Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Cel mai recent dintre filmele sale, “Domnișoara Christina”,  a fost între cele mai vizionate trei filme românești din anul 2013. Mai bine de douăzeci de mii de oameni au mers la cinema să îl vadă. Cum și de ce? Cine e regizorul Alexandru Maftei?

Alexandru Maftei (44 de ani) este regizor de film (“Bună! Ce faci?” și “Domnișoara Christina”), dar și de teatru (primul său spectacol, “6 din 49”, a fost recent selecționat la Festivalul Național de Teatru, care se va desfășura la București între 24 octombrie și 2 noiembrie, iar următorul, “Moartea pentru patrie”, urmează să se joace la Teatrul de Artă începând cu luna octombrie). Alexandru Maftei este și soțul îndrăgitei actrițe Dana Voicu, una dintre pionierele teatrului independent din România.

În “Bună! Ce faci?” aveți scene de o surprinzătoare sexualiatate. Mai poate șoca sexualitatea în filmele românești sau deja s-a banalizat chestiunea?
Problema e următoarea: pentru un anumit demers din film, demersul fiului celor două personaje, era foarte important ca acele scene de sex să fie într-adevăr niște scene de sex, să nu fie un simulacru. Era decisiv pentru arcul dramaturgic al acestui personaj. El e un tânăr care începe filmul într-un fel, fiind adeptul relațiilor întâmplătoare, al sexului oricum și oriunde și oricât și cu oricine. Dar sfârșește prin a se îndrăgosti de o fată și a înțelege ce înseamnă de fapt iubirea. Pentru acest arc era absolut necesar să folosesc acele scene de sex. Nu cred că au fost prea deochiate. Sunt sigur că există exemple mult mai îngrozitoare, mai dure.

Și fetele dumneavoastră (n.m. – care aveau în momentul lansării filmului 11, respectiv 18 ani) n-au ridicat obiecții la sexualitatea din film?
Cea mică a fost un pic deranjată de chestiile astea, într-adevăr. Cea mare cred că era suficient de mare ca să înțeleagă mesajul.

maftei1

Foto: Ana Maria Moldovan

Ce înseamnă să faci film în România?
În condițiile în care România sunt atâtea probleme de supraviețuire, e greu să te montezi în a crede că a face filme este un lucru absolut esențial. Pentru mine e important, pentru că atunci când fac un film sunt cel mai fericit om din lume, dar asta nu înseamnă că nu îmi dau seama că am o responsabilitate de felul în care utilizez resursele. Am tot timpul în vedere care este produsul final – oamenii trebuie să vină în sala de cinema și să vadă un film. Și știind asta nu fac lucruri prea încriptate, pe care să nu le înțeleagă nimeni. Desigur nu îmi doresc nici să fac lucruri facile. Vreau ca oamenii să aibă acces la ce vreau eu să spun.

Acum la ce lucrați?
Acum lucrez la un spectacol de teatru, la Teatrul de Artă. E vorba despre piesa “Moartea pentru patrie” scrisă de un dramaturg român – Mihai Ignat. E un spectacol care a obținut o finanțare prin programul “București – 555” și am început repetițiile de câteva zile. Sperăm să fie premiera în octombrie.

Cine joacă în spectacol?
George Constantinescu, Constantin Cojocaru, Dana Voicu (n.r. – soția lui Alexandru Maftei), Lucian Ifrim, Paula Chirilă… O parte dintre ei sunt prezenți și în alte producții ale Teatrului de Artă.

Vă așteptați să fie un succes de public? Are ingredientele necesare?
Încă nu știu. Noi sperăm să intereseze publicul. Nu este comedie și cred că asta e prima piesă care nu e deloc comedie care se montează la Teatrul de Artă.

Ați mai regizat o singură piesă de teatru până acum – “6 din 49” tot la Teatrul de Artă.
E adevărat.

De ce așa de târziu teatrul? Aveți deja 44 de ani.
N-aș putea să-mi dau seama. M-am ocupat cu diverse lucruri. Înainte de a termina facultatea am început să lucrez în publicitate. Vreo zece ani am lucrat în publicitate.

În ce an ați terminat facultatea?
În 1994. Apoi, am făcut un film de lung-metraj pentru televiziune și am fost foarte dezamăgit de cum au rezultat lucrurile până la final, m-am gândit să nu mai fac niciodată filme, după-aia mi-a trecut.

Și cu publicitatea cum a fost? De ce n-ați rămas în publictate?
Am rămas vreo zece ani.

E de-ajuns?
Da. Deși mai colaborez și acum, ca regizor de spoturi. Pe vremea aia lucram mai degrabă ca om bun la toate în departamentul de creație – copywriter, director de creație, consultant pe probleme de creație, de toate. Am lucrat mai degrabă în agenții. Și acum lucrez cu casele de producție care produc spoturi pentru marile agenții de publicitate. E un domeniu destul de interesant în care ai posibilitatea să explorezi unele lucruri noi.

Și în acești zece ani mergeați la teatru constant?
Da, sigur.

Nu erați rupt de ce se întâmplă în teatru.
Chiar nu-mi dau seama de ce nu am făcut până acum și teatru. În liceu aveam o trupă de teatru.

La Revoluție, Alexandru Maftei era plecat să cumpere un brad

Unde ați făcut liceul?
Liceul de Informatică, se numea Liceul de Matematică-Fizică numărul 1. Acum se cheamă “Tudor Vianu”.

E un liceu foarte bun.
Anii de liceu mi s-au părut absolut minunați acolo. După ce am terminat liceul, eu am dat la Facultatea de Fizică, am intrat, dar după șase luni mi s-a părut că nu e tocmai interesant și am dat la Regie. Am intrat în ’88. Am plecat în Armată, căci așa era pe atunci și în `89, toamna, m-am dus la facultate. Iar în `90 am dat la Regie.

Armata unde ați făcut-o?
La Bacău.

Și Revoluția unde v-a prins?
În București.

Nu mai erați în Armată.
Nu mai. O terminasem prin mai 1989.

Ați avut noroc.
Probabil.

Și ce ați făcut la Revoluție? Ați ieșit în stradă să vă împuște sau cum?
Cam da.

Sunteți din București, nu? De unde?

Din cartierul Berceni. Am copilărit chiar la capătul Berceniului. Iar la Revoluție țin minte că mă dusesem să cumpăr un brad de Crăciun de la Sinaia. În București nu se mai găseau.

Cu mașina v-ați dus?
Nu. Cu trenul. M-am dus până acolo, am găsit un brad, m-am suit înapoi în tren, m-am întors în București, am coborât la Gara de Nord, m-am urcat în metrou. Pe vremea aia coboram undeva pe Universitate. Și cum am ieșit eu cu bradul de la metrou am auzit “Jos comunismul!”, “Jos Ceaușescu!”. Deci, a fost un șoc total. Bine, îmi spusese maică-mea că la Timișoara s-au întâmplat niște lucruri, dar tot m-a luat prin surprindere.

Și ați dus bradul în casă și ați coborât să strigați și dumneavoastră?
Evident. Soția mea pe vremea aia lucra la un centru de calcul din fabrica APACA. Mă rog, era pe acolo cu muncitorii care au ieșit pe străzi. Până ne-am găsit… După aia ne-am dus să apărăm Facultatea de Fizică, la Măgurele. Am ajuns pe câmpuri, niște soldați, oameni, ne-au sfătuit să mergem acasă, să nu pățim ceva. Eram absolut incoștient. Aveam 19 ani.

Și erați căsătorit cu Dana Voicu?
Da, ne-am căsătorit în septembrie 1989.

Nu era devreme?
Ba da. Dar mi s-a părut că era singura modalitate prin care puteam fi împreună tot timpul. Și asta a fost.

Și soția câți ani avea?
Tot nouăsprezece ani.

Frumos. Aveți unul dintre puținele mariaje cu adevărat durabile din lumea artistică.
Nu știu ce să zic.

Ce sperați la nouăsprezece ani? Vi s-au deschis porțile libertății la vârsta potrivită? Vă gândeați să plecați din România sau…
Nu. Sigur să fiu erau niște mici semnale de alarmă pe care le trăgeau diverse situații.

Alexandru Maftei n-a luat bătaie de la mineri, deși avea și blugi și barbă

Aveați barbă, ați luat bătaie la Mineriadă?
Eram foarte aproape. Semănam foarte mult cu Marian Munteanu. Avem plete, nu așa! Și am ratat-o pe aia cu minerii la milimetru.

Cum ați scăpat?
Nu știu. Habar n-am. Eram în oraș, am văzut bătăi și chestii, m-am îngrozit și am plecat. Când am ajuns acasă și am văzut la televizor mi s-a făcut rău. Am zis că nu e adevărat.

Atunci v-ați gândit seiros la emigrare?
Atunci, da. Că până la Revoluție nu îmi era mie foarte clar ce se întâmpla. Poate că m-au protejat și părinții…

Ce meserie aveau părinții dumneavoastră?

Părinții mei erau amândoi artiști plastici. Tatăl meu a fost pictor, mama mea este ceramistă și grafician. Sigur că simțeam mici chestii, dar nu erau lucrurile atât de îngrozitoare, nu mi se păreau oprimante, eram destul de bezmetic. Dar au fost momente mai ales la Mineriadă în care-mi spuneam “Nu merge, nu merge treaba”.

Dar, cum-necum, a mers.
Așa, cu încetinitorul.

Nu sunteți prea încântat de locul în care ne aflăm un sfert de secol mai târziu?
Mi se pare că am făcut pași mici. Unele lucruri funcționează, altele încă nu, din păcate. Nu pot să spun că sunt mulțumit. Nu pot să spun nici că aș vrea să plec din țară sau ceva.

Dar fetele dumneavoastră ce zic? Cea mare, mai ales.
Urmează să plece cu o bursă Erasmus șase luni, în Belgia. Mă rog, sunt curios ce o să spună când se întoarce.

Unde se duce?

În Gent.

Poate nu se mai întoarce.
De întors, se va întoarce. Sper să cunoască alți oameni, cu alte mentalități, în privința filmelor, a artei, a comunicării.

Vă plac filmele europene sau sunteți mai apropiat de cinema-ul nord-american?
Mi se pare injust să le categorisim așa. Unele filme îmi plac, altele – nu.

Dacă mergeți acum la film, la ce intrați?
Nu mi-am pus problema astăzi la ce m-aș duce.

Mi se pare că rulează din ce în ce mai multe porcării.
Nu știu ce să zic. Sunt filme și filme… Am văzut și filme americane și foarte proaste și foarte mari.

Mergeți des la cinema?
Da, mă duc.

Ultima oară la ce ați fost?
La „Vânătoarea” la Cinema Studio. Foarte bun filmul. Mi s-a părut super-film.

Alexandru Maftei a jucat un rol secundar într-o piesă de teatru cu un vampir 

Cum a evoluat teatrul independent, în care soția dumneavoastră activează de peste douăzeci de ani? E într-un moment mai bun acum?
Cu siguranță sunt mai multe decât atunci când s-a apucat ea, în 1998. A fost inițiatoarea unui teatru care se numea “Teatrul inexistent”, alături de regizoarea Theodora Herghelegiu și alți actori.

Și unde funcționa “Teatrul inexistent”?
Era inexistent, dar funcționa în diferite locații – la Teatrul Act, la Green Hours, la Muzeul Literaturii Române, a funcționat la Scena, a funcționat la Opium. Au mai fost cu spectacole și într-o discotecă. Se numea “Paradis” sau cam așa. Au jucat vreo zece ani pe oriunde s-a putut juca. Au făcut nenumărate piese după scrierile Theodorei. Într-una chiar am jucat și eu. Se numea “Locuim cu un vampir”.

A fost singura dată când ați jucat?
Da, a fost singura dată când cineva mi-a propus să joc într-o piesă.

Și aveți un rol secundar. Sau erați însuși vampirul?
Secundar. Eu eram un artist care sculpta în celofan și veneam să cer găzduire în această casă – unde locuia vampirul.

Știind deja că locuiește vampirul în ea?
Nu, nu știam. Și, mă rog, era cât pe-aci să mă halească vampirul.

Și cum a fost menajul cu vampirul?
A fost foarte haios.

Era un vampir prietenos?
Încerca să-și reprime pornirile vampirești. Trăia și o frumoasă poveste de dragoste reprimată și ea, ca să nu omoare persoana iubită.

Era un vampir umanist, așa?
Da, era destul de fantastic. Era o fantezie toată piesa.

Văd că sunt orgolii foarte mari în lumea asta artistică românească – și în teatru, și în film. De la ce li se trage? Sau așa e peste tot în lume și nu știm noi?
Nu am avut ocazia să cunosc mulți artiști din alte țări, dar bănuiesc că sunt la fel.

Aici, la noi, fiecare e cel mai bun.
E mult orgoliu într-adevăr.

Alexandru Maftei crede că asistăm la maturizarea teatrului independent

Nu e prea mică scena pentru atâta orgoliu?
Cred că e loc pentru toată lumea sub soare. Cred că teatrul independent a ajuns la un moment în care e necesară diferențierea prin performanță și prin valoare și mai puțin prin orgolii și alte prostii. Cred că asistăm la un moment de maturizare a teatrului independent, după o adolescență destul de agitată. Sper să prind și momentul maturizării depline. Sper ca oamenii să înțeleagă că există loc sub soare pentru toată lumea, să-și găsească fiecare un drum și să exerseze performanța. În tot oamenii aștia am observat spectacole care vizau performanța și m-a bucurat de fiecare dată când am văzut un astfel de spectacol. Dacă e să îi doresc ceva teatrului independent, asta îi doresc – să aibă mai puțin teribilism adolescentin și mai multă rigoare.

Pentru “6 din 49” cât ați repetat?
Cred că am avut o săptămână de repetiții la masă și o lună în scenă. O perioadă normală. Mi s-a părut că a trecut repede și frumos acest timp. Mi-a făcut mare plăcere.

Și în tot timpul acesta nimeni n-a câștigat nimic la loterie?
Nu, deși am jucat pe parcursul repetițiilor și chiar după ce au început spectacolele, pentru că la fiecare reprezentație aveam nevoie de un bilet de loterie pe care să-l prezentăm.

Aveați niște numere preferate sau jucați întâmplător?
Soția mea are niște numere preferate care sunt datele noastre de naștere, ale copiilor, cum zice și în piesă.

De obicei, așa joacă oamenii și tot de obicei de asta nici nu câștigă pentru că zilele sunt până la treizeci, iar numerele din care se extrage până la 49. Intervalul lipsă face diferența.
Da, așa e. Nu m-am gândit niciodată la asta!

“Domnișoara Christina” cum a fost primit?
Părerile au fost foarte împărțite. Este o ecranizare a unei nuvele foarte cunoscute de Mircea Eliade. Unii oameni au fost extrem de încântați de faptul că am încercat să mă păstrez foarte aproape de ce era în nuvelă, de spiritul nuvelei. Alții au avut așteptări dictate de campania de promovare a filmului, care se referea la zona de horror, așa cum ne-au obișnuit filmele americane și poate că au fost un pic nemulțumiți. Nu mi-am propus să fac un film care să arate ca la Hollywood, pentru că nu se poate.

Dumneavoastră ați fost mulțumit? Credeți că putea fi mai bine?
Acum, știind toate datele, eu sunt mulțumit. Nu știu dacă aș fi putut face altceva.

Aveți date câți oameni au fost să-l vadă la cineva?
Da, din ce știu eu peste 26.000 de oameni.

Și e bine?
E pe locul doi în ce privește filmele românești din 2013. După “Poziția copilului”, care evident, câștigând la Berlin, a făcut foarte mulți spectatori. Și cred că “Domnișoara” e pe locul doi, cam la egalitate cu “Love Building”. Sper să nu greșesc.

Acesta e viitorul cinema-ului românesc? Producțiile independente?
Mi-e greu să-mi dau seama dacă producțiile independente vor rezista foarte mult, pentru că filmele se fac cu foarte mulți bani și de fapt de asta vin oamenii la cinema – să vadă lucruri nemaipomenite. Altfel ar sta acasă și s-ar uita la televizor. Vrei să mergi la cinema, să te lași pătruns de magia cinematografului, dar asta se face cu bani, nu se poate fără.

Nu vă place minimalismul românesc, care a fost de mare succes la festivaluri? Nu par filme făcute cu mulți bani.
Așa este, nu sunt făcute cu mulți bani. Iar partea asta festivalieră este și ea foarte importantă. Au fost câteva filme care au pus pe hartă România în cinematografia mondială. Dar cest lung val de filme minimaliste a determinat oarece ruptură cu publicul de film atât cât mai e el. Sigur, nu e un reproș, e doar o constatare. Cred că majoritatea oamenilor vin la cinema pentru altceva. Am încercat cu filmele pe care le-am făcut să nu uit acest lucru și să fac cât posibil să existe această magie în continuare. Nu-mi dau seama dacă viitorul cinematografiei se îndreaptă spre producții independente. În teatru, e mai ușor. E importantă întâlnirea dintre actori și public, fapt care implică mai puțini bani, o tevatură financiară mult mai mică.  Omul nu trăiește numai cu bani, dar nici fără bani. Trebuie găsit un echilibru.

Citat: „Au fost câteva filme care au pus pe hartă România în cinematografia mondială”, Alexandru Maftei, regizor.

Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+