Ana Maria Sandu, scriitoare: „Nu ne plictisim în România și ăsta e un fel de bine”

Scris de Andrei Craciun 16-06-2017 3,251

Ana Maria Sandu este scriitoare. Ultima ei  carte – Pereți subțiri – a fost cea mai vândută carte a unei scriitoare din România la Târgul de Carte, la Editura Polirom. Ana Maria Sandu e la a cincea carte, și a fost deja tradusă în italiană și franceză, și are un volum (Omoară-mă) în curs de traducere în limba maghiară.

Este din Târgu Jiu, a studiat Literele, dar n-a ajuns profesoară (deși astăzi le predă unor tineri, alături de poeta Svetlana Cârstean, cursuri de citit – au ajuns la Kafka).

Ana Maria (căreia prietenii îi spun Ana, iar ea crede că acesta e cel mai frumos nume din lume) a intrat încă din faculate în presa culturală și tot acolo lucrează și acum. E la Dilema veche, având una dintre cele mai apreciate semnături din România.

Ana Maria Sandu a avut burse în străinătate, inclusiv una foarte importantă, la Berlin, dar e convinsă că nu ar putea să trăiască în altă țară (are un frate stabilit în Elveția, la Lausanne, se duce în vizită, e liniște, frumos, dar abia așteaptă să vină acasă). I se face dor de orașul București. Este pe jumătate olteancă, pe jumătate ardeleancă, dar, iată, cel mai mult se simte bucureșteancă.

Un fragment din cartea Aleargă a fost dramatizat acum doi ani, într-un one-woman-show al actriței Nicoleta Lefter, unul dintre cele mai originale spectacole de pe scena teatrelor din capitală.

 

Viitorul României: Pereți subțiri, de Ana Maria Sandu. Roman, scrie pe el. Chiar așa?
Ana Maria Sandu: Nu e chiar așa. Nu cred că e un roman, nu trebuie să credem tot ce scrie pe cărți.

Sunt șaptesprezece povestiri legate între ele.
Așa este, cum ai spus.

A câta carte e?
A cincea. Am debutat în 2003. Am mai scris povestiri, am mai scris și un fel de poem epic. Aleargă e tot o struțo-cămilă de text. Nu știu dacă scriu roman, scriu și eu ce îmi vine.

Cât timp ai lucrat la acest volum? Pentru aceste 226 de pagini?
Prima proză am scris-o acum vreo opt ani.

Proza care deschide volumul?
Nu aceea. Alta – Rusoaica. Vasile Ernu mi-o ceruse pentru o antologie care urma să apară în Rusia. Antologia n-a mai apărut, și am rămas cu un text, care culmea a apărut într-o altă antologie, în Franța. Mi-am dat seama că e primul meu text care apăruse în traducere, dar niciodată în românește.

În ce limbi ești dumneata tradusă?
În franceză, în intaliană și în maghiară. Apare anul acesta în maghiară:  Omoară-mă.

Ana Maria Sandu și timpurile unei alte legături culturale cu Europa

Nu vreau să fac așa ceva. Să le divulgăm cititorilor că este doar un titlu de carte. Te-ai ales și dumneata cu ceva din toate traducerile astea?
Am fost pe la târguri de carte, pe la Torino, pe la Salonul de la Paris. Erau și alte vremuri. Era vorba de un alt gen de conectare cu Europa. Acum avem timp mai mult să ne scriem cărțile. N-am mai călătorit deloc cu ultimele mele cărți.

Deși sunt mai bune?
Nu știu dacă sunt mai bune. Cred că sunt altfel. Nu fac ierarhii între cărțile mele, îmi e imposibil, nu prea ai cum.

De unde ești de loc, Ana Maria?
Din Târgu Jiu. Sunt pe jumătate olteancă.

Și pe cealalată?
Ardeleancă. Din partea mamei.

Dar dumneata cum te simți mai mult?
Mă simt din București. Locuiesc aici de mai bine de douăzeci de ani. Locuiesc din 2004 în același loc.

Vecinii de la bloc de-a lungul vieții ți-au fost sursă de inspirație?
Sigur că da.

Ești cunoscută la dumneata acasă?
Prea puțin. E un bloc mic, unii sunt foarte bătrâni și încep să mă îngrijorez dacă nu îi văd o perioadă – mă tem că s-a întâmplat inevitabilul. Sunt foarte multe apartamente închise, din care oamenii au plecat pe lumea cealaltă și nu s-a mai întors nimeni să le îngrijească.

Ana Maria Sandu și cenaclul condus de Mircea Cărtărescu

Cum ai devenit dumneata, de la Târgu Jiu, scriitoare? Ai făcut Literele? Povestește-ne începuturile dumitale literare.
Ca orice studentă la Litere sigur că mă gândeam că voi scrie cărți. Scriam deja din liceu niște chestii, nu aveam mare încredere în ele, dar le scriam. Știam că asta vreau să fac. Cel mai mult pe lume îmi place să citesc, așa că era firesc să ajung și să scriu.

Frecventai cenacluri, cum procedai?
Da, mergeam la cenaclu din anul I, la cenaclul ținut de Mircea Cărtărescu. Au fost niște întâlniri care au însemnat foarte mult.

Dar la Târgu Jiu, cum era? Erau cenacluri?
Am avut un profesor de limba română foarte bun.

I-ai dat și dumnealui o carte?
I-am dat din primele, apoi nu ne-am mai întâlnit. Aveam și un unchi care și el scria, și puteam să vorbesc cu el despre ce scriam și mai ales despre ce citeam. Și asta m-a ajutat mult.

Ce citeai pe vremea aceea?
Citeam destul de organizat, pentru că mă îndrumau oamenii ăștia, care făcuseră și școală și aveau o ordine în lecturi.

Erai o elevă cu rezultate școlare bune? Erai o loază? Cum erai?
Cred că dacă m-aș fi dus la Mate-Fizică mi-ar fi fost foarte greu. Și aș fi suferit foarte tare. Pentru că m-am dus la Uman, îți dai seama, am fost bună.

Mergeai pe la Olimpiade?
Am fost, am fost. Nu luam neapărat premii, dar era OK. Făceam ce-mi plăcea.

Erai o fată timidă?
Am rămas o fată timidă.

Știu și eu? Sunt destul de curajoase textual unele dintre prozele dumitale. Scrisu-i una și viața-i alta?
Nu cred că e chiar așa – și scrisul, și viața sunt tot ale mele.

Ai fost cea mai vândută autoare de la Polirom la Bookfest…
Ce ciudat sună asta acum…

Cum s-au vândut cărțile tale până acum?
Cum se vând în general cărțile românești. Și ce scriu eu nu umple stadioane. Nu trebuie să le placă tuturor ce scriu eu. Sunt OK.

Ție îți place Pereți subțiri?
Nu puteam să o scriu altfel, și nici mai bine.

Ana Maria Sandu și relația cu scriitorul José Saramago 

Am văzut că ai început cu un citat din Saramago. De ce?
Pentru că mai începusem de două ori Eseu despre orbire, dar nu o terminasem niciodată. Abia acum, în timp ce scriam la cartea asta… băi, a fost o chestie din aia: m-a terminat, m-a rupt! Mi-a luat foarte mult timp să mă despart de ea. Cred că era normal să fie Saramago acolo.

Te-ai gândit vreodată să pleci din țara noastră?
Nu. Niciodată cu adevărat. Am mai avut burse, rezidențe. Am stat o lună-două, am avut bursă și la Berlin, dar ți se face dor, adică mie mi se face dor de România, de orașul ăsta, de București, știi? Nu aș putea trăi în altă țară. Am avut sentimentul de turist, nu mă văd acolo. Am un frate care stă la Lausanne, e frumos, e bine, e liniște, calm, Elveția, na. Dar nu aș putea. Cred că pentru un scriitor e bine să stea într-un loc în care se vorbește limba în care scrie. E foarte important. Plus că nici nu m-am văzut vreodată altceva. Dacă aș ști să fac nasturi, aș face nasturi. Dar așa… Știu să fac paste foarte bune, dar cam atât. Tarte aș mai putea să fac.

Cum se schimbă țara noastră? Unde mergem noi, spre viitor? Credeți că țara se îndreaptă într-o direcție greșită?
E suficient să deschizi ziarele, știrile în fiecare zi și… Binele? De unde să apuci binele? De unde să îl iei? Cum să îl gestionezi? Nu știu dacă mergem înspre bine sau înspre rău. Cred că nu ne plictisim în România și ăsta e un fel de bine. Cât te enervezi foarte tare înseamnă că ești viu și o să vedem noi încotro… Ne îndreptăm și noi o dată cu țara, cu lumea.

De lume ce părere ai? Cum te uiți tu – scriitoare de la București – către lume? Ce relație ai cu viitorul?
Mă gândesc mai degrabă la cum se schimbă fricile noastre și cum se modifică de la o vârstă la alta. Și apropo de lume cred că asta contează: care sunt motoarele ei.

Crezi că frica e un motor important, atât la nivel individual, cât și de societate?
Da. Și cred că am acumulat toți frici multe și că sunt altele acum, sunt frici noi. Mă gândesc la asta deseori, mă gândeam chiar zilele trecute la expunerea la tragedie – atentate și tot ce înseamnă. Faptul că te obișnuiești cu ele: frica e punctuală, e o zi, apoi creierul respinge asta, că altfel nu ne-am mai mișca, nu am mai face nimic.
Suntem ca în pâlnia lui Stamate legați de picior nu cu o sfoară, ci de frică. Dacă tragedia nu te atinge în formă directă, poți să trăiești cu ea. Asta ține de ritmul de azi al lumii.

Cum e ritmul de azi al lumii?
Se tot modifică și ne modificăm și noi o dată cu el.

Crezi că ai mai putea trăi ca acum 15 ani?
Nu cred că e imposibil.

Cititorii ce găsesc în cărțile dumitale? Ce folos trag din ele?
S-ar putea să nu îți folosească la nimic. Și cred că nu trebuie să le cumperi până nu le răsfoiești și nu îți place ceva din ce e scris acolo. Eu așa fac. Și apoi descoperi autori care cresc din alții și…

Dumneata din cine ai crescut? Ai vreu un autor-matcă de la care curgi?
Am autori care au contat, care mi-au plăcut, cu care m-am întâlnit într-un moment. Ca de exemplu: cu Mircea Cărtărescu, fiindcă am fost la cenaclu, la el. Mi-a fost și profesor (asistent) la un curs la facultate.

10302323_1422131228069385_3415023192157934278_n

Ana Maria Sandu trăiește mai multe vieți

Dumneata ai și predat?
Nu. Am făcut practică pedagocică în facultate. Cu ore de predare la clasă. Mi-a căzut, la o clasă de-a șasea balada. Nu mi s-a părut prea antrenant cum era descrisă în manual și am improvizat. Copiilor le-a plăcut, dar proful cu care făceam practica asta pedagogică mi-a zis că nu e de mine meseria asta. Și mi-a rămas pe undeva. Deși lecția ieșise mișto, copiilor le plăcuse. În presă mi-a plăcut însă mult mai mult.

Și în afară de Mircea Cărtărescu?
A contat mult că i-am citit pe Florin Iaru, pe Simona Popescu, că am văzut că poezia poate fi și altfel. Că i-am descoperit pe Leonid Dimov și Mircea Ivănescu.

Dumneata ai primit vreun premiu ca scriitor? Academia Română, nimic?
Ni-mic! Insensibili. Dar sunt încă tânără, nu? Alții la vârsta mea nici nu debutaseră (râde).

Care sunt planurile dumitale de viitor?
Da! Vreau o vacanță la mare!

Pe litoralul Mării Negre?
Nu. La Mediterană, în Spania. E una dintre țările mele preferate.

Știi să vorbești pe spaniolă?
Nu prea. Am făcut română și franceză la facultate.

Puteai să predai franceză. Acum, cine te mai angajează la vârsta dumitale…
(râde) Fac presă încă de când eram în facultate. Îi ajutam la un supliment, la Dilema. Am ajuns prin Liviu Papadima, care îmi fusese profesor. Apoi suplimentul n-a mai fost. Apoi o vreme nu mi-am găsit job, și pentru că prietenii mei începuseră să lucreze în publicitate, mi s-a părut că aș putea și eu. Dar nu am trecut niciodată de interviul de la resurse umane. Nu știu ce nu mergea – mă întrebau cu lucratul în echipă, cu… Nu știu ce n-a mers, că și în redacție am lucrat în echipă. Nu eram portretul-robot pentru publicitate, acum le dau dreptate. Bogdan Lefter, care îmi fusese și el profesor, m-a chemat la Observatorul cultural, și asta a fost.. Am stat cinci ani la Observator, după care am lucrat cu Mihai Chirlov (n.r. – directorul artistic de la TIFF) și am făcut revista Republik, apoi din nou la Dilema. Unde sunt de vreo șase ani, care au trecut foarte repede.

Și presa, încotro?
Presa se predă, cred. E foarte ciudat ce se întâmplă. Nu cred că știe nimeni încotro merge. E o situație paradoxală: e din ce în ce mai mare nevoie de presă adevărată, și cred că sunt din ce în ce mai puțini bani curați care să o suțină, și atunci din această situație începe reinventarea. Trăim o vârstă nouă a presei, care e un fel de gherilă, cu bani puțini și oameni foarte pasionați. Și vom vedea. Eu am încredere.

Dumneata ești pasionată și de presă?
Da, de un anumit gen. Cea pe care am făcut-o. Nu am făcut altceva, nu mă consider ziaristă de alt fel. Cred că e nevoie și de presa culturală, altfel degeaba mai scriem cărți, dacă nu află nimeni despre ele.

Acum la ce lucrezi?
Acum nu mai lucrez la nimic. Îmi iau tot timpul pauze între cărți. Am lucrat mai închegat cam trei ani-jumate, am tot scris la ea când am avut timp. Le-am tot aranjat, le-am tot schimbat.

Și ideea cu blocul când ți-a venit?
După ce am scris vreo trei povestiri. Mi-am dat seama că am nevoie de un stâlp de susținere. Nu cred că proza scurtă e ca mine neapărat, ca gen.

Am văzut că Aleargă a fost dramatizat și a ieșit un spectacol de teatru foarte bun (n.m. – e un one-woman-show cu Nicoleta Lefter).
E o bucată, o halcă de text, nu e cartea în sine. Nu cred neapărat că scrisul meu este bun de a fi dramatizat. Nu știu dacă textele mele funcționează dramatizate. Nu am o relație deosebită cu teatrul. În povestea asta a fost așa: Nicoleta Lefter a citit cartea, mi-a spus ce ar vrea să facă, ne-am întâlnit, mi s-a părut o actriță foarte mișto. Ne-am întâlnit și cu Silvia Călin și a ieșit spectacolul ăsta. M-am asigurat că va fi cât mai simplu și mai fain, și asta a fost.

Ți-a plăcut ca spectator să vezi așa ceva?
E altceva. Dacă pleci de la premisa că e altceva, da.

Ți s-a și ecranizat vreun volum? Urmează?
Încă nu. Nu știu nici dacă mi-ar plăcea. Poți să știi ce iese?

Ce este literatura pentru Ana Maria Sandu?
Și eu aș putea să te întreb același lucru. Nu știu ce este. (se gândește) E o chestie ieftină, una dintre posibilitățile ieftine de a trăi mai multe vieți și de a avea senzația că o înțelegi pe cea pe care o trăiești.

Ai reușit să convingi pe cineva din familia dumitale că e o meserie serioasă ce faci tu?
E o chestie mai mult de acceptare decât de convingere (râde). Știu ai mei că mă ocup cu scrisul, mama chiar m-a întrebat acum ceva vreme dacă nu mai scot nicio carte. Taică-miu m-a auzit o dată la radio și era foarte impresionat de cât de deșteaptă sunt. I-a spus maică-mii, mie nu mi-a zis (râde). Nu prea vorbim despre asta.


CITAT: „
Nu știu dacă mergem înspre bine sau înspre rău. Cred că nu ne plictisim în România și ăsta e un fel de bine.Ana Maria Sandu, scriitoare

Fotografii din arhiva personală. Credit foto: Maria Balabas