Andrei Dăscălescu. Un regizor pe Planeta Petrila

Scris de Alina Vîlcan 17-07-2017 1,042

Pe 30 octombrie 2015, mina Petrila, cea mai veche mină din Valea Jiului, a fost închisă. Cu doi ani înainte, caricaturistul Ion Barbu începuse la Petrila lupta pentru ca măcar clădirile minei să nu fie demolate, iar lupta aceasta o ducea prin artă. Într-o noapte de Paște, a cooptat în demersul lui un tânăr regizor de film, Andrei Dăscălescu, cunoscut publicului din 2008, anul în care apărea primul său documentar – Constantin și Elena.

Al doilea avea să fie chiar Planeta Petrila, cu premiera mondială la Amsterdam și despre care s-a vorbit mult în ultima vreme, odată intrat în cinematografe. Pentru Planeta Petrila, regizorul cunoscut de asemenea pentru activismul său social, care l-a făcut să se implice cu imagini foto sau video în cauze diverse, de la Roșia Montană, la Tășuleasa (acolo, de altfel, îl și cunoscuse pe Ion Barbu), până la protestele din 2017 (surprinse și în colecția #rezist), a mers la Petrila, a locuit în casa-muzeu a lui Barbu, a atras de partea sa HBO, a așteptat aprobări care nu mai veneau și fără de care nu putea să filmeze în mină, l-a urmărit pe Ion Barbu, cu arta lui, cu felul neobișnuit în care reușea să adune mulțimi care credeau în același lucru – că trecutul nu trebuie șters, apoi a coborât în subteran cu minerii, a băut cu ei bere din același PET la vestiar, a fost acolo, filmând, și când s-a scos ultima tonă de cărbuni, și când s-a întâmplat închiderea ultimului abataj al minei prin prăbușirea tavanului. Mai târziu, avea să ajungă cu personajele lui la Amsterdam, cu artisul care începuse cândva toată această revoluție la Petrila, și cu minerul Dumitru Cenușă, brigadierul carismatic, căruia odată ce îi câștigase încrederea se bucurase de încrederea tuturor minerilor, și care acum ieșea pentru prima dată din România. Cum s-au întâmplat, de fapt, toate? Întreaga poveste o spune Andrei Dăscălescu.

PETRILA, ROMÂNIA, 2013

Andrei Dăscălescu, mina Petrila

Cum ai ajuns prima dată la Petrila?

Am ajuns la Petrila aproape întâmplător, în mai 2013, în seara de Înviere. Nu știam despre mineri și minerit decât ceea ce știe toată lumea.

Dar ce căutai acolo?

Eram în zona Târgu Jiu, avusesem o filmare (aveam echipamentul la mine) și voiam să-mi petrec noaptea de Înviere undeva. De obicei petrec sărbătorile la Piatra Neamț, de acolo sunt și acolo îmi e casa. Numai că eram prea departe, nu voiam să conduc până la Piatra Neamț, așa că m-am gândit să rămân undeva în zonă. Cunoscându-l pe Ion Barbu și știind că stă în Petrila și că sunt aproape de Valea Jiului, l-am sunat, l-am întrebat dacă e acasă, dacă mă primește și așa am ajuns prima dată acolo, în seara aceea de Paște din 2013

Îl știai de mult pe Ion Barbu, cum v-ați cunoscut?

L-am cunoscut la Tășuleasa Social. În 2012, am făcut un documentar despre Tășuleasa Social… 

Un film fain…

Un film fain, da. Atunci am intervievat mai mulți dintre voluntarii asociației, Ion Barbu fiind unul dintre ei. Și mi-a plăcut foarte mult, practic atât de mult, încât am început Un film fain cu interviul cu el și l-am și încheiat cu interviul cu el, deci a avut primul și ultimul cuvânt, fiind un om foarte șarmant, inspirat, cu ideile și umorul la el tot timpul. Ne-am mai revăzut în același context de câteva ori, așa că în 2013 a venit firesc gândul ăsta să îl sun, să văd dacă e acolo și să-i fac o vizită.

Și așa a început totul…

Nu mai fusesem niciodată nici în Valea Jiului, nici în Petrila. Am vrut să stau doar în noaptea aceea și apoi să plec spre Piatra Neamț. Dar când intri pe poarta lui Ion Barbu, nu ai cum să rămâi indiferent. Are inclusiv gardul vopsit, are un șir de garaje pictate, acolo, pe strada pe care locuiește. E un loc pe care poți să-l vizitezi într-o zi, dar ca să intri în profunzime îți trebuie câteva zile, deci cred că deja de când am ajuns în Petrila renunțasem la gândul de a pleca a doua zi, mai ales că îmi doream să văd și mina. Îmi plac siturile industriale și eram curios să văd cum arată mina, mai ales că încă de la intrarea în oraș ai mina pe dreapta și cimitirul pe stânga. Ambele sunt mari și ambele îți stârnesc curiozitatea. Mă rog, putem să divagăm de aici, că e o metaforă, e poate singurul oraș din țară care începe cu un cimitir. Și zicea Sîrbu (n.r. – Ion D. Sîrbu, scriitor și filozof născut la Petrila) că poate dacă ar fi început cu o grădiniță ar fi fost alta soarta orașului. 

Și ai reușit să ajungi și în mină atunci?

Da. Atunci, practic, Barbu mi-a zis că urmează în zilele următoare un workshop la care vin arhitecți și studenți la Arhitectură din România și din străinătate să propună soluții alternative la demolarea clădirilor minei. Așa am aflat că mina încă mai lucrează, pentru că dacă o vedeai de la stradă părea părăsită de multă vreme, unele clădiri erau demolate deja, altele erau în curs de demolare, iar altele erau pur și simplu foarte dărăpănate. Am fost surprins că mina încă mai funcționează. Mi s-a spus că mai funcționează până în 2015, când se închide definitiv și când ar trebui să se demoleze totul. Ion Barbu era indignat de acest plan, pentru că mina Petrila e cea mai veche din Valea Jiului și a fost o mină-școală, acolo s-au specializat toți cei care au ajuns în funcții de conducere la celelalte mine; are un istoric bogat, și pozitiv, dar și negativ, pentru că în 2008 au murit 13 oameni într-o explozie. Cred că a fost și motivul pentru care s-a decis ca mina Petrila să fie prima din valul ăsta de închideri. Dar era și cea mai adâncă mină. Toți minerii pe care i-am cunoscut, și care apoi au fost transferați la alte mine, spun despre mina Petrila că era cea mai frumoasă. Mie mi se strânge inima când aud cea mai frumoasă despre o mină unde, după cum se vede și în film, nu sunt deloc condiții, dar se pare că în celelalte mine condițiile sunt și mai grele, iar galeriile sunt mult mai înguste, mai puțin înalte…

Ion Barbu

Bun, ai rămas și ai filmat venirea arhitecților…

Barbu m-a convins că e o cauză pentru care merită luptat. De altfel, eu am porniri de activist de mai multă vreme. De pe la protestele cu Roșia Montană am început și am tot avut contribuții foto și video la lumea asta a activismului civic. Inițial, am rămas să filmez workshop-ul, știam că studenții vor merge și în vizită la mină, că vor măsura, vor face fotografii pentru a propune soluții, eram curios să văd și mina… 

Ai văzut prima dată mina odată cu ei?

Da. Am mai avut și câteva vizite doar eu cu cineva care lucra la mină și mi-a făcut turul, dar am fost și cu ei. De atunci, am început să fotografiez și să filmez, inclusiv lucruri din workflow-ul minei, în paralel cu ce făceau studenții arhitecți. Știind că mina se va închide, am simțit pornirea să arăt cum se lucrează. Și am încercat să filmez cadre în care să nu fie implicați arhitecții, gândindu-mă că poate voi face un filmuleț despre mină, pe lângă cel despre lupta dusă prin acest workshop.

Mai știi câte zile ai rămas atunci?

Am rămas vreo zece zile. Practic, până s-a încheiat workshop-ul. Și deși pe vremea aceea nu plănuiam să-mi fac al doilea lungmetraj din asta, am sfârșit prin a folosi foarte multe dintre filmările de atunci în montajul final.

Când te-ai hotărât să faci un film despre Petrila?

Cred că ideea mi-a venit destul de repede, numai că au mai fost și alte proiecte pe care le-am început și le-am abandonat. A fost așa, cu renunțări și reluări. La un moment dat, chiar am încercat să povestesc despre proiect cu cei de la HBO România, n-am reușit sau n-au părut foarte interesați. Într-un final m-am hotărât, am aplicat la un workshop care se numește Documentary Campus, am făcut un montaj din ce aveam deja filmat, m-am filmat pe mine prezentând proiectul, care nu a fost selectat, dar am primit un mesaj de la producătoarea HBO Europe, Hanka Kastelicová, care mi-a zis că e interesată de proiectul meu și mi-a stabilit o întâlnire cu cei de la HBO România, iar apoi ne-am întâlnit și noi. Din clipa aceea, știind că există interes din partea lor (deși colaborarea încă nu era sigură, a devenit sigură mult timp după aceea), m-am concentrat mai tare, m-am pus mai tare pe treabă. De menționat că pe tot acest parcurs, credeam că lupta lui Barbu va fi în zadar. Credeam că se vor demola toate clădirile și că va fi un final trist al filmului.

MINA PETRILA. ACCES INTERZIS

Regizorul și Planeta Petrila

Cum a fost când te-ai întors în Petrila știind că urma să faci un film? Cum ai fost primit, cum au reacționat minerii când au auzit?

Ghinionul proiectului a fost că directorul minei s-a schimbat și după Constantin Jujan, care a fost primul meu contact cu mina și care era extrem de pasionat de ce făcea acolo, a venit un alt director, numit politic probabil, care nu a mai acceptat niciun fel de acces al meu la mină. La suprafață, nu vorbesc de subteran unde, într-adevăr, este mult mai greu să ajungi. Am început demersurile pe căile legale, am depus vreo trei cereri la interval de șase luni de zile, la care nu am primit niciun răspuns.

Cererile unde se depuneau?

Se depuneau la o instituție care are un nume foarte interesant, se numește Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului, practic e o societate care s-a înființat pentru a închide trei mine considerate neviabile – Petrila, Uricani și Paroșeni. Petrila e prima care s-a închis. Între timp, și din cele considerate viabile s-a hotărât că se vor închide o grămadă.

Și în timp ce așteptai aprobările necesare, ai continuat să filmezi?

Da. Am continuat să filmez partea cu acțiunile organizate de Barbu, partea de oraș…

Au fost și seri când ai stat cu minerii la povești, la cârciumile din Petrila?

Am avut câteva seri în care am stat la cârciumă, chiar înainte de a primi aprobările să filmez în incinta minei. Cu aprobările a fost o întreagă epopee. Pe de o parte, Societatea Națională de Închideri Mine care a făcut tot ce a putut să nu mă lase să filmez, pe de altă parte mina, că și acolo cred că erau niște probleme… Conducerii îi era frică să nu fac o investigație sau mai știu eu ce. S-a dat dispoziție clară să nu vorbească lumea cu mine și să nu se lase filmată în incinta minei, după ce am primit aprobările. Ba chiar și la cantină am vrut să filmez, acolo era un alt patron, privat, care nu a vrut nici el să mă lase. Într-o seară m-a întrebat chiar și un om al străzii dacă primarul știe că eu filmez și am râs de el și i-am zis că știe și omul acela l-a sunat pe primar. Deci acest om al străzii avea numărul primarului, l-a sunat și l-a trezit la 11.00 noaptea, când eu filmam, și mi l-a dat la telefon, era săracul trezit din somn, nu știa ce se întâmplă. Dar mă cunoștea, toată lumea știa că eu sunt acolo. Pagina de Facebook devenise deja foarte populară și am folosit-o ca o voce a comunității, atât pentru cauza activistă de a alătura cât mai multă populație luptei lui Barbu pentru salvarea clădirilor, dar și, trebuie să recunosc, ca presiune pentru autorități să mă lase să filmez. De la un punct încolo, am devenit subiect în presa locală. Se vorbea despre faptul că un regizor, care are un palmares, nu eram chiar nimeni, a venit în Valea Jiului să filmeze mina înainte să se închidă și nu este lăsat. A fost un subiect de presă care m-a ajutat până la urmă demersul meu.

Au fost ziariști locali care au venit să vadă ce faci?

Da. Am participat la câteva emisiuni la televiziuni locale, au venit și au filmat, mi-au luat interviuri pentru ziare, am devenit un mic subiect eu însumi. Chiar și TVR-ul la un moment dat a făcut un reportaj, unde m-a intervievat și pe mine, devenisem o mică personalitate a Văii Jiului, ceea ce mi-a fost foarte util pentru a fi lăsat să fac ce plănuiam.

Cum a fost când ai obținut aprobarea să filmezi?

Pentru suprafață, cred că am obținut aprobarea cu vreo zece zile, cel mult două săptămâni înainte ca mina să se închidă, în condițiile în care eu eram acolo de șase săptămâni special ca să filmez la mină. 

Practic, locuiai în tot acest timp la Petrila, în casa lui Ion Barbu…

Da, locuiam în casa aceea cu tot felul de poezii și de picturi și cu un semn de circulație transformat din STOP în Never STOP dreaming și atâtea alte nebunii pe care le vedeți în film și în fotografii.

E loc și de locuit acolo?

Printre instalații și nenumărate obiecte cu destinația schimbată din ce-or fi fost ele în artă, era un loc interesant în care locuiam. Îmi instalasem și laptopul, lucram, descărcam materiale, mai pregăteam una alta…

Dar să revenim la ziua în care ai fost lăsat să filmezi în sfârșit în mină…

Când am primit aprobare, am primit aprobare pentru două zile de filmare, ceea ce era absurd. Eu îmi propusesem să filmez șase săptămâni. Mai aveam doar două săptămâni până la închiderea minei și am primit aprobare pentru două zile la suprafață. Am decis că o să ignor acest mic detaliu și, pur și simplu, am mers zi de zi, de dimineață până noaptea târziu, la mină și am filmat încontinuu, nu m-a întrebat nimeni sau n-a citit nimeni aprobarea sau n-a avut nimeni grijă să mă scoată de acolo după două zile. De altfel, când ajungeam, mă duceam la baie, mă schimbam în salopetă și în cizme, mă îmbrăcam în miner și începeam să filmez, nu mai treceam pe la conducere… Am încercat să fiu cât mai invizibil ca să nu mă scoată din incintă. Din momentul în care am fost lăsat să intru acolo nu am mai ieșit până nu s-a închis mina.

CITAT: “Mie mi se strânge inima când aud cea mai frumoasă despre o mină unde, după cum se vede și în film, nu sunt deloc condiții, dar se pare că în celelalte mine condițiile sunt și mai grele.

 

ULTIMA ZI ÎN CARE S-AU SCOS CĂRBUNI DIN MINA PETRILA

Cu subteranul cum a fost?

Cu subteranul e altă poveste. Acolo era nevoie de niște aprobări speciale, mina subterană fiind considerată secret de stat. A trebuit o aprobare de la Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (ORNISS). Problema e că eu nu am știut că e nevoie de această aprobare până cu vreo săptămână înainte să se închidă mina, pentru că cei de la Societatea de Închideri Mine tot mă amânau și nu mi-au explicat niciodată pașii sau să-mi spună că nu depinde de ei, ci de această aprobare ORNISS. Când m-am dumirit, am făcut toate demersurile la București, cu ajutorul producătoarei mele, Ana Maria Antoci, numai că răspunsul se dădea oficial în 60 de zile. Așadar, au tergiversat astfel încât să fie siguri că nu o să ajung în subteran. La insistențele producătoarei, care a fost personal acolo și a găsit înțelegere, mina se închidea, deci era absurd să așteptăm 60 de zile ca să primim o aprobare pentru a filma ceva ce nu mai există, am obținut aprobarea. Aflasem, nu cu mult înainte de închiderea minei, că e ultima zi când se mai scot cărbuni din subteran. Și știind că aprobările mele vor veni, chiar în dimineața aceea am mers la directorul Anghel, care e pomenit de multe ori în film, și l-am rugat să mă lase să intru și să filmez pe propria răspundere și dându-i în scris că nu voi publica nimic până nu am toate aprobările, fiind ultima zi în care se scoteau cărbuni. Am fost refuzat, probabil cu mare satisfacție. Bineînțeles, argumentul era că lipsește hârtia respectivă, dar alți fotografi au intrat și au fotografiat. Aveau ei o pată pusă pe mine. În dimineața aceea, după refuz, m-am dus la mină, am continuat să filmez la vestiar cu băieții, cu schimbul unu, când ies din tură și stau la bere, și eram chiar în baia minerilor cu ei când m-a sunat producătoarea și mi-a zis că a venit acea hârtie. Din clipa aia, a fost un tur de forță, pentru că mi-au trebuit și un aviz medical, și un aviz pentru echipament, și o aprobare scrisă, trimisă prin fax la mină de la Societatea de Închideri…

Și toate astea se întâmplau în aceeași zi…

În ultima zi în care se mai scoteau cărbuni la mina Petrila.

Mai ții minte ce zi era?

Mina s-a închis pe 30 octombrie, iar asta se întâmpla pe 21 octombrie. Mai erau câteva zile în care se făceau lucrări de închidere, dar nu se mai scotea cărbune. Se mai scotea echipamentul, se recupera ce se putea recupera și apoi se închidea. Bun, și am făcut acest tur de forță, am reușit să rezolv cu toate hârtiile, și când m-am întors la mină mi s-a spus că e prea târziu, că era deja după-amiază și că nu mai am cu cine să intru. A fost prima dată când am bătut cu pumnul în masă. Dacă până atunci tot tăcusem și făcusem pe prostul ca și când nu aș fi înțeles că ei m-au tergiversat și au găsit tot felul de scuze, în momentul ăla am zis că am toate hârtiile, nu mă interesează, intru să filmez în subteran. Am aflat după aceea de la brigadierul Cenușă că indicația pentru minerii care m-au însoțit în subteran a fost să fiu plasat în fluxul de aer viciat. În mină, în timp ce se lucrează, se produce mult praf, și există un flux de aer – aerul intră pe o parte și iese pe cealaltă. Evident, ca să filmezi, trebuie să stai în partea dinspre care vine aerul, nu în cea înspre care se duce. Indicația a fost ca eu să merg în subteran și să fiu pus cu camera în fluxul de praf, astfel încât să nu pot să filmez nimic. Aici am avut noroc de minerii cu care deja mă împrietenisem, ceea ce conducerea nu știa, și care m-au lăsat să-mi fac treaba cum trebuie. Acesta a fost ultimul schimb, deci schimbul trei, care a scos cărbuni din mina Petrila. Și când am ieșit de acolo, obosit, transpirat, plin de praf, brigadierul Dumitru Cenușă m-a sunat și mi-a zis să vin și a doua zi dimineață cu el la schimbul unu. Practic, erau numai câteva ore între schimbul trei și schimbul unu. M-am dus, am descărcat cardurile, am încărcat bateriile, am dormit o oră și am intrat cu echipa lui Cenușă, care a făcut acea lucrare extrem de periculoasă: închiderea abatajului prin prăbușirea tavanului. Atunci a fost un moment-limită, în care mi-a fost puțin frică, mai ales că nu eram neapărat oficial acolo, eu având toate aprobările în regulă, dar fiind trimis cu schimbul trei, cu șeful de sector, deci într-o vizită mai oficială, iar acum eram pur și simplu eu cu brigada.

Și Cenușă făcea asta pe riscul lui…

Cenușă mă luase. Când mi-a propus, chiar i-am zis că nu cred că mă vor lăsa să mai intru o dată. Dar schimbul unu începe la ora 5.00 dimineața, când nu e picior de conducere pe acolo. 

Nu avea cine să te oprească.

Nu. Și astfel am obținut o secvență istorică în film – închiderea ultimului abataj de la mina Petrila. Dar eu bănuiesc că nu s-a mai filmat niciodată închiderea unui abataj, sunt condiții foarte periculoase și nu cred că ar risca nimeni nici să aprobe, nici să meargă să filmeze așa ceva.

Te gândeai la pericol fiind acolo sau aveai un obiectiv și, pur și simplu, mergeai înainte?

Minerii vorbesc foarte ușor de moarte. Stau la bere și glumesc și vorbesc de femei și deodată, dacă unul își aduce aminte, povestesc cum au trecut prin explozii, cum au scos colegi morți din mină, cum au scos răniți și așa mai departe. Cumva, planează o atmosferă macabră acolo. Se poate întâmpla până la urmă, dar și să treci strada presupune un risc. Sigur, în momentul în care a pornit alarma de la metanometru, care indică un nivel periculos de metan, practic indică pericol de explozie, mi-au înghețat puțin genunchii, dar eram gata să urmez instrucțiunile minerilor. Din fericire, au reușit până la urmă să pornească ventilatorul și atunci metanul s-a evacuat și pericolul a trecut.

Acesta e un moment de tensiune foarte puternic în film. În astfel de operațiuni se întâmplă mereu să crească nivelul de metan sau a fost o întâmplare?

Are legătură cu prăbușirea tavanului. Metanul e într-un fel de pungi, în interiorul stratului de cărbune, și în momentul în care tu scoți stâlpii de susținere și se prăbușește tavanul aceste pungi se eliberează și metanul se degajă. Problema a fost că în mod normal ventilatorul trebuia să pornească cu ceva timp înainte să nu mai existe acel flux de aer despre care povesteam mai devreme. Fluxul de aer era deja întrerupt, așadar nivelul de oxigen scădea, nivelul de metan creștea, și ventilatorul nu pornise. A fost o situație excepțională, cumva, și foarte periculoasă, dar care probabil se întâmplă în mod curent în viața unui miner.

Ce a urmat apoi?

Chiar când am ieșit din colivie, în ușa coliviei era toată conducerea…

Deci te-au prins.

M-au prins. Nu mi-au zis nimic, dar cred că domnul Cenușă și-a luat după aceea niște șuturi de rigoare. Eu am continuat să-mi văd de treabă, am mai filmat la suprafață până în ziua închiderii, nu am prea avut răgaz să mă gândesc la ce am făcut sau prin ce am trecut, la ce riscuri m-am expus. Trebuie să mai adaug că în acea zi, era deja 22 octombrie, era o atmosferă sinistră. Minerii au aflat foarte târziu că s-a rezolvat cu transferul lor. Chiar nu mai știu dacă era chiar în acea zi sau într-o zi de după și am făcut noi la montaj să pară că era aceeași zi. Dar pe lângă cei 60 și ceva de mineri din brigada lui Cenușă, mai erau încă vreo 200 și ceva de angajați la mină. Și ei nu știau ce se întâmplă cu ei de vineri, 30 octombrie. 

S-au găsit pentru toți locuri sau doar pentru brigada lui Cenușă?

S-au găsit pentru toți. Dar planul era ca ei să fie transferați la celelalte mine care aparțin de Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului, deci să fie transferați la niște mine care urmau să se îchidă și ele în următorii ani, ceea ce nu e chiar un viitor optimist. Și tocmai de aceea Cenușă s-a luptat să obțină transferul brigăzii la mina Lonea, care era considerată mină viabilă, în 2015.

Asta a fost lupta lui. Dar tocmai vineri, 30 octombrie, lumea a început să afle unde merge, dacă merge la Uricani, la Paroșeni sau la Lonea. Era o atmosferă… Mie mi s-a părut că nu e deloc uman. Transferurile astea le aranjezi cu ceva timp înainte. Omul a venit vineri la acea ceremonie de închidere, cu ultima tonă de cărbune extras la mina Petrila, și nu știa nimeni luni unde se duce la lucru. Abia atunci s-au aranjat toate – unii au ieșit la pensie, cei care aveau vârsta, cei care mai aveau puțini până la pensie au fost transferați și pentru tot restul s-a găsit o soluție.

CU MINERII, LA BERE ȘI LA FILM

Din tot ce ai trăit la Petrila, care sunt întâmplările care te-au impresionat cel mai mult?

Probabil prima dată când am băut bere cu minerii la vestiar. Mai băusem la crâșmă, dar acolo era fiecare cu berea lui, pe când la vestiar beam cu toții dintr-un PET.

La ce crâșmă beau ei?

Sunt mai multe în oraș.

Nu era una la care se adunau mereu?

Nu, am fost la vreo trei, diferite. Erau crâșme care trăiau de pe urma minei, nici nu știu dacă mai există. Cel puțin, era una chiar la ieșirea din mină, unde am și filmat o secvență care nu a mai intrat în film, cred că între timp s-a și închis, nu-mi imaginez cine ar mai merge acolo dacă nu mai există mina. Dar se beau multe peturi de bere la vestiar, la ieșirea din subteran. Și pentru mine a fost foarte plăcut să devin unul de-al lor.

Ce au spus când au văzut filmul? Știu că a fost o proiecție și la Petrila.

Prima proiecție din țară a fost la Petrila.

A venit tot orașul?

Au venit peste 500 de oameni la casa de cultură. Am mers acolo și am amenajat proiecția, cu ecran, sunet, tot. A fost o experiență aparte. Bineînțeles că s-a și vorbit mult în timpul filmului, pentru că se vedeau unul pe altul, glumeau, făceau miștouri și așa mai departe, dar în același timp, când Ion Barbu critica autoritățile s-a aplaudat și s-a fluierat, s-a râs mult, cred că s-a și plâns puțin. Și la final s-a aplaudat în picioare îndelung, ceea ce eu nu am mai trăit cu celălalt film, Constantin și Elena, în niciun loc unde l-am proiectat. Cred că minerii au înțeles și s-au alăturat în felul lor acestei lupte, acestui demers de a salva clădirile, realizând că acolo le-au murit colegi, părinți, frați, prieteni și că ar fi fost o crimă să se radă de la suprafața pământului. Asta pe lângă faptul că Petrila e un oraș minier. Întâi a fost mina și apoi orașul. Dacă mina s-a închis, pentru că astea sunt vremurile pe care le trăim, era postindustrială, cum îi zic eu, măcar să rămână mărturia a ceea ce a fost acolo și a ce s-a întâmplat.

ANDREI DĂSCĂLESCU, DINCOLO DE PLANETA PETRILA

 Cum trăiești când nu faci film?

Pentru mine, definitorii sunt filmul și festivalul Filmul de Piatra, pe care îl fac la Piatra Neamț. De doi ani, predau și la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj- Napoca. În rest, fac fotografii, am fotografiat protestele. Am multe fotografii chiar în colecția #rezist (ed. Curtea Veche, 2017), duc o viață, zic eu, civică, mă implic acolo unde cred că e cazul. Mai fac filmulețe pentru Tășuleasa Social, dar și pentru alte cauze cu care mă identific, tot timpul am ceva de făcut și am multe lucruri din urmă rămase neterminate, pe care când prind un pic de timp liber le mai iau la puricat. Și petrec mult timp pe drumuri.

Când predai la Cluj, te muți acolo, cum faci?

Predau modular. Merg câte o săptămână, două, fac un fel de workshop cu studenții și îmi fac jumătatea de normă pe care o am acolo. Nu sunt zi de zi, ci câte o perioadă, o dată, de două ori pe semestru.

Ce predai, workshop-ul tău e mereu același?

Nu. În primul an, am avut mai multe materii pe care le-am predat, iar anul ăsta am rămas cu Montaj și Efecte Speciale, eu am terminat secția de Multimedia și Montaj la UNATC și se pare că din cauza asta nu le pot preda studenților film documentar, pentru că nu am o specializare în acest sens, ceea ce e un pic stupid, dar asta e birocrația. În concluzie, predau montaj.

Tu cum ai ales filmul documentar?

Asta e o poveste mai veche, din 2007. Eram asistent de montaj la filmul Tinerețe fără tinerețe, al lui Francis Ford Coppola. Țin minte că lucram într-o casă, pe Teodor Aman, nu departe de unde stăm noi de vorbă acum. Din banii pe care i-am câștigat mi-am cumpărat o cameră, care la vremea aceea era foarte performantă, acum nici nu vreau să mă gândesc ce calitate avea, dar cu camera respectivă am început să-mi filmez bunicii. Aceste filmări au devenit documentarul Constantin și Elena (2009). Deci nu am ales neapărat filmul documentar, eu eram pasionat de montaj, îmi plăcea ce fac, dar în același timp eram pasionat și de fotografie – fac fotografie de la 14 ani –, mă hotărâsem cu greu între Imagine și Montaj la facultate. Am ales, într-un final, montajul, dar fiind pasionat și de imagine, mi-am filmat bunicii și mi-am dat seama că aș putea să fac un film din asta. Așa am făcut Constantin și Elena, după care deodată am fost văzut ca un regizor de film documentar și mi-am asumat rolul. Apoi, a fost complicat să găsesc următorul proiect, pentru că pe primul nu l-am găsit, mi s-a întâmplat, asta cred că e formularea concretă.

S-a vorbit acum și despre timpul care a trecut de la primul tău film… Sunt 8 ani de atunci.

A trecut ceva timp, vreo doi ani de zile am umblat prin festivaluri cu Constantin și Elena, a avut un parcurs foarte bun în festivaluri din toată lumea, m-am bucurat de succesul ăsta, după care a început presiunea de a găsi un nou subiect. De-a lungul anilor, au fost mai multe subiecte, pe care le-am găsit, le-am dus până într-un anumit punct și le-am abandonat, pentru că eu cred că cel puțin la vârsta asta, până să am o familie de întreținut, trebuie să fac film numai atunci când cred cu tărie în acel film, când tratez un subiect de care chiar mă îndrăgostesc complet.

Și Petrila a fost unul dintre ele.

Da. A fost al doilea dintre ele.

Ai simțit și presiunea aceea a regizorului care a avut un debut de succes și apoi are impresia că toată lumea are așteptări de la el și nu vrea să dezamăgească?

Sigur. M-am gândit dacă am șansa, din subiectele pe care le-am găsit, să scot un film cel puțin la fel de bun ca primul, dar pentru mine până la urmă argumentul nu este unul intelectual sau logic, ci unul afectiv. N-am simțit până la Planeta Petrila că eram în fața celui de-al doilea film al meu.

Revenind la Piatra Neamț, ce te-a făcut să faci un festival acolo?

Festivalul Filmul de Piatra l-am început în 2008, odată cu momentul în care am terminat Constantin și Elena. Începusem deja să merg prin festivaluri, ca student la film, cu câteva filme pe care le-am făcut în studenție, și mi s-a părut că Piatra Neamț merită un festival din două perspective. Una – pentru că e un oraș care merită promovat, și se făcuseră pe atunci tot felul de investiții care, mă rog, între timp s-au dovedit a fi mai mult sau mai puțin stupide. De exemplu, faptul că are o pârtie de schi, cu telegondolă, cu telescaun, cu tot ce trebuie, dar nu a mai fost zăpadă iarna acolo de ani de zile. Totuși, mie mi s-a părut că se dorește transformarea orașului meu natal în oraș turistic și am vrut să pun umărul la asta. Și pe de altă parte, ca tânăr cineast mi s-a părut că Piatra Neamț e un oraș foarte bun în care să vii la un festival, are ce să îți ofere.

E și un oraș extrem de frumos.

E frumos, are munte, are apă, are tot felul de posibilități de petrecere a timpului liber. Așa s-a născut Filmul de Piatra, care inițial a fost programat iarna, tocmai pentru a pune în valoare pârtia de schi, dar după câțiva ani în care nu a fost zăpadă în timpul festivalului, l-am mutat vara. Au mai fost ani în care am făcut ediții mai micuțe, fără buget. Componenta principală a festivalului este competiția de scurtmetraj dedicată filmelor din România și Republica Moldova. La vremea respectivă, când l-am început, nu exista niciun festival mai important în România care să aibă competiție națională. Toate, inclusiv Cinemaiubit, care este festivalul UNATC-ului, sunt internaționale. Și, ca studenți, veneam cu filme făcute de noi și concuram cu norvegieni sau cu oameni care au niște școli de film de cu totul altă factură, cu altfel de bugete etc. Și mi s-a părut că lipsește o etapă intermediară, unde să fin noi cu noi, studenți sau proaspăt absolvenți, cu filme proaspete, să ne întâlnim cu toții… 

CÂND MINERUL CENUȘĂ AJUNGE LA AMSTERDAM

Dacă tot suntem la acest capitol, în ce festivaluri internaționale ați fost până acum cu Planeta Petrila?

A avut premiera mondială la Festivalul Internațional al Filmului Documentar de la Amsterdam (IDFA), unul dintre cele mai importante festivaluri de film documentar din lume. A stat foarte bine și acolo la voturile publicului. Din peste 300 de filme, câte participă în acea competiție, Planeta Petrila a fost, după premieră, pe locul 5 și a terminat festivalul în primele zece, pe locul 9.

Cine te-a însoțit la Amsterdam?

Am fost toți – eu, producătoarea și personajele. 

A fost și minerul Cenușă la Amsterdam? Cum a fost?

Da. A fost foarte interesant. Pentru Cenușă, era prima dată când ieșea din țară, prima dată când zbura cu avionul…

Practic, lui filmul ăsta îi schimbă viața.

Da. Deși, uite și acum, el a fost luni la premiera de gală din București (discuția are loc în zilele imediat următoare premierei de la Muzeul Țăranului Român) și marți s-a întors la Petrila; acum, când noi stăm de vorbă, probabil este la mină. Dar așa se întâmplă de obicei cu filmul documentar. Nu știu lui Barbu dacă i-a schimbat în vreun fel viața (râde). Dar lui Cenușă probabil că într-o mai mare măsură. Da, am fost cu toții la Amsterdam, eu m-am simțit ca un fel de diriginte (râde), trebuia să am grijă pe unde pleacă și cum se descurcă… Dar filmul a fost foarte aplaudat și la Amsterdam. La fel și minerul Cenușă. Și Ion Barbu.

Presupun că ai vorbit cu oameni la Amsterdam, cum priveau ei subiectul ăsta – România, mine care se închid?

Subiectul e oarecum universal, în Olanda s-a închis ultima mină cred că acum un an sau doi…

Mine se închid, așadar, peste tot…

Da. De fapt, nu chiar peste tot. Polonia tot deschide mine, acolo se pare că merge foarte bine, ei exportă mult cărbune, fac bani. Exploatarea cărbunelui nu e o activitate poluantă, ci arderea lui e poluantă, numai că noi suntem mai proști, în loc să închidem mai întâi termocentralele și apoi să vedem ce facem cu cărbunele, pentru că încă se cumpără cărbune și încă se produce multă energie în Europa prin arderea lui, noi închidem întâi minele, după care cumpărăm cărbunii de la polonezi și abia apoi, într-un final, se vor închide probabil și termocentralele. S-au identificat și ei cu subiectul. Am avut poate mai multe întrebări care lăsau să se vadă o preocupare mai ecologistă, să zicem, dar răspunsul scurt e că exploatarea cărbunelui nu este poluantă. E o ipocrizie cumva specific europeană să închizi minele că îți pasă de mediu, când tu până la urmă de fapt cumperi cărbuni din China sau din India sau chiar din Polonia și îi arzi în continuare, deci produci aceeași poluare. La Amsterdam, am avut cinci proiecții. Eu am participat la toate. Personajele au fost la primele trei, dar eu am mers la toate cinci, am făcut sesiuni de întrebări și răspunsuri și toate au fost de succes.

Unde o să mai mergeți?

Urmează Sarajevo, care iar e un festival foarte mare, cred că cel mai mare din Europa Centrală și de Est, apoi un festival în Canada și ce-o mai fi să fie. Acum, pot să zic că Planeta Petrila are mai puțin succes decât Constantin și Elena în festivaluri. Nu știu de ce, poate în 2008 nu existau subiectele astea care acum sunt atât de hot – refugiați, ISIS, Siria etc. Azi sunt multe documentare pe aceste teme și rămâne mai puțin loc pentru filme pe teme ca schimbarea în era postindustrială sau lupta prin artă…

Și de asta un astfel de film e selectat în mai puține festivaluri…

Deși pe unde a fost a avut un mare succes la public, la selecționeri se pare că are mai puțin succes.

Ce-i drept, mai există și o anumită politică, dacă ai fost într-un festival mare, cum am fost noi la Amsterdam, nu prea mai intri în altele mari.

A fost ceva ce ți-a spus Cenușă sau ce ți-a spus Barbu după film și ți-a rămas în minte?

Ei sunt niște oameni extrem de diferiți, dar niciunul nu cred că ar veni să-mi spună ceva foarte profund (râde). Barbu, pentru că e un showman și e obișnuit cu multă atenție, de obicei răspunde la orice cu o glumă, e un pic mai greu să intri în mintea lui dincolo de acest zid. Pe când Cenușă e un om reținut, timid. Sunt convins că el primește mai cu sufletul tot ce i se întâmplă, dar nu spune neapărat. Am aflat așa, cumva pe surse, de la soția lui, că viața lor s-a schimbat destul de mult de când am apărut eu.

Ce ți-a zis, că pleacă mai mult de acasă, că nu mai e cum era el?

Nu, pentru că a fost și ea cu noi și la Amsterdam, și la București la proiecție, a fost și ea la TIFF… Nu e vorba numai că acum călătoresc, ci și când sunt ei acolo acasă, la Petrila, singuri, se pare că unele lucruri s-au schimbat.

Ce le-ai spune regizorilor tineri care nu știu ce să aleagă între documentar și ficțiune?

Fiecare trebuie să-și urmeze instinctul și chemarea, eventual să încerce și una și alta și să aleagă. Eu am o teorie și chiar mă gândeam să o încerc cu stundeții mei. Cred că dacă ai ca temă să mergi un kilometru spre nord și acolo să te opreaști să faci un film, poți găsi un subiect și poți face un documentar – fie că e vorba de povestea unui loc, a unui om, de ceva ce se întâmplă atunci, de ceva ce s-a întâmplat în trecut, cred că în orice loc din țara asta poți să faci un film documentar. Cum îl faci e problema, cât de tare te prinde subiectul și cât de tare intri tu în el, astfel încât să îi faci și pe ceilalți să fie interesați de acel subiect. Că până la urmă asta e provocarea la filmul documentar. Întrebarea pe care trebuie să ți-o pui tot timpul este de ce i-ar păsa cuiva de asta. Dar înainte să ai voie să îți pui această întrebare, trebuie să-ți răspunzi la o alăt întrebare: de ce îți pasă ție de asta?

E o miză în privința filmului documentar – că poate să schimbe lucrurile?

Acum eu cred că și un film de ficțiune poate să schimbe lucrurile dacă are un subiect de o așa natură, la fel cum și filmul documentar, dacă are un subiect din trecut mai poate cel mult să schimbe înțelegerea acelui subiect sau să-l facă mai cunoscut. Dar documentarul deschide ochi, și deschide lumi, și poate că Planeta Petrila are și rolul ăsta de a ne face să privim un pic altfel minerii, pe de o parte, și arta, pe de altă parte. Pentru că iată un caz concret în care minerii, care până acum au fost într-un conflict, să zicem, cu intelectualii, văd cum intelectualii vin la ei acasă să salveze mina de la demolare. Deci cumva se schimbă paradigma. Și asta mie mi se pare foarte, foarte frumos. Cum s-a zis și la proiecția de gală din București, Cenușă e primul miner aplaudat în capitală. Și asta surprinde cumva esența filmului, mi se pare.

Te-ai gândit vreodată, când erai student la UNATC, să rămâi în București?

Da, am și rămas o vreme, după care, cam prin 2012 când am început să merg des la Tășuleasa Social, a început să-mi priască tot mai puțin Bucureștiul și să-mi placă tot mai mult natura și liniștea, pe care aici o găsești mai greu.

Iei în calcul o întoarcere la București?

Depinde. Dacă vreau să urmez o carieră didactică ar trebui să mă înscriu la un doctorat și aș face-o mai degrabă la București decât la Cluj, pentru că sunt profesori cu care aș relaționa mai bine, eu terminând aici facultatea. 

Și vrei o carieră didactică?

Încă nu sunt convins. Cert e că mi-a plăcut în acești doi ani să inspir studenți. Chiar dacă nu știu cât am reușit eu să-i învăț în cursul meu modular de jumătate de normă. Dar prin ce văd la mine, reușesc îi inspir. Și prin faptul că stau și discut cu ei proiectele lor și așa mai departe. Poate că în lumea filmului există un soi de aroganță, și de egoism, și într-un fel fiecare e pentru el, dar pe mine experiența didactică mă ajută să trec de faza asta și să dau mai departe.

Îți plac mai mult studenții de acum comparativ cu voi de atunci?

Nici eu nu am o vârstă înaintată, dar mă trezesc destul de des spunând: pe vremea mea… Trăim vremuri ale unor libertăți un pic prost înțelese de multe ori. Studenții exploatează acum orice scăpare de la regulament. De exemplu, noi în studenție ne făceam temele. Chit că mai chiuleam, dar temele erau teme. Acum studenții sunt puțin mai neserioși. 

E și ceva ce-ți place la ei mai mult decât la voi?

Ei au acces acum la tehnologie, pot să facă filme cu telefonul, ceea ce noi nu puteam. Îmi aduc aminte că pe camera cu care am filmat Constantin și Elena, și pe care mi-am cumpărat-o când eram în anul IV de facultate, am dat o groază de bani, pe care îi câștigam de la Coppola. Nu știu dacă aș fi putut vreodată, cu un salariu normal, din România, să îmi cumpăr un asemenea echipament. Pe când azi ai camera în buzunar tot timpul, e telefonul. Sau ai aparatul foto care filmează foarte bine. Bariera de buget și tehnologică nu mai există, ceea ce e foarte bine. Însă asta nu înseamnă că nu trebuie să existe un pic de disciplină și de cunoștințe.

Cum s-a întâmplat să lucrezi atunci cu Coppola?

Asistenta de montaj a filmului regizat de Coppola în România, Corina Stavilă, avea nevoie de încă o persoană, pentru că nu mai făcea față. Era în timpul filmărilor, ea monta pe măsură ce se filma, astfel încât Coppola să vadă ce s-a filmat și ce trebuie filmat mai departe. Ea terminase aceeași facultate ca mine, la aceeași profesoară, cu o generație înainte. I-a cerut profesoarei mele, Adina Dumitrescu, o recomandare, și am fost recomandat eu…

Ți-a plăcut experiența?

Evident. Am avut mari emoții la început. Primeam brutul secvențelor și trebuia să le montez și știam că a doua zi o să vadă Coppola ce am făcut; pierdeam mult timp la fiecare tăietură de montaj, pentru că mă gândeam O să vadă Coppola și poate nu-i bine, ia să mă mai uit o dată! La început n-am fost deloc eficient, până m-am obișnuit, apoi am început să lucrez OK și am ajuns chiar să petrec și destul timp cu el lângă mine și să lucrăm împreună. Ziceam mai devreme că cineaștii au un egoism și o aroganță, însă nu le-am văzut deloc la Coppola. Poate am încercat și eu să-l copiez de atunci, de când l-am cunoscut. Dacă nu l-aș fi cunoscut nu știu ce curs ar fi luat viața mea.

Ai luat vreodată în calcul după întâmplarea asta cu Coppola sau mai apoi, după festivalurile la care ai participat, să pleci din România, să faci film în altă parte?

Încă nu. Deși de fiecare dată când deschid un site de știri îmi vine să plec, dar deocamdată #rezist.

Ce te motivează cel mai mult în implicarea ta socială?

Orice om cu un minimum de inteligență și de bun-simț are un radar care îi spune: asta nu-i OK.

Dar de la a spune până la a te implica…

Depinde, poate că eu am mai mult timp liber decât cei care nu se implică, nu știu.

Ai fost crescut așa, ți se trage din familie?

Nu. Nu știu de unde vine, sincer. Pur și simplu, cum mi-a spus și Barbu la prima întâlnire din Petrila – lui i s-a părut că e o mare nedreptate să se întâmple asta. Și am zis că așa mi se pare și mie. Atunci hai să facem ceva. Până la urmă, cred că și ăsta e un mesaj pe care îl transmite filmul – dacă nu ne convine ce vor idioții de la conducere, hai să le spunem, pentru că ei sunt acolo pentru noi, nu invers. Nu suntem noi proștii lor, ci ei sunt reprezentanții noștri. E o chestie pe care românii par să nu o știe sau să o uite repede. Eu o știu, și nu o uit, și am de gând să o reamintesc de câte ori am ocazia și de câte ori e nevoie.

CITAT: „Iată un caz concret în care minerii, care până acum au fost într-un conflict, să zicem, cu intelectualii, văd cum intelectualii vin la ei acasă să salveze mina de la demolare. Deci cumva se schimbă paradigma. Și asta mie mi se pare foarte, foarte frumos.Andrei Dăscălescu, regizor