascensiunea pe munți foarte înalți, fără oxigen suplimentar. Evident că mă interesează și partea de performanță sportivă, dar pentru mine performanța e mai degrabă o consecință decât un scop final”, a spus Găvan.

Cum a supraviețuit celei mai mari tragedii produse de o avalanșă pe Everest

De cele mai multe ori, când se întâmplă ceva pe munte, el spune că vina aparține oamenilor, exceptând, situații cum a fost cutremurul care a declanșat avalanșa din 25 aprilie 2015, care a omorât în jur de 9.000 de oameni în Nepal și 22 de victime care erau în tabăra de bază a muntelui. Printre supraviețuitoriii din tabăra de bază s-a numărat și Alex Găvan. El a fost primul care a anunțat dezastrul printr-un tweet, ajuns celebru, pe care l-a scris la câteva momente după ce a lovit avalanșa, când și-a dat seama că este cea mai eficientă modalitate de a anunța autoritățile internaționale pentru ca expedițiile de salvare să fie trimise pe teren cât mai repede.

Cum a reușit să supraviețuiască? Nu a fost o chestiune de noroc, a povestit Găvan, ci de precauție. În primul rând, locul unde și-a instalat cortul în tabăra de bază era cel mai sigur, fiind cel mai îndepărtat de peretele muntelui. În al doilea rând, prin experiență și un calcul rapid, alpinistul român și-a dat seama că pericolul pentru el nu mai era corpul solid al avalanșei, ci praful de gheață care venea cu 150 de kilometri la oră, drept pentru care, pe ultima sută de metri, a luat o decizie care i-a salvat viața. „Avalanșa nu a venit dinspre Everest, a venit dinspre un vârf de 7.000 de metri numit Pumori și ca să poată să lovească tabăra de bază, ea a trebuit să treacă peste niște văi glaciare, ca să vă dați seama cu ce forță a venit. Cortul meu era exact în partea opusă a taberei de bază, practic, avalanșa m-a prins aproape ultimul. Eu sunt viu acum pentru că pe mine m-a prins acel suflu de particule de gheață, nu mai era partea solidă a avalanșei. Astfel, pericolul în cazul meu ar fi fost asfixierea, pentru că norul acela venea cu vreo 150 de kilometri pe oră. Eu m-am salvat pentru că am luat o decizie mai neconvențională. Am deschis cortul și am văzut zidul acela de zăpadă care venea spre mine, nu pot să exprim exact ce am simțit atunci, dar am simțit că timpul încetinește. La vreo 50 de metri de cortul meu era un bolovan masiv, cât un bloc de două etaje, și lângă el era cortul unde luam masa. Am calculat că dacă pot să ajung în spatele bolovanului, poate mai am o șansă, pentru că din cort mă lua pe sus cu totul. Am luat-o la fugă spre bolovan și am observat niște detalii, ceea ce venea spre mine era norul avalanșei. Când ajunsesem la câțiva metri de bolovan, am luat-o la stânga și am intrat în cortul unde luam masa. Într-o situație ca la carte, ar fi fost cea mai proastă decizie pe care o puteam lua, dar în cazul acela, acea decizie contraintuitivă poate că mi-a salvat viața. Am intrat în cort, am tras repede fermoarul și mi-am zis „băi, Alex, nu ești atât de deștept pe cât credeai”, pentru că dacă venea avalanșa, eu nu aveam niciun cuțit cu care să tai cortul dacă ajungeam îngropat sub zăpadă. Până să mi se termine gândurile, venise suflul acela și nu se dărâmase cortul. Mi-am dat seama că sunt în siguranță. Am trimis acel mesaj pe Twitter, care a fost și prima veste despre avalanșă și a fost preluat de toată lumea. De ce l-am trimis? Nu am vrut să mă transform într-un reporter la fața locului. Am ieșit din cort și mi-am dat seama cât de gravă e situația și că dacă eu nu zic nimic acum, mama o să afle peste o oră ce s-a întâmplat și o să facă infarct. Dacă aș fi sunat-o, probabil că m-ar fi ținut jumătate de oră la telefon și atunci fiecare secundă și minut era important pentru oamenii aceia care erau sub avalanșă, de aceea după ce am dat tweet-ul, nu am vrut să intru în direct la CNN. Uneori e timp pentru vorbit, alteori e mai important să folosești timpul acela ca să faci ceva pentru viețile unor oameni”, a povestit Găvan.

Numărul victimelor poate că ar fi fost mult mai mic, în tabăra de bază, dacă acolo s-ar fi găsit numai alpiniști profesioniști, care știu ce să facă în astfel de situații, consideră Găvan. Însă, Everestul a devenit un munte foarte comercial și cea mai mare parte a oamenilor care îl escaladează nu au ce căuta acolo, fiindcă nu au pregătirea necesară și condiția fizică să facă asta.

„Nu putem spune că oamenii care se aflau atunci în tabăra de bază au făcut niște greșeli alpinistice și de asta nu s-au mai întors. Însă, numărul victimelor ar fi fost probabil cu mult redus dacă în tabăra de bază se aflau doar alpiniști, nu și pseudo-alpiniști. Din păcate, Everestul este cel mai comercial munte din Himalaya, acolo se strâng și oameni care nu au experiența de a urca un astfel de munte, au doar resursele financiare. Când ai astfel de resurse, crezi că poți să faci orice, dar din păcate, în cazul Everestului îți aduc doar posibilitatea de a plăti ghizi experimentați, oxigen suplimentar și niște șerpași care să te tragă pe munte. Cu toate acestea, în momentul în care se întâmplă ceva, nu mai contează că ești client. Majoritatea oamenilor care erau acolo nu aveau ce să caute acolo, pentru ei era mai important să bifeze că au urcat Everestul, dar fără să-și dea seama că la nivel de performanță, chestia asta înseamnă zero, pentru că în alpinismul adevărat contează mai mult modul în care ajungi din punctul A în punctul B, nu doar să ajungi acolo cu orice preț. Dacă tu o iei pe scurtătură ca să ajungi acolo… Dacă erau numai alpiniști acolo, dezastrul ar fi fost de mult mai mică intensitate. Să vă dau un exemplu, motivul pentru care eu am supraviețuit acelei avalanșe a fost modul în care mi-am pus cortul în tabăra de bază. Pentru că tabăra de bază a Everestului adăpostește câteva sute de oameni, ea se întinde pe un kilometru și jumătate, este foarte mare, și majoritatea oamenilor care nu s-au mai întors au făcut din acele expediții comerciale, oameni care nu aveau ce să caute acolo pentru că nu aveau experiența necesară. Țin minte că am văzut un ghid care îi învăța pe acei clienți cum să-și pună colțarii în picioare, ceea ce mie mi se pare un sacrilegiu la adresa muntelui. Când faci treaba asta, cauți să înfurii muntele și muntele acela o să-ți răspundă. Expedițiile comerciale se aflau în locul cel mai aproape de zona din care a venit avalanșa”, a explicat Găvan.

În urma experienței avalanșei, Găvan a inițiat, împreună cu echipa sa, o campanie umanitară, „Bucurie pentru Nepal”, în urma căreia s-au adunat 106 000 euro din care au fost construite trei școli în comunități izolate din Himalaya. Aici, învaţă deja peste 250 de copii și Găvan speră ca numărul elevilor să crească pe viitor.

„Am fost în Nepal de 15 ori până acum și, într-un fel, consider țara asta ca a doua mea casă. Dincolo de performanța sportivă, creșterea mea interioară are legătură și cu oamenii pe care i-am întâlnit acolo. Nu cred că aș fi putut să mă întorc în următorul sezon himalayan ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am vrut să fac mai mult și împreună cu echipa mea, am făcut această campanie umanitară”, a spus Găvan.

Expediția de salvare pe „Muntele Ucigaș”

Ultima expediție din Himalaya a alpinistului român a fost chiar în vara anului acesta, însă scopul ei nu a fost cucerirea vreunui vârf de peste 8.000 de metri, așa cum plănuise inițial. Găvan a co-iniţiat şi coordonat operaţiunea de căutare şi salvare cu elicopterul a doi prieteni alpiniști alături de care a urcat pe munte. Este vorba de alpinistul spaniol Alberto Zerain şi argentinianul Mariano Galvan. După zile întregi de căutari s-a descoperit că cei doi au fost prinşi într-o avalanşă.

Deşi abordau rute diferite, Alex Găvan, Alberto Zerain şi Mariano Galvan împărţeau aceeaşi tabără de bază, pe valea Diamir. Găvan intenţiona să urce vârful Nanga Parbat de 8.125m, supranumit „Muntele Ucigaş”, pe ruta Kinshofer, pe când ceilalți doi alpiniști îşi propuseseră să parcurgă creasta Mazeno, lungă de 13 km, performanţă reuşită de o singură echipă înaintea lor, în 2012.

Ultimul contact pe care românul l-a avut cu cei doi alpinişti a fost în după-amiaza zilei de 23 iunie pe când se afla la aproape 6 000m, împreună cu italienii Klaus Gruber şi Benjamin Grueber. După aproape unsprezece ore de ascensiune din tabăra unu, cei trei reuşiseră să instaleze tabăra doi, escaladând peretele Kinshofer în aceeași zi.

Între timp, cealaltă echipă de alpiniști pierduse contactul cu ei și după o tăcere de patru zile, la opt zile după ce Zerain şi Galvan porniseră în ascensiune, în seara zilei de 26 iunie Găvan a co-iniţiat operaţiunea de căutare a celor doi.

„Conform statisticilor, acei oameni erau, cel mai probabil, deja morţi. Dar în acelaşi timp sunt câteva cazuri de supravieţuiri miraculoase în Himalaya care au sfidat aceste statistici. Atâta timp cât nu aveam dovada clară că Alberto şi Mariano au murit, era de datoria noastră să continuăm căutările”, a povestit Găvan.

Din cauza vremii nefavorabile, operaţiunea a durat până la prânzul zilei de 1 iulie când, la 6 100 de metri, pe partea dinspre valea Rupal a crestei, s-au găsit indicii care sugerau fără îndoială că cei doi alpiniști au fost prinşi într-o avalanşă.

„În momentul în care am atins punctul în care GPS-ul celor doi a emis semnal pentru ultima dată, am văzut toate semnele unei avalanşe de tip placă, linia de fractură a acestei plăci, blocuri de gheaţă dizlocate şi, tulburător, urmele în zăpadă lăsate de către Alberto şi Mariano. Aceste urme se întrerupeau brusc, odată cu intersectarea liniei de fractură a avalanşei, iar apoi nu mai apăreau nicăieri în altă parte. Acel punct de GPS era exact în mijlocul avalanşei. În afară de asta, nu se vedea absolut nimic. Am căutat intens, de mai multe ori în acelaşi loc, ne-am uitat în crevase, am căutat pe văile din vecinătate, am zburat până la aproape 7400m de-a lungul crestei Mazeno, o altitudine periculos de riscantă având în vedere aerul rarefiat. Unul dintre ceasurile elicopterului are un indicator şi atunci când acest indicator ajunge pe culoarea roşie, elicopterul se prabuşeşte. Parte din căutare noi am efectuat-o pe culoarea galbenă, care este imediat sub linia roşie. Alberto şi Mariano se numărau printre cei mai buni. Viaţa este un dar şi aceşti oameni extraordinari au ştiut cum să onoreze acest dar, întotdeauna căutând lumina cea bună. Dar Muntele este Munte, iar suveranitatea Sa este absolută”, a spus Găvan.

Peste 90% din avalanșele care se soldează cu victime sunt declanșate chiar de victime”

Din păcate, de multe ori, astfel de tragedii nu sunt cauzate de factori externi, cum a fost aici, ci chiar de oameni, a explicat Găvan. „Peste 90% din avalanșele care se soldează cu victime sunt declanșate chiar de victime. În același timp, sunt extrem de puține cazuri în care, în alpinism, ți se întâmplă ceva pe munte care nu este din cauza ta. Dacă te prinde avalanșa sau dacă aluneci, cazi din perete, în majoritatea cazurilor, fie ai făcut tu o greșeală astronomică, fie ai luat un set de decizii mici, dar care puse cap la cap te duc la un moment dat într-un punct din care nu poți să te mai întorci în siguranță”, a explicat alpinistul.

O tragedie de genul acesta a avut loc pe 22 aprilie, în munții Retezat, unde au murit doi copii alpiniști, Dor Geta Popescu (13 ani) și Eric Gulacsi (14 ani). Tragedia s-a petrecut în timpul unei excursii de trei zile spre Vârful Peleaga (2.509 m), organizată de tatăl alpinistei, Ovidiu Popescu, în condițiile în care autoritățile au avertizat din timp că există risc de avalanșă. Poliția a deschis dosar penal pentru ucidere din culpă în acest caz.

„Cred că genul acesta de întâmplări au legătură cu ceea ce ne mână pe noi să mergem acolo (pe munte), să intrăm într-un mediu care, uneori, din cauza ignoranței noastre, a nesăbuinței noastre, a egoului nostru, se poate transforma într-unul ostil. Însă, acel mediu nu se transformă pentru că muntele este ostil, ci pentru că noi îl facem să fie ostil prin acțiunile noastre și nu, nu este o răzbunare a muntelui. Niște copii de 12-13 ani nu pot să fie alpiniști încercați și cu experiență… ei sunt copii. Să ai experiență și să fii un alpinist încercat înseamnă să îți asumi și responsabilitatea deciziilor pe care le iei pentru tine și pentru cei din jurul tău. În momentul în care eu sunt cu partenerul meu de munte la peste 8.000 de metri, avem o responsabilitate egală unul față de celălalt. Niște copii sunt niște copii, despre asta vorbim. Faptul că acei copii iubeau muntele și mergeau pe munte este extraordinar, dar nu orice lucru care ți se prezintă ca fiind un record este o performanță și nu orice performanță este un record. Cred că o legătură o are și media din România care încă nu a ajuns la gradul de maturitate vizavi de ce înseamnă sporturi de munte, cum este în țări care au deja o mare tradiție alpină. De ce spun asta? Pentru că o parte din ce s-a întâmplat are legătură și cu presiunea exercitată asupra acelor copii, presiune exercitată nu numai de cei apropiați, ci și de media. Un copil este un copil, nu are discernământul să ia decizii de genul acela când este pe munte. În seara aceea când am aflat despre ce s-a întâmplat, eram la mine în grădină, mi-a trimis cineva pe Whatsapp un link și am văzut din titlul linkului despre ce este vorba. Nu am putut intra să citesc zile întregi, înțelesesem totul din titlu, am pus telefonul jos și nu am vorbit cu nimeni ore întregi”, a spus Găvan afectat.

Alpinismul este un sport care nu trebuie realizat din vanitate, pentru fel de fel de trofee și titluri de ziar, ci din dorința de a urca munții din interiorul tău, reamintește el. „Pasiunea asta trebuie să aibă legătură cu niște resorturi ale tale lăuntrice. E o chestie care ține de buna noastră sănătate spirituală și mentală, faptul că nu suntem stăpânii naturii, ci o parte integrantă din ea și că supraviețuirea noastră pe termen lung pe Pământul acesta are legătură cu modul în care noi reușim să conștientizăm lucrul acesta”, a mai spus Găvan.

 

CITAT: „Cred că dacă ai sufletul și mintea suficient de deschise, cu fiecare experiență pe care tu o trăiești pe munte, fie la 8.000 de metri fără oxigen, fie la noi în Făgăraș, poți spera că ai urcat încă un munte din interiorul tău, care este mult mai înalt și mai dificil de escaladat decât cei din afară.” Alex Găvan, alpinist

26 recommended
247 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de