Cine este Lia Bugnar. Descoperirea

Scris de Andrei Craciun 22-09-2014 7,199

Lia Bugnar scrie piese de teatru și joacă în aceste spectacole, de obicei roluri secundare. Așa consideră. E plin Godot-ul, deși nu doar el, de spectacolele ei (Noi4, Masculin/Feminin, Două linuțe, O piesă deșănțată și altele).

Credit Foto: Adriana Gioadă

Lia Bugnar este unul dintre cele mai importante nume din teatrul independent românesc, deși adevărul e că nici măcar n-o cheamă Lia, o cheamă altfel – nu vrea să spună cum. Are patruzeci și cinci de ani, locuiește într-o clădire cu bulină roșie, e proprietară, face yoga, are un câine actor, pe Iago, a fost măritată și s-a numit în acte Buhagiar. A divorțat, e iar Bugnar. A crescut în Balta Albă, a vrut să dea la facultatea de chineză (mandarină, mă rog), a fost un an secretară și un altul manechin la UCECOM. Apoi a intrat la Teatru. N-a excelat ca actriță, iar pe la sfârșitul mileniului trecut sau poate că la începutul acestuia s-a apucat să scrie piese. Acum și-a dat drumul la joc. Spune că a ajuns la nivelul “ocheiuț”. Nimic nu i-a ieșit atât de bine ca scrisul de piese de teatru, deși nu îi place să scrie piese de teatru. Lia Bugnar e o enigmă și, poate, un miracol.

De ce nu te iei  în serios, Lia Bugnar?
N-aș putea să te ajut cu întrebarea asta. Nu știu dacă mă iau sau nu în serios. Fiind vorba despre mine însămi, e limpede că nu am o perspectivă obiectivă despre cât mă iau în serios și cât nu.

Descrii cu multă luciditate și modestie situația ta de actriță, de scenaristă, de regizoare, de…
Mi se pare, sincer, că foarte puțină lume din jurul nostru face o mare brânză. Cantitatea mică de admirație pe care o am față de propria persoană e la fel de mică și față de ceilalți.

Cine ți se pare ție că face mare brânză?
Uite, Ada Milea. Mi se pare unul dintre oamenii cei mai apropiați de exces de har.

Ce mai face Ada Milea?
Face multe lucruri, dar nu sunt foarte în temă, pentru că nu suntem prietene, nu suntem apropiate, dar de câte ori dau peste ceva ce a făcut ea mă interesează. Face teatru printre altele. Teatru cântat, foarte frumos. A inventat o formă de spectacol. A făcut pe la Cluj, cu trupa de acolo, pentru că acolo sunt toți foarte tari. Are mulți oameni talentați în jurul ei, ea însăși fiind foarte ieșită din turmă.

Și nu ai și tu oameni talentați, extraordinari, în jurul tău? Mi se pare că mulți dintre actorii din orașul acesta gravitează în jurul tău.
Așa e, și lângă mine sunt oameni foarte talentați, aici nu e loc de comentariu, dar nu știu dacă neapărat situațiile în care îi pun eu utilizează la capacitate maximă posibilitățile lor artistice.

De ce nu îi pui în alte situații, Lia Bugnar?
Eu îi pun în cele mai bune situații de care sunt eu în stare. Dar faptul că pentru mine ceva e foarte bun nu înseamnă nici măcar că e bun – adică atât pot eu. Și câtă vreme fac maxim ce pot eu, mă simpatizez. Ce să fac mai mult? Chiar nu am cum să știu în decursul vieții ăsteia dacă tot ce fac eu contează sau nu.

De ce?
Pentru că aceia pe care îi cunosc sunt subiectivi sau ipocriți. Iar cei care mă critică, în general nu o fac în așa fel încât să îi pot lua în seamă, o fac cu un mare capital de antipatie și se descalifică. Și atunci nu îi iau în seamă nici pe cei care mă laudă, nici pe cei care mă critică.

De cine ții seama?
De mine.

Ți-a ieșit scenariul la care lucrai și din pricina căruia ai tot amânat întâlnirea noastră?
Nu știu dacă a ieșit, regizorul e mulțumit pentru momentul în care ne aflăm. Dar să vedem, nici nu știu dacă va câștiga o finanțare de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei), deși cred că se va face filmul, că e la mijloc un regizor care a mai făcut filme, a luat și premii, deci are puncte. E ca la patinaj artistic. E posibil să se facă.  

Hai să facem un arc peste timp și să începem cu începutul. Cine e Lia Bugnar? Am citit că ai copilărit în Balta Albă, că ai un frate, că ai avut doi părinți care erau șefi de Alimentară, care s-au iubit mult, dar s-au și certat mult…
Da, dintre care a mai rămas doar unul – mama.

Știu, are și cont de facebook.
Are două conturi, da, dintre care unul “oficial”, ceea ce e foarte amuzant.

Așa te cheamă pe tine – Lia?
Nu, nu mă cheamă așa.

Otilia?
Nici Otilia. Ei, n-am să-ți spun asta, n-o să apară niciodată într-un interviu. Consideră că ai mei au avut o rătăcire când m-au botezat.

Luminița?                           
Nu, nu, mă cheamă mult mai stupid, dar n-are legătură cu Lia.

Știi că pot să aflu.
Nu e de neaflat, dar ar însemna că te intersezi din cale afară, ceea ce nu cred că e cazul (n.m. – nu m-am interesat).

Deci, Lia e un nume de scenă.
Nu, e un nume al meu, de om, în sensul că așa mi s-a spus de când a început să mi se spună într-un fel.

Deci nu l-ai inventat tu.
Nu, nicidecum, are legătură, e viața mea. Astea trei litere consider, oricum, că îmi seamănă. Ideea asta le-a venit însă după ce s-au dus la Sfatul Popular și mi-au dat alte nume – tâmpite.

De ce spui că-ți seamănă astea trei litere?
Mi se pare mie că arăt a Lie. Lia-Bejulia. Mușețică, așa. Semăn a Lie.

Bugnar chiar te cheamă.
Da, ăsta e un nume bun.

Ai fost măritată (n.m. – cu scenograful Dragoș Buhagiar) și ai avut și un alt nume, destul de asemănător.
Buhagiar, da. Nu era vreun mare șpagat de la Bugnar la Buhagiar. Am purtat și celălalt nume. A fost momentul meu de maximă intelectualitate.

Semnai așa?
Nu. Semnam tot Lia Bugnar, mă rog eu semnez doar Lia, dar pe afișe apar Lia Bugnar, da. Lia rămâne neschimbat, în rest nu știu ce o să mi se mai întâmple, cum o să mă mai cheme. Eu joc doar în spectacolele mele, așa că mă cheamă cum vreau eu.

PE LIA BUGNAR N-O DISTRIBUIE NICI DRACU`

De ce nu te ia nimeni în alte spectacole? Nu ești bună?
Nu mă ia nici dracu’. Dacă nu sunt bună? Să știi că într-o primă fază eram praf, dar apoi m-am luat cu scrisul, am mai jucat și m-am deblocat. Am devenit ocheiuță între timp. Eu, care sunt destul de exigentă, îmi dau seama că eram absolut praf.

Atunci îți dădeai seama că nu ești bună?
Bineînțeles.

Și erai în depresie? Plângeai, ce făceai?
Nu eram în depresie. Singura nefericire era că am ocupat locul cuiva care putea să facă acea facultate, că se intra greu când am intrat eu. Încă se intra greu.

Acum nu se mai intră așa de greu.
Acum, nu. Sunt și școli particulare, o grămadă. Nu intri la buget, te bagă la taxă, sunt mai multe posibilități.

Tu când ai terminat? `94? `95?
Habar n-am! Nu țin minte datele. Dar cam așa trebuie să fi fost. Încă era o insulă de neatins Facultatea de Teatru. Și în anii în care nu eram eu bună, am avut remușcări că putea să facă altcineva Facultatea și să fie bun.

ÎN LICEU, LIA BUGNAR NU ERA BUNĂ LA NIMIC

Hai să nu ne îndepărtăm de Balta Albă.
Așa.

Ai copilărit acolo, ai vrut să te faci actriță, și chiar te-ai făcut. Cum ai ajuns să dai la Teatru? N-aveai și tu alte opțiuni?
Am dat la altă facultate înainte. Am dat la chineză.

La chineză?!?
Da.

Știi chineză?
Știu, dar puțină, că nu m-am împrietenit cu niciun chinez și n-am exersat.

Faci mișto de mine sau cum?
Nu. Ce se întâmplă? Eram un elev atât de prost în liceu, eram îngrozitor de proastă la toate materiile. Zi una la întâmplare.

Chimie.
Eram proastă la chimie. Oricum eram la un liceu de filologie-istorie în care mare parte din oameni erau proști la chimie, dar eu eram la toate. Și în a doișpea toată lumea dădea la ceva și mi-am dat seama că trebuie să iau ceva de la zero. Mi s-a părut că am șanse mai mari dacă învăț ceva de la zero, de data asta cum trebuie. Și m-am apucat să învăț chineză.

Unde naiba te-ai apucat să înveți chineză?
Uite că m-am apucat. Cu o profesoară. Mi-am plătit lecții.

Și era grea admiterea acolo?
Cruntă era, dar ce s-a întâmplat – erau șapte locuri și se dădea din doi în doi ani.

Și ce trebuia să știi?
Chineză. O mie și ceva de semne. Voiam să dau chineză și engleză, mișcam un pic la engleză, acolo eram mai puțin proastă. Dar la orice mișcai aveai niște genii în clasă și te resemnai. Și exact când m-am dus să mă înscriu, a venit o lege de la Cabinetul 2, de la Elena Ceaușescu, că examenele astea la chineză, arabă, nu se mai dau în chineză, arabă, că nu se învață nicăieri. Și a trebuit să dau română-engleză și n-am intrat. Eu la română eram așa-și-așa, dar nu eram de nivelul celorlați. Le dădeai un subiect ălora și-ți scriau o sută de pagini. Le dădeai “Pupăza din tei” și ei scriau o sută de pagini. Eu nu.

10695012_10152676155826224_131983337_n

Și ce s-a ales de “geniile” de la tine din liceu?  Ai fost și tu la o revedere din asta de zece, de douăzeci de ani?
Nu s-a făcut nicio reîntîlnire.

Foarte bine!
Da. Dar în mare parte cred că sunt oameni deștepți. Vali Florescu a fost colega mea, e o traducătoare foarte bună.

Soția scriitorului T.O. Bobe și fata cafegiului Gheorghe Florescu?
Da, ea. E prietena mea.

Ați făcut și un scenariu împreună, nu?
Am făcut, da. Am fost și colege de bancă. Ea era printre cei care erau buni la toate materiile, nu învăța niciodată nimic, dar știa tot. Lua toate “treptele” prima, se băteau profesorii la ce Olimpiade s-o mai trimită. Ar mai fi Ada Rosetti, care avea o emisiune de film pe la Pro TV, o tipă brici în liceu. Dar o uram.

De ce o urai?
Cu cinșpe secunde înainte să se sune pauza, ea se ridica și mai punea o întrebare al cărei răspuns dura fix cât pauza.

Tu erai adepta pauzelor în dauna orelor?
Nu în dauna orelor, ci între ore. Erau bune pauzele între ore.

LIA BUGNAR A FOST ANGAJATĂ SECRETARĂ PE PILE

Bănuiesc că fumai pe atunci.

Bănuiești rău. Eram cel mai cuminte copil. Nu fumam, nu beam, nu beau nici acum, de altfel. Despre viață sexuală nici nu putea fi vorba. Eram îngrozitor de cuminte, deși habar n-am de ce toți profesorii credeau contrariul.

Erai un copil însingurat?
Nu, stăteam mult cu Vali. O bună bucată de timp am stat cu vară-mea, Cristina. Tot Bugnar o chema și pe ea și stăteam amândouă în bancă și eram calamități. Lumea era foarte comică atunci când stăteam cu vară-mea.

Ce face Cristina Bugnar acum?
Ea n-a luat treapta a doua (n.m. – admiterea în clasa a 11-a, așa era în comunism, se dădea examen) și a nimerit la seral. Adică a luat-o, dar la seral și ai ei au angajat-o, la șaisprezece ani. Și a fost cel mai muncitor copil. Și muncea, și învăța și a intrat la Drept, frate. Din prima. Și este judecătoare. E șefă peste judecători, e foarte tare vară-mea. Cât am râs cu ea, n-am râs cu nimeni așa. Dintr-a unșpea n-am mai fost cu ea în clasă. Eu am luat ultima treapta și ea a picat, chiar sub mine. A fost o nenorocire în familie. A fost ca la siamezi.

Când era asta cu chineza?
Înainte de Revoluție, demult.

Și ai stat un an acasă sau ce ai făcut?
Nu. M-am angajat. Am fost secretară la doi directori.

Ce directori?
La un institut de ceva cu laminate.

Ce înseamnă laminate?
N-am înțeles și nici nu mi-a cerut vreodată cineva să știu. Cert e că eu eram secretară în biroul ăla. Închipuie-ți o cămăruță și două uși. Doi directori: unul extraordinar de drăguț și de bine-crescut, cel bătrân, director dintotdeauna, se născuse director, și celălalt, care era de curând și care era un mitocan. Nu mai știu cum îi chema. Le mai duceam cafele, mai dactilografiam câte ceva, că învățasem la liceu.

Erai o bună secretară? Erai de nădejde?
Eram de nădejde, doar că încercam să scot tot comicul din poziția respectivă, dar nu prea era cazul. Încercam totuși să mă distrez. Nu mai am idee ce făceam acolo, dar știu că nu-mi vedeam capul de treabă.

Cum te-ai angajat acolo? Printr-o pilă?
Da, prin pile bănuiesc. Prin maică-mea, care era șefă de Alimentară, probabil. Dar cu liceul nostru, acolo ajungeam. Puteai să fii bibliotecar, puteai să fii secretară.

PE TOCURI, LIA BUGNAR NU SE MAI TERMINA. CĂUTĂTORII DE MANECHINE AU ZIS, ÎN PLIN COMUNISM, “WOW!”

10707956_10152676156031224_1306141533_n

Un an. După care?
Un an am fost manechin

Venise Revoluția?
Nu, tot înainte.

Deci ai fost manechin.
Da, la UCECOM. Am dat iar după secretariat la facultate. Nu mai știu unde, parcă la Filologie, cert e că n-am luat. Și cineva i-a spus maică-mii că e un concurs de angajare de manechine la UCECOM.  Manechin pe vremea lui Ceaușescu, îți dai seama! Apărea un minim de reviste cu fete îmbrăcate frumos. Și dacă exista cea mai mică șansă ca tu să fii una din cele șase gagici care apăreau în revistele alea, o luai, șansa asta, cu două mâini. Eu eram cel mai scheletic copil, îngrozitor de amărât pe treaba asta.

Dar erai înaltă.
Înaltă și foarte slabă. Pe vremea aia nu era așa o brânză să fii înalt, cum e acum, fiindcă oamenii aveau criterii estetice mai aproape de normal. Acum au luat-o razna. Deci nu exista consolare pentru a fi o prăjină slabă. Și-mi puneam multe perechi de pantaloni pe mine.

Cu cine semeni așa longilină?
Cu taică-miu. Sunt copie indigo. Și m-am dus la concursul ăla unde au venit sute de fete din toată țara. Era un singur loc. Era o nebunie. Am stat la coadă o zi întreagă. Și m-au angajat.

Și te-au luat pe tine dintre sute de femei.
Da, îți vine să crezi? Te puneau să te dezbraci în costum de baie, să te învârți pe acolo, vorbeau cu tine. Eu aveam un fel de colanți de sus până jos și o fustiță de patinatoare, haine primite pachet de la o prietenă din America. Și m-am dus așa îmbrăcată. Eu eram îngrozitor de inhibată, era foarte greu să mă dezbrace cineva. Și m-am dus pe tocuri, eram interminabilă, au făcut toți “wow” și nu m-au mai pus și la proba costumelor de baie. Aia a fost bafta mea. Așa că eu am intrat acolo fără să mă dezbrac.

Interesant. În ce consta manechinăria asta?
Te duceai în fiecare zi la opt-nouă dimineața și semnai condica. Și după aia într-un grup de zece fete stăteai într-o încăpere și așteptai – poate suna cineva de la croitorie că are nevoie să facă o probă cu o fată.

Adică, nimic.
Ei făceau o colecție de haine pe măsurile noastre. Și acea colecție avea de două ori pe an prezentări.

Ai prins și tu prezentări?
Da. În `89.

Și unde se producea actul defilării?
În niște încăperi obscure, nu-ți închipui că la Sala Palatului. Acolo veneau directorii de fabrici de haine din România – APACA, astea. Era și Manuela Hărăbor colegă cu mine. Bianca Brad era într-o gașcă adversă, la Casa de Modă Venus, la Zina Dumitrescu.

LIA BUGNAR ȘI-A FĂCUT O CAZEMATĂ DE TEATRU

Și ce o să faci când te duci acum, după interviu, acasă?
Yoga.

Yoga?
Da, se numește ashtanga yoga cea pe care o fac eu și e destul de solicitantă fizic. Adică nu ai mult timp să stai să te gândești prin porumb cum cred oamenii că e yoga și cum sunt multe feluri de yogi.

Și cum ai ajuns tocmai la asta?
Am ajuns la asta pentru că am întâlnit o tipă de care îmi plăcea. Îmi plăcea destinul ei. Era un medic stomatolog, avea cabinetul ei, dar își dorea foarte mult să fie balerină. Avea treizeci-și-ceva de ani și la treizeci-și-ceva de ani a lăsat naibii stomatologia, deși nu făcuse o oră de dans în viața ei. A ajuns prin America într-o trupă de dans. A ajuns să aibă propriile spectacole cu muzică făcută de ea, pe fundal era freza de stomatolog, complet țăcănită. Mi s-a părut genul de om care își îndeplinește visele. Știu că pare un clișeu aspirațional din ăsta- dar ea chiar asta făcea. Și eu n-am mai întâlnit un om care chiar să își îndeplinească visele până la ea.

Și tu ți-ai împlinit visul. Ești actriță, Lia Bugnar! Nu asta ai vrut să fii?
Sunt, da, dar eu mi-am găsit un campionat lăturalnic și foarte personal. Hai să recunoaștem. Totuși un actor e un om pe care îl iau regizorii și îl joacă. Eu am inventat o secțiune specială de actorie și o frecventez pe aia. E drăguț și lăudabil că mi-am făcut o cazemată de teatru dar actor în sensul real  al cuvântului nu e ce sunt eu. Actori sunt colegii mei, care depind tot timpul dacă sunt luați sau nu de regizori în spectacole. Ei concurează între ei.

Tu ești luată din start.
Sunt, e adevărat, dar niciodată nu îmi dau cel mai bun rol.

De ce?
Sunt un om care țin mult la piesele mele și dau rolurile importante cui le merită. Mie îmi dau roluri pe care știu că le-aș face OK, dar nu mai mult. Și tipa asta făcea yoga și cum eu o admiram foarte tare am întrebat-o unde face și m-am dus și eu.

Deci nu faci la tine acasă.
Ba da, acum fac la mine, dar la început făceam într-un loc. Ani buni am făcut într-un anume loc.

Sub o instrucție strictă.
Da, cu o tipă. O libaneză. Yoga mi-a ieșit la fel ca scrisul – din prima. Și e destul de greu ce avem noi de făcut acolo. Dar, nu știu de ce, mie mi-a reușit din prima. Într-o altă viață oi fi fost vreun tibetan, ceva.

Păi, tot voiai tu să înveți chineză!
Iată. Poate de-aia. Încercam să mi-o amintesc, poate. Mi-a plăcut mult la yoga și e un lucru mișto. Dacă nu reușesc să ajung acolo, pot să fac toată practica acasă.

Cățelul tău ce zice în timpul ăsta?
Inițial îmi tot aduce mingea, apoi renunță, oftează și se așază cu botul pe labe. Foarte multe din pozițiile de yoga sunt poziții luate de la căței. Face și el pe lângă mine, impecabil, iar eu încerc să-l imit. N-are nicio treabă. E un cățel foarte adaptabil. Își dă seama că nu e momentul lui și te lasă în pace.

Îl aveai dinainte de divorț?
Da, trebuia să fie câinele lui Dragoș și mi-am dat seama că nu o să aibă nimeni grijă de el ca lumea, că nu era timp, așa că l-am luat cu mine. Avea vreo cinci luni. Am stat cu chirie la început, dar am găsit pe cineva care m-a lăsat cu cățelul, așa că l-am ținut cu mine. Mi-am dat seama că n-ar fi avut o viață mișto. Probabil, ar fi fost legat, să nu strice gazonul. Dragoș nu avea timp să-l ia cu el prin turnee, în orașe. Iar acum, Iago e foarte important în viața mea.

Citat: „Câtă vreme fac maxim ce pot eu, mă simpatizez”, Lia Bugnar, actriță, dramaturg.