Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Noua Generație. În noul val de artiști din țara noastră, Andrei Huțuleac (douăzeci și patru de ani) este – de oriunde l-ai privi – o figură. O mare, inubliabilă figură.

Născut la Galați ca fiu al unui doctor și al unei doctorițe, tânărul Huțuleac a fost pregătit să facă o frumoasă carieră în Medicină. A urmat (cu destulă dificultate) cursuri liceale la un prestigios colegiu moldav, fiind – desigur – într-o clasă de “Științele Naturii”.

Ei bine, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu firea lui Andrei. Huțuleac al nostru s-a dus de capul lui la Teatru. A dat la trei facultăți de profil (la Galați, Iași și București) și – culmea! – a intrat la toate trei.

La Iași, a intrat chiar primul, deși, spre deosebire de mulți dintre contracandidații săi, nu făcuse teatru în liceu. Nu fusese prin trupe, nu încântase deja în festivaluri pentru tineret. Nici vorbă.

Dar uite că l-au ales pe el. Aș vrea să luați în considerare că domnul Andrei Huțuleac este și poet. Poet publicat în volum. Publică și pe blog, a mers și pe la niște cenacluri, dar s-a lăsat când a văzut că poeții de acolo chiar erau poeți (se luau în serios!), iar el doar se juca de-a poezia.

În altă ordine de idei (în ordinea corectă a ideilor), l-am văzut – la începutul lui 2015 – pe Andrei Huțuleac în “Spitalul comunal”, la Teatrul Metropolis. Acesta este un spectacol în regia lui Felix Alexa, în care joacă și RăzvanVasilescu, și Marius Manole, și maestrul Valentin Uritescu. Iar mie – cronicar de teatru, cât de cât – cel mai bun de pe scenă mi s-a părut acest tânăr. Huțuleac. „Ce nume mai e și ăsta?”, mi-am spus eu atunci.

Apoi, l-am revăzut în “Mobilă și durere”, la Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”.“Mobilă și durere” în regia lui Victor Ioan Frunză. O capodoperă, nominalizată de altfel pentru a fi încoronată “cel mai bun spectacol din România” la Gala Premiilor UNITER din această primăvară. N-a ieșit, ceea ce nu înseamnă că nu e. Pentru rolul din “Mobilă și durere” (textul lui Teodor Mazilu parcă e turnat pentru Andrei Huțuleac!), actorul nostru a fost nominalizat și el pentru un Premiu UNITER. Cel mai bun rol secundar. Nu l-au ales, ceea ce – din nou – nu înseamnă – dar deloc! – că Andrei Huțuleac nu ar fi fost cel mai bun actor într-un rol secundar într-un spectacol de teatru din România recentă.

Apoi, l-am văzut și în “O piesă deșănțată”, în teatrul independent, adoptat în trupa care gravitează în jurul Liei Bugnar. Deja începea să mă intrige absența lui Andrei Huțuleac din rândul actorilor în fața cărora lăsasem un reportofon.

Într-o zi caniculară, în plin Bulevard Regina Elisabeta aflu – de la un terț, regizor – că tânărul gălățean urmează să joace și în două spectacole (Shakespeare!), care urmează să facă istorie în această toamnă în teatrul românesc.

Era prea mult! Îl caut pe Huțuleac, îl întâlnesc pe Huțuleac, beau o bere cu Huțuleac într-o cârciumă, îl înregistrez, îl scriu. După cum urmează.
Andrei-Hutuleac

Cine ești dumneata, domnule Huțuleac? De unde ai apărut în viața noastră?
Eu m-am născut la Galați.

Ești moldovean.
Sunt moldovean din Galați.

Câți ani ai?
Douăzeci și patru. Douăzeci și cinci neîmpliniți; îi împlinesc anul ăsta, în decembrie.

Provii dintr-o familie mic-burgheză din Galați, din câte am aflat. Familia doamnei și domnului doctor Huțuleac.
Familie mic-burgheză tipică – middle-class, upper middle-class.

În înțelesul gălățean al acestor termeni.
Foarte gălățean.

În ce Micro (n.r. – în Galați, cartierele au această denumire Micro: Micro 1, Micro 2 etc.) ai locuit dumneata?
La început în Micro 19, până în clasa a VI-a, cred.

Asta e mai la periferie, așa?
La periferie și, mai târziu, odată cu evoluția financiară a familiei, care a explodat la un moment dat (râde), ne-am mutat în Țiglina 1, în spatele Tribunalului, deci aproape central.

Singur la părinți?
Singur la părinți, da.

Și cum au primit medicii Huțuleac trista veste că fiul lor urmează să devină, vai!, un artist?
Au primit-o oarecum bine, căci a fost o sămânță plantată demult și udată constant și atunci le-a fost ceva mai ușor.

Cine a plantat sămânța?
Ca reper fix, n-am decât o singură chestie: undeva în clasa a V-a, ceva, doamna profesoară de română m-a pus să zic un monolog – din „La cireșe”, de Ion Creangă.Un monolog din “Amintiri din copilărie”, dă-ți seama!.

„Și pupăza zbârrr! de pe dugheană…
Cânepa palancă la pământ”… Și m-a pus să zic monologul în amfiteatrul liceului. Știu că atunci mi s-a aprins mie o lămpiță, dar cred că s-a vehiculat asta în familia mea, fără ca eu să-mi amintesc acum de chestia asta, ideea că am avea ceva talente artistice. Taică-miu a vrut să dea la Teatru, când era tânăr. A vrut să se facă ori profesor de fizică, ori actor pentru că, nu-i așa?, sunt interconectate.

andrei

Huțuleac-tatăl a vrut să fie actor, dar a ajuns medic

Și n-a ajuns domnul Huțuleac-tatăl – nici una, dar nici cealaltă.
Nici una, dar nici cealaltă. Și probabil e și un soi de continuare inconștientă a tradiției. Deci cam așa. Nimic interesant, de ce să te mint? N-am avut un traseu sinuos.

Dumneata ești și poet.
N-aș vrea sa mă consider poet, asta ziceam mai devreme – chiar mă gândeam acum vreo două-trei zile – că ar fi jignitor pentru poeți, într-un fel, în sensul în care…

Dar mai scrijelești versuri.
Scrijelesc niște cuvinte. Nu știu dacă scriu cuvinte.

Cum îți așterni slova? La calculator, de mână?
La calculator. În primă fază, le scriam foarte mult în telefon, după care am trecut la calculator – am făcut o evoluție.

Într-o stare de reverie?
Nu neapărat într-o stare de reverie. Când am sentimente din astea extreme: dacă sunt într-o extremă pozitivă sau negativă, scriu ceva. E mai mult un medicament, așa.

Ți-l autoadministrezi.
Mi-l autoadministrez, da. Și probabil că natura asta a actorului care mă stăpânește și vrea să fie văzut mă tentează sau mă împinge să le și pun pe Facebook sau pe blog, fără să consider că sunt vreun mare autor.

Deci, mai degrabă actorul Huțuleac decât poetul cu același nume.
Cu siguranță, da.

Ai și patalama la mână.
Am și diplomă! Am terminat facultatea.

Și ce scrie pe diploma dumitale?
Nu știu. Zvonul era la un moment dat că, după ce termini anul III, scrie „prestator de servicii artistice”. Dar n-am avut curiozitatea să verific.

Și ești prestator, ai absolvit cu brio?
Am absolvit, da. Am terminat Masterul, dar nu mi-am dat disertația.

Ce lucrezi dumneata acum?
Ce lucrez eu acum? Sunt două titluri de Shakespeare pe care n-o să ți le spun, ca să rămână surpriză. Sunt două titluri de Shakespeare, la Metropolis, în regia lui Victor Ioan Frunză, și asta e, deocamdată; asta fac.

Și, între timp, în ce mai joci?
Ș
i, între timp, joc în spectacole la Centrul UNESCO, în „Mobilă și durere”. L-ai văzut?

Da, l-am văzut.
Mai joc și în „Steaua fără nume”.

Tot cu maestrul Frunză.
Tot.

Cum te-ai aciuat tu pe lângă trupa asta?
Nu știu dacă e cel mai bun termen „aciuat”… Dar da, am apărut în ecuație acum vreo doi ani. Sincer să fiu, nu mai știu exact cum a fost. A existat o primă întâlnire, doar că nu mi-o mai amintesc.

Cum se întâmplă în marile povești de amor. V-ați văzut, v-ați plăcut, v-ați luat.
Ne-am văzut, ne-am plăcut, „prima oară într-o seară de mai”… Și după aia s-a creat chimia asta. E un exercițiu interesant în secolul ăsta în care trăim, să lucrezi constant într-o echipă. Sistemul ăsta de trupă are multe avantaje…

Te simți și tu, ești și tu parte din trupă acum?
Sunt parte din ea, da, și e interesant că poți să studiezi meseria, lucru care… e ceva ce poate ar trebui făcut în facultate, știi? Lucrul ăsta foarte serios. E o abordare foarte serioasă, așa, care de-asta, de multe ori, e și obositoare. În general, ce e serios e obositor, dar e și bun; te construiește, așa, ca actor și pentru mine e o întâlnire fericită, o întâlnire care mă formează.

În afară de grupul din jurul domnului Frunză, tu mai ai și alte colaborări.
Da. Ai văzut „O piesă deșănțată”, cu Lia (n.r. – Lia Bugnar, regizoare, scenaristă, actriță). A fost primul spectacol pe care l-am făcut în viața mea.

Hutuleac

Andrei Huțuleac îi dă replica Liei Bugnar

Și acolo cum ai ajuns, la doamna Lia?
Acolo povestea e foarte pitorescă, lăutărească, într-un fel. Jucam într-un spectacol pe care îl făcuserăm la facultate, un examen de Commedia dell’arte, îl jucam la „Ideo Ideis” (n.r. – la Festivalul Național de Teatru Tânăr), la Alexandria. Și nu prea știam eu cine e Lia. Știam câte ceva, dar puțin. Era și Lia acolo, întâmplător; cred că venise cu Manole (n.r. – Marius Manole, actorul), nu mai știu exact. Nu prea știam cine e ea, dar am „scanarea” asta moldovenească, știi? Când intru într-un spațiu, cam aflu cine e lumea.

Te orientezi.
Mă orientez. Și nu știu cum am auzit eu că e Lia Bugnar, și aveam un moment în spectacol când trebuia să fac rime cu cuvinte primite de la spectatorii din sală. Și, la un moment dat, Lia, care stătea în primul rând, a dat acest cuvânt: „macaroană”. Și îmi zic: Ea o fi? Nici nu vedeam bine, îmi băteau reflectoarele în ochi. O fi ea, n-o fi ea? Hai, merg la “ghici”. Și-am făcut următoarea rimă: „Numai a literaturii baroană / Putea să-mi dea cuvântul macaroană”. Moment în care gloria m-a atins, aripa doamnei Lia s-a pogorât…

… ai fost îmbrățișat textual de doamna Lia și ai avut sfertul de oră de celebritate…
Și au mai existat și niște aplauze, și după aia, cred că o lună mai încolo – după ce s-a terminat la Alexandria…

… ai fost căutat…
Am fost căutat și mi s-a spus: „Băi, uite, am textul ăsta, dacă ai vrea să joci în el…”. Și, evident că am vrut, că doar nu eram bou să nu vreau… Și ăsta a fost începutul.

Și sfârșitul?
N-a venit încă, slavă Domnului! De-abia e finalul actului I.

N-a apărut încă nici un revolver pe scenă.
N-a apărut încă revolverul, slavă Domnului! Nu mi-l aduceți! Și asta a fost, așa am cunoscut-o pe Lia.

Și în afară de Frunză și de Bugnar?
Am mai lucrat cu Felix Alexa.

La ce?
Am lucrat la „Spitalul comunal”, un spectacol care a fost la Metropolis.

L-am văzut. Cu maestrul Valentin Uritescu…
Da. Și aia a fost o influență foarte frumoasă. Am repetat ambele spectacole în același timp – „O piesă deșănțată” și „Spitalul comunal” – și a fost obositor. Mai ales că eram la început și nu aveam niciun pic de experiență, adică nu puteam să le tratez așa, matematic. Nu mă pricepeam și mă aruncam ca bezmeticul; și a fost bine.

hutuleac-canta

Dacă lua premiul UNITER, Huțuleac urma să spună o replică dramatică

Ai fost nominalizat anul acesta la Premiile UNITER.
Am fost, cu „Mobilă și durere”.

Dar nu ți-au dat ție.
Nu mi-au dat mie.

Ai fost și tu acolo, în sală?
Am fost.

Te-ai îmbrăcat frumos?
În sacou verde, papion verde, cămașă albă. Am fost îmbrăcat foarte frumos.

Aveai și un discurs pregătit?
Aveam un discurs pregătit, pe care nu l-am mai…

Ce urma să le spui?
Urma să le spun că… Urma să spun ceva dramatic, așa că mai bine că n-am luat premiul, pentru că am avut o pornire… În seara aia eu n-am vrut să mă duc, dar nu dintr-un soi de: „Vai, nu-mi trebuie!”, adică nu sunt stăpânit de rebeliuni din astea artistice – să reneg sau să îmbrățișez ceva –, dar pur și simplu simțeam că nu e…

…mediul tău.
Nu e mediul meu. Nu era o fiță, nu era un statement, n-am vrut să mă duc, pur și simplu. Dar la un moment dat m-a sunat taică-miu și mi-a spus că el și-ar dori foarte mult să meargă la decernare, să vadă cum e; și-am zis: „Bine, mergem”. Și am fost eu cu mama și cu tata și, când am ajuns acolo și am stat trei sau patru ore la faimoasa ceremonie, am avut această revelație, dureroasă într-un fel, că sunt într-un mediu din care nu fac parte – nu pentru că aș fi eu special, sau pentru că eu sunt actor și ei nu sunt…

Nu te regăseai acolo.
Simțeam că nu mă regăsesc acolo, exact. Nu știu dacă e ceva de bine sau de rău, era ceva ce nu-mi aparținea deloc. Și a fost dramatic…

Și discursul l-ai construit atunci, în sală?
Da, n-am venit cu el pregătit de acasă. Da, chiar făceam această paralelă că, dacă te duci la o întâlnire a piulițarilor, cumva ai senzația că faci parte, adică toți muncesc la fel, fac o piuliță… Acolo era – și asta cred că e o problemă a mediului teatral autohton – cu totul altfel: câți oameni, atâtea păreri. Ceea ce e normal, pentru că e o meserie ușor mai fluidă, pe care o stăpânești greu și care are foarte puțini piloni…Dar, pe de altă parte, parcă nici atâta dezbinare nu oglindește o breaslă sănătoasă. Și exact asta a fost senzația – că nu fac parte din acea lume. Era evident: niciun soi de unitate.

Erau bisericuțe, gășcuțe?
Erau bisericuțe, era o atmosferă ciudată. N-aș vrea să intru prea mult în detalii, căci nu știu dacă am dreptate, dar senzația pe care am avut-o a fost asta.

A fost prima dată când ai mers la un eveniment din ăsta?
A fost prima oară, da, și cred că și ultima, că nu-mi place deloc să merg, chiar deloc.

Nu ești un tip monden.
Îmi place să ies afară cu prietenii mei, îmi place să cunosc un om la bere, să stau de vorbă și așa, dar nu oficial, nu formal. Nu-mi plac recepțiile, seratele, congresele, discursurile, spațiul public, festivitățile. E această capcană a omenescului, în care cădem cu toții, mai devreme sau mai târziu. Mă întrebai de discurs, știi? Ce capcană e să crezi că mă voi urca pe scenă și în cele două minute de glorie voi putea să spun ceva cu adevărat important, ceea ce e aberant, că nu poți; rar se întâmplă așa ceva, chiar rar. Mă uitam la discursurile alea de la Oscar – când eram în facultate aveam eu pasiunea asta cu discursurile de la premiile Oscar – și mă uitam că, de exemplu, lucrurile cu adevărat importante sau care îți rămâneau în cap din discursurile alea erau când ele transmiteau un mesaj; de exemplu, când a luat Halle Berry și era prima femeie de culoare care lua…

Și dumneata, la vârsta asta extrem de fragedă, cu ce gânduri te îndrepți către viitor? Îți place meseria asta? Rămâi actor, nu te lași, ca alți colegi de generație, despre care presupun că deja fac altceva…
Eu am avut un foarte mare noroc; cred că, dacă nu prindeam să fac teatru din momentul în care terminam, eu nu mă țineam. Adică nu sunt un om care să aștepte… Și nu mă refer la faptul că părinții sunt medici și am avut condiții, în niciun caz; chiar am fost dintr-o familie de middle class, am avut ce mi-a trebuit, dar nu opulență, n-am avut mașini scumpe sau altceva – cumva, viața m-a dus așa, pe căi în care am primit totul la timpul lui și fără să aștept. Am muncit pentru anumite lucruri, pentru unele am muncit mult, dar niciodată n-a trebuit să trag la jug, să-mi smulg părul din cap; n-am fost pus în situații din astea extreme. Și cred că, dacă aș fi pus, imediat aș schimba… adică, cât să aștepți? Să aștepți doi ani, trei ani, până să-ți vină un rol mare? Admir anumiți actori, nici nu-mi vine acum un nume concret, dar admir oameni care au fost în stare să reziste pe baricade în meseria asta, până când le-a venit marea șansă. Nu cred că sunt tipul ăsta de actor; cred că sunt un actor consecvent care o va duce pe picioare, dar nu va putea să aștepte – adică, dacă mâine mi se termină toate contractele și nu mă ia nimeni doi ani, eu nu stau doi ani degeaba. Vreau să călătoresc, să scriu, deci nu mă ține nimic legat, decât simplul fapt că am de lucru și îmi place ce fac. Nu zic că nu-mi place, nu aș renunța mâine la teatru, dar dacă viața m-ar duce într-un punct în care teatrul n-ar mai veni la mine, nu știu dacă m-aș duce spre teatru, știi? Adică să stau să: „Bună ziua, nu vă supărați, n-aveți un rol și pentru mine?”. Și nu e vreun orgoliu din ăsta că, vai, cine sunt eu să cer rolul?! Nu, dar nu m-aș duce.

Andrei Huțuleac ar fi pus mâna pe revolver dacă era sortit ASE-ului

Huțuleac. Te ajută numele ăsta, se reține ușor? E bun de scenă?
Măi, am crezut multă vreme că nu e un nume bun, după care m-am obișnuit cu el, pentru simplul fapt că am început să-l văd pe afișe. Și mi-a rămas: „Hai, mă, e OK. Huțuleac”. Dar nu mă gândesc la asta, nu pot să zic că e ceva ce mă preocupă.

Vin ai tăi să te mai vadă la spectacole, sau vin doar în momente din astea, mari?
Vin la aproape toate spectacolele, sunt foarte preocupați, ceea ce e bine. Într-un fel, această consecvență în lucru m-a ajutat și în relație cu ei, pentru că nici ei – așa am fost educat – nu sunt niște oameni foarte răbdători și foarte îngăduitori cu eșecul. Adică dacă n-ar fi mers, dacă eu terminam și stăteam șase luni degeaba, imediat m-ar fi sunat mama să zică…

Te băgau în ședință…
Nu faci și tu un ASE (n.r. – Academia de Studii Economice), ceva serios?!”. Și dacă mă puneau să fac asta – un ASE – era moarte, se termina totul. Apropo de revolver, acolo era. Dacă m-ai pus la matematică și la de-astea, m-ai terminat.

Puneai mâna pe revolver?
Puneam. Dar nu numai ASE; dacă m-ar fi pus să fac orice altceva. Și cred că și asta m-a ambiționat foarte tare, să nu rămân pe dinafară, deși sună vulgar, mare parte din meseria asta – și cred că din orice meserie –este să ai grijă să nu rămâi pe dinafară.

Să fii implicat.
Da, asta nu înseamnă nimic românesc – să te duci să zici: „Bună ziua”, sau să pupi acolo mușchii fesieri, dar e vorba de a fi interesat de ceea ce faci. Și se vede imediat..Și nu e vorba de talent, nu e vorba de cum știi să zici o replică; se vede dacă te preocupă teatrul. Sunt unii la care te uiți și care muncesc enorm și care fac niște chestii de zici: „Băi, băiatule, ce înseamnă calitatea muncii în meseria asta!”. Eu am trăit  în această minciună: că poți să faci teatru doar din talent. Și mult timp am și suferit din cauza asta, că am trăit cu senzația că se poate face teatru numai cu talent. Mult timp am fost convins de asta, pentru că am avut norocul să fiu talentat, de fapt, să mi se spună că sunt talentat…

Ți s-a indus ideea asta.
Da, și talentul ăsta e ceva ce vine mai mult din afară spre tine decât din tine spre afară. Știi, lumea se uită și zice: „A, ăsta e bun…”. Și, pentru că ăla zice, începi și tu să devii mai bun. Te responsabilizează această etichetă, știi? Eh, și mult timp eu am crezut că se poate face așa. Și, la un moment dat nu se mai poate face așa. Chiar nu se poate, adică mult, mult e muncă; mult mai mult decât m-aș fi așteptat și mi-aș fi dorit, ca să fiu sincer.

Ai crezut că o păcălești (n.r. – meseria) din talent.
Am crezut nu că o păcălesc din talent, am crezut că așa se face. Am zis: „O să dau la teatru, probabil o să fiu bun; dacă nu sunt bun, nicio problemă, dau la altceva”.

Ai intrat ușor?
Am intrat ușor, dar surprinzător, fiindcă, și cred că și ăsta a fost un lucru bun, niciodată n-am fost conștient, de fapt, dacă sunt sau nu bun. Adică m-am dus la admitere la Iași și am avut senzația că am fost execrabil – pentru că nu mai făcusem teatru în liceu, nu știam ce înseamnă.

N-ai fost în vreo trupă de-asta de liceeni?
Nu. Am fost în două spectacole – ceva complet secundar, deci nu era ceva principal pentru mine. Eu am fost la „Științele naturii”, ai mei încă voiau să mă facă medic; chimie, fizică, corigențe. Aveam „de muncă”, n-aveam timp de teatru. Și am fost la Iași. Și ca să nu mă trimită mama la Medicină, am zis să dau și la Galați, și la Iași, și la București la Teatru și, oriunde o fi, rămân un an, pe urmă văd eu – mă transfer, mai dau o dată, nu știu ce. Am dat la Galați. Ce poate să fie la Facultatea de Teatru de la Galați? Nici nu știu dacă mai există acum! Am intrat al doilea sau al treilea din cinci, zic: „Eh, na! S-a întâmplat. De picat nu puteam să pic”. După aia m-am dus Iași, mi s-a părut că am fost execrabil. Deci am ieșit cu noduri în gât de lacrimi. Mi s-a părut că am fost groaznic, mi se dezacordase chitara, nu reușisem să cânt, îmi tremurau mâinile, vocea, zic: „Băi, am fost groaznic”! Se afișează rezultatele și văd că sunt primul. Eh, atunci a fost și pentru mama o chestie, a zis…

„Hai mă, că știe”!
Hai mă, gata, băiatul știe, e bun…”. Și după aia m-am dus și la București și acolo am intrat – nu primul, ci al cincilea.

hutu

Andrei Huțuleac are aroganța printre mecanismele de apărare

Erai popular în facultate?

Am fost, cred că am fost. Eram un tip popular în facultate, dar fac acum un curs – sunt un intelectual! –, fac acum un curs de psihologia popularității, de mecanismele popularității; am vrut să fie asta tema mea de disertație la master, și să lucrez cu patru actori care sunt considerați de opinia publică vârfuri ale meseriei – Manole și încă trei. Nu m-am apucat de disertație, dar asta voiam să fie tema: psihologia popularității. Și m-am apucat de cursul ăsta – fac o paranteză mai lungă – și în cursul ăsta am aflat că sunt patru tipuri: sunt introvertiții, extrovertiții, popularii și controversații. Ei, eu cred că eram dintre ăștia, controversații, pentru că am multe momente în care mecanismele mele de protecție sunt manifeste prin aroganță, adică dacă nu-mi place cineva nu pot să ascund asta, eu nu pot să stau la masă cu cineva și să vorbesc sau să… se vede pe fața mea că e un dispreț pe care îl port acelei persoane. Nu o fac conștient, nu e ceva ce mă macină, nu mă duc acasă să-l înjur… Da, și cred că am fost printre cei controversați – între timp m-am mai autoeducat –, dar eram și foarte capricios, făceam numai ceea ce-mi plăcea, dacă nu-mi plăcea nu făceam, mă prosteam, mă alintam, copil singur la părinți, na… Deci am fost popular, dar și controversat.

Și succes în relațiile amoroase ai avut?
Am avut o perioadă extrem de prolifică din punctul ăsta de vedere, și atât aș vrea să spun despre asta. Am avut, dar cred că toată lumea are…

Și în baza faptului că ești moldovean…
În baza faptului că sunt și moldovean, că am și vorbele la mine, că… toate astea.

Toate aceste premise au concurat către o viață amoroasă reușită, îmbelșugată.
Da. Au concurat către o viață reușită și tumultoasă mult timp, dar nu numai amoros, ci și așa…

…ca om.
Boemă. După care, la un moment dat, a trebuit să mă opresc, pentru că îmi accidenta parcursul profesional. N-a fost așa grav, dar simțeam că nu mai… diferența e foarte clară și o resimt acum. Dacă în anul I puteam să pierd cinci nopți și să fiu prezent și la cinci repetiții, acum, dacă pierd o noapte, nu mai e atât de ușor. Corpul meu îmbătrânește mai repede, asta e, nu mă mai scuz. Toată lumea zice: „Hai, bă, ai douășpatru de ani, ce dracu’, nu poți să bei? Ne îmbătăm până la șase dimineața”. Ei, uite că nu pot. Beau acum două beri și gata!, mă duc acasă și mă culc.

Îți pare rău?
Îmi pare rău.

Pentru timpul ăsta pierdut, tinerețea pierdută?
Da. Dar n-am pierdut-o.

Ai câștigat-o, ai boemizat-o.
Da, dar mi-aș fi dorit să am un trup mai puternic, mai potent – care să-mi permită să mă și distrez și să fac și teatru. Dar nu pot și cred că, la un moment dat, nimeni nu mai poate. Sunt unii care pot să o țină așa până spre treizeci de ani, care au gena bună. Eu n-am o genă bună, trebuie să aleg între astea două; și am ales teatrul.

Ești bine, printre colegii tăi? Ești dintre cei care joacă cel mai mult?
Din generația în care am fost n-am făcut un calcul, dar realitatea e că suntem puțini cei care practicăm meseria. Dar nu e numai povestea generației mele, e povestea tuturor generațiilor – și cu atât mai mult cele recente –, pentru că au fost generații cu foarte mulți oameni. Or, indiferent de numărul de oameni admiși, prezența talentului într-o generație rămâne o constantă. Și numărul de oameni admiși la Teatru fiind mare… Putem vedea.

Tu ai început să încerci ceva și prin film sau rămâi doar la teatru?
Sunt ușor mai departe de film decât de teatru, pentru simplul fapt că teatrul a venit primul. Asta s-a întâmplat. De-asta zic: cumva, lucrurile s-au îndreptat spre mine. Probabil că, dacă se îndrepta filmul, intram în lumea aia și mi-ar fi fost mai ușor sau făceam mai mult film, nu-mi dau seama. Am făcut două lungmetraje în care am avut roluri mici, secundare – unul la Stere Gulea și unul la Vlad Păunescu – cred că nici n-am față de film, habar n-am, nu știu. Relația mea cu filmul e ciudățică; nu m-au chemat la casting-uri, nu mă cheamă.

Dar nici tu nu te duci de unul singur?
Adică? Să bat la uși sau ce?

Păi nu știu, care e sistemul? Îți depui acolo o moacă într-o bază de date și te sună ei?
Da, dar adevărul e că lumea filmului este și ea – ca și cea a teatrului, ca și cea a piulițarilor – o lume aparte, oamenii se știu între ei, deja au opinii formate despre cine ar fi un actor bun și cine ar fi un actor prost.

Andrei Huțuleac credea în femei frumoase, faimă și șampanie

Dar tu, când ai plecat spre actorie, aveai în cap mai degrabă filmul sau teatrul?

Eu, când am plecat spre actorie, aveam în cap lucruri complet utopice și idealiste. Eu, ca orice alt copil cred, care a intrat de la nouășpe ani în facultatea asta, aveam senzația că viața mea va fi una învelită în femei frumoase, șampanie și faimă. Cam asta credeam că se va întâmpla. Credeam că va fi o viață dacă nu hollywoodiană, cel puțin boemă – adică cele două extreme: ori o viață de sărăcie, frumoasă, cu discuții intelectuale și trândăvii, ori o viață de vedetă, de star (mers pe stradă, paparazzi urmărind actorul care intră în teatru). Deci aveam această viziune utopică, care mult timp m-a și hrănit; mi-a hrănit începuturile, dar după aceea a trebuit să mă izbesc de peretele realității, care a fost crunt (râde)…

Nu te-a paparazzat nimeni până acum.
Nu m-a paparazzat nimeni, nici nu mă va paparazza prea curând. Dar e foarte bine că m-am izbit de acest perete destul de devreme.

Trebuie să apari la televizor ca să te vâneze paparazzi sau cum?
Da.

Și tu, ce faci, n-ai de gând?
Nu. Nu pot să zic că n-am de gând, aș fi ipocrit.

Nu te-a căutat nimeni.
Dacă aș fi spus că n-am de gând, ar fi trebuit să mă caute cineva și să spun: Nu. Nu m-a căutat nimeni, dar m-am uitat acum o săptămână la televizor, am dat întâmplător peste o emisiune. Eu nu mă uit la televizor – iarăși, nu dintr-un statement, ci pur și simplu –, și acum o săptămână am dat drumul în timpul unei emisiuni: „Vedete la apă”. Băi, am înghețat! Îți spun, uneori – vorbesc serios, nu exagerez, oricât de patetic ar suna! – mă doare fizic. Mă uitam și nu puteam să cred că cineva se uită și face audiență la așa ceva. Nu îmi venea să cred că există așa ceva. Și problema nu e că există; că există peste tot. La orice popor, în orice cultură, există mizeriile astea. Ideea e că în orice alt popor, dintre cele civilizate, există și o alternativă. Deci ai aceste jeguri, dar ai și lucrurile bune la care poți să te uiți; sau ceea ce poate fi considerat bun, intelectual. Aici nu ai. Aș vrea să fac televiziune, dar mi-aș dori să prezint un tonight show în stil american – vezi Jay Leno – da, aș vrea să fac televiziune din asta. Nu că aș vrea, cred că aș fi în extaz. Dar nu late night show cum e la noi acum late night show-ul. Adică n-am nicio problemă că există, dar nu pot să înțeleg cum se poate uita cineva la așa ceva.

Și totuși, lumea se uită.

Lumea se uită, da, dar vezi, ăsta nu e un criteriu. Tot timpul m-am certat pe tema asta cu foarte mulți. Argumentul lor e: „Bă, lumea se uită”.

E un fals argument.
E un fals argument.

Lumea se uită la ce are, în intervalul în care are de ales.
Adică: dacă s-ar vinde în Piața Obor numai portocale și toți oamenii din zona Obor ar mânca multe portocale, ai zice: „Băi, oamenii mănâncă portocale”! Păi, dacă n-au altceva, normal că mănâncă portocale! Dă de mâine numai banane, și ai să vezi că, de voie, de nevoie o să-și ia banane! Adică, cred că ține și de responsabilitatea noastră ca artiști – și când facem teatru, și când facem film, și când facem televiziune – să ne luăm un pic în serios, că, totuși, OK, nu ești tu un zeu, poate că e mult să spui că ești formator de opinie când faci doar teatru, dar trebuie să realizezi că ai în fața ta niște oameni de viziunile cărora trebuie să ai grijă.

Ai  din ce să trăiești, sau te mai ajută domnul doctor?
Nu mă mai ajută domnul doctor, pentru că mi-am autoimpus să nu mă mai ajute, undeva prin anul III, când mi-am dat seama că trebuie să mă obișnuiesc cu stilul ăsta și că e bine să mă automanageriez, deci domnul doctor nu mă mai ajută. Și nici doamna doctor. Am din ce să trăiesc, dar nu fac opulență, nu „fac aroganță”.

Andrei Huțuleac a acceptat că provine dintr-o cultură minoră

Actrițele cum sunt, în țara noastră?
Actrițele, cum sunt actrițele? Cred că sunt la fel ca actorii, de fapt. Cred că un prim lucru cu care eu m-am luptat și pe care a trebuit să-l accept, ca să-mi distrug acele idealuri utopice, a fost să accept că fac parte dintr-o cultură minoră – ăsta, iarăși, nefiind un lucru rău. O cultură minoră nu e o cultură rea, e o cultură minoră, limitată. Vorbesc de cultura românească, de țara noastră. Nu am spus asta în sensul în care mă deprimă, dar trebuie să înțelegi din ce faci parte, ca să poți să funcționezi în contextul ăla. Or, dacă tu ai senzația că vreodată în România o să ajungi un al doilea Al Pacino sau îți dai exemplul ăla că și Christoph Waltz e un neamț care a ajuns la Hollywood și face furori… Da, dar…

Germania nu e România.
Germania nu e România, omul ăla a plecat de mic… adică sunt o grămadă de lucruri care ar trebui să te facă să fii cu picioarele pe pământ și e foarte frumos că, de fapt, ce-ți rămâne după ce ai această revelație este să-ți faci meseria bine. Și atât, nu trebuie mai mult. Nu, pentru că asta e tot ce poți să faci ca să fii actor bun în România – să îți faci meseria cinstit.

Deci nu o să susții niciun discurs la Oscar.
Din păcate, nu. Asta e, nu o să iau Oscarul, deși sunt bun (râde). Uite, și ăsta a fost un vis pierdut, cu Oscarul. Chiar discutam zilele astea cu cineva, că…

Măcar un Gopo să iei!
Măcar un Gopo, na. Discutam cu cineva despre posibilitatea ca Aferim! să ajungă la Oscar. Și parcă ar fi tare, așa, dar nu cred.

Spune-mi, Andrei Huțuleac, cu țara noastră în ce raporturi ești? Îți place să trăiești aici, la noi în țară? Sau vrei să emigrezi în America?
Eu recunosc că sunt pro-America, dar fără să vreau să trăiesc acolo. Eu am fost în America două săptămâni, în toată viața mea; atât am fost. În Arizona. Mi-a plăcut foarte mult, fără să uit vreo clipă de toate defectele pe care poporul american le are. Ce mă fascinează, în primul rând, la poporul american, este istoria pe care o are; mi se pare cea mai frumoasă istorie pe care poate să o aibă un popor – probabil, comparabilă cu o istorie pe care nu o cunosc, dar formată similar – a continentului australian. Bănuiesc că australienii au ceva din mirosul ăla pe care îl are America. Ce mi s-a părut fascinant e că sunt niște mecanisme foarte clare, în cadrul cărora te poți robotiza, e adevărat, dar dacă reușești să nu te robotizezi, poți căpăta un foarte mare confort, pentru că știi tot ce se întâmplă sau tot ce se poate întâmpla într-o viață și poți să lucrezi liniștit. Mie, America mi-a dat un sentiment extraordinar de confort. De exemplu, acel zâmbet ipocrit pe care toți îl speculează la americani – toți zâmbesc la casă, în taxi…

Nu te deranjează, îl iei ca atare?
Nu m-a deranjat, pentru că îl acceptam ca pe o convenție și, mai mult decât atât, îmi oferea confort pentru că știam că acela care îmi prestează servicii nu mă va pune niciodată în dificultate, cum mă pune aici – de exemplu, urcarea într-un clasic taxi, clasicul șofer de taxi zice: „Unde să vă duc?!?”, ca și cum îl deranjează prezența mea.

Dacă n-are drum el acolo, nu merge.
Nu merg, dom’le, în Vatra Luminoasă (n.r. – actorul locuiește în acest cartier), că n-am drum”. „Dar spuneți dumneavoastră, unde vreți să mă duceți? Duceți-mă unde vreți, hai, facem o nebunie. Unde vreți să mergem? La «Doi Cocoși»? La Mogoșoaia? Mergeți unde vreți! Vă plătesc pentru asta!”. Or asta, faptul că ei au un respect foarte mare și știu că banul se câștigă doar atunci când prestezi servicii de calitate și când oferi consumatorului confort, asta mi se pare o chestiune de educație extraordinară. 

Andrei Huțuleac are o relație obligatorie cu România

Dar ce ai căutat dumneata în Arizona?
Am jucat un spectacol care s-a numit „Cântăreața cheală” și pe care l-am făcut în facultate și l-am jucat în cadrul Facultății de Litere sau de Limbi Străine din Arizona, unde era o Catedră de „Limba română”. Și am jucat pentru un public mixt, de români și americani.

Și cum a fost primit?
Foarte bine. Dar asta se întâmplă, în general. Adică pentru ei oricum tot ce este european e exotic, deci puteam să fim și execrabili – cum am și fost, poate.

Puteați să fiți și bulgari.
Da, puteam să fim și execrabili, și bulgari – pentru ei era ceva exotic. Așadar, n-am o relație specială cu România, nu-mi urăsc țara, nici nu suport aceste atitudini extrem de specifice, de tip patriotard. Jelaniile astea. Asta în niciun caz. Nici: „Românii fac așa”, „Românii sunt leneși”.

Generalizările.
Tot românul, mă! M-am dus în America și tot un român m-a luat în brațe și m-a pupat”. Nu este adevărat, n-are cum să fie adevărat. Oamenii sunt oameni și asta e. Unii sunt buni, alții sunt răi. Relația cu țara mea este una obligatorie, în sensul în care m-am născut aici, vreau să trăiesc aici, nu țin neapărat să plec, nu țin chiar deloc să plec.

CITAT: Asta e tot ce poți să faci ca să fii actor bun în România – să îți faci meseria cinstit.” Andrei Huțuleac, actor

Credit Foto: Arhiva personală Andrei Huțuleac

Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+