a

Cosmin Alexandru. Există mereu o cale de a fi mai bun

- - 18- 93 vizualizari

Foto: Sorin Hașu | Cosmin Alexandru a făcut carieră în business, a făcut carieră în consultanță, a intrat și în politică. Vă mai amintiți de Uniunea pentru Reconstrucția României (URR), splendidă încercare încărcată de eșec, din anul 2004? Cosmin Alexandru era și pe baricadele acelei lupte, crezând în viitorul României.

URR n-a reușit să dea decât un primar pe la Câmpulung Moldovenesc. România nu era pregătită pentru cetățeni precum Cosmin Alexandru, om de dreapta cu preocupări din agenda socială a stângii, filantrop redutabil, retras definitiv din politică acum zece ani.

Cosmin Alexandru – un exemplu de lider în toate domeniile în care a activat și încă o face. Un exemplu.

Cosmin, vreau să aflu de la tine cum se vede leadership-ului astăzi  în politica românească? Cetățean plătitor de taxe și impozite cum te știu, om care ai avut și o încercare politică, în urmă cu zece ani – unsprezece, cum vezi chestiunea?

Da, am avut o încercare să intru în politică, să schimb ceva. Nu se vede bine, nu se vede bine deloc. 

Cum a fost atunci? Care e povestea Uniunii pentru Reconstrucția României (URR)?

Păi URRchiar așa a plecat, ca o poveste de leadership. Noi la vremea aia ne-am gândit că, dacă am reușit să creăm și să conducem o organizație de succes, …

”voi” fiind tu și prietenii tăi?

Nouă sau zece cunoscuți, la început, da. Și am crescut. Dar profilul cu care am plecat la drum era ăsta – de oameni care construiseră ceva de succes în mediul privat – și într-un mediu privat ne-legat de stat. 

Care ați reușit în mediul concurențial. Voi fiind, în general, reprezentanți din “generația decrețeilor” (n.r. – români născuți între 1966 și 1989, decretul 770 din 1966 care înterzicea avorturile)?

Noi nu eram oameni de afaceri de stat. Și ne-am gândit că putem să învingem modelul ăsta și în politică, și în structurile administrative.

Cosmin Alexandru chiar a crezut că e posibil să schimbe ceva

560456_2206170050328_2095899382_n

Foto: Arhiva personală

Și te-ai gândit că va fi ușor, bănuiesc.

Nu, n-am crezut că va fi ușor să schimb România, am crezut că va fi posibil. 

Și de ce n-a fost posibil? A fost prea devreme?

E posibil să fi fost prea devreme, e posibil să nu ne fi priceput noi. 

Dar voi, efectiv, cum v-ați întâlnit – să stați la aceeași masă și să luați hotărârile astea?

De fapt, toți erau cunoscuți de-ai mei. 

Și tu ai fost cel care i-a coagulat?

Da, da, da. I-am întrebat, i-am convins, i-am strâns. Și am plecat la drum. Asta, la momentul inițial. Apoi, toată construcția am facut-o împreună. Ne întâlneam o dată pe săptămână la mine la birou și construiam ce era de construit. Ne asumam fiecare rolul, responsabilitățile. 

Ei ce mai fac acum? Au rămas în business?

Da, s-au întors, cred, toți în mediul privat. 

Dezamăgiți?

Nu, nu dezamăgiți. 

Au și uitat?

Nu, sunt convins că n-au uitat. A fost, într-un fel, un virus din ăsta care trăiește în continuare și e o mândrie pe care o au toți că au făcut parte din povestea asta, dar noi venim cu mentalitatea asta de business. În business, da, unele lucruri îți ies, alte lucruri nu îți ies. 

Da, ați luat-o așa, ca: „Măi, n-a ieșit!, asta e”.

N-a ieșit, înseamnă că noi nu eram buni pentru chestia aia la momentul ăla și ne-am întors în ceva unde știam că putem să producem rezultate și mai… 

…performante.

Deci, na, poate să fie o chestie de moment, poate să fie o chestie de context, că atunci a fost și contextul ăla. Nu ne-am sincronizat cu electoratul.

Dar câte voturi ați obținut până la urmă?

Patruzeci și ceva de mii, patruzeci de mii de voturi. 

Foarte mult.

Mă rog, mult atunci – ținând cont de ce posibilități de comunicare și de organizare am avut atunci. 

Da, atunci nu aveați nici rețelele sociale, nici Facebook, nici nimic…

Exact. Dar puțin față de ce am fi putut obține acum. 

Acum cred că ar fi mers mai bine, în contextul ăsta – la alegerile din 2012, poate ați fi reușit să intrați în Parlament.

Da, o să vedem acum; probabil, partidul Monicăi Macovei, M10, la anul o să fie un URR la vremea asta, pentru că-s cam același gen de oameni, cam același gen de abordare, probabil va fi cu mai mult succes. 

Sunt oameni din URR care au intrat și aici?
Încep să fie.

Adi Stanciu (n.r. – partener de afaceri cu Cosmin Alexandru) e unul dintre ei?

Da, Adi și cred că o să mai fie oameni care își caută un loc de exprimare; pentru noi nu e un loc de carieră politică, ci un loc de exprimare politică și, totuși, de influență politică, dar asta e o discuție – în ce măsură oamenii de business sunt dispuși, dornici, interesați, să zic, de o carieră politică? Pentru că e un alt fel de carieră, un alt fel de tip de relație, un alt fel de performanță și, nu în ultimul rând, un alt fel de venit – un venit mult mai mic decât din zona privată. Dar, cine poate și vrea… 

Faci un serviciu public, asta e ideea.

Da, dar trebuie să poți să trăiești cu banii ăia. Să poți să trăiești la un nivel la care să fii tu mulțumit. Nu zic un nivel decent, fiindcă ăsta e foarte subiectiv, dar să poți să trăiești la un nivel la care tu să fii mulțumit că trăiești făcând un serviciu public. Pe de altă parte, un serviciu public cu sacrificii personale majore nu știu dacă o să iasă. 

Dar, oamenii ăștia despre care vorbești, care au fost în URR, care acum cochetează cu întoarcerea în politică, au ajuns la un nivel financiar la care să își permită să facă un serviciu public, adică fără să aibă de suferit financiar? Au din ce trăi?

Nu cred, nu cred. Fiindcă nivelul la care ar trebui să ajungi, cred eu, ca să poți să faci chestia asta liniștit, e nivelul la care nu mai trăiești din muncă. 

Or, voi toți, în continuare, trăiți din muncă.

Noi trăim din muncă. Că trăim bine, că trăim din muncă mai multă sau mai puțină… 

Cosmin Alexandru şi disperarea din anul 2000

Trăiești din ce muncești, până la urmă.

Da, dar ideea că eu cinci ani de zile pot să mă dedic unui proiect politic, să nu mai muncesc și să pot să îmi mențin nivelul de trai… Nu vreau să mi-l cresc, dar măcar să mi-l mențin. Eu nu sunt acolo, cunoscuții mei nu sunt acolo. Deci, din motivul ăsta e o decizie dificilă. 

Dar în 2004 voi cum o vedeați? Era o urgență să faceți aia? Adică simțeai o presiune socială și politică mai mare?

Era un ideal, era o credință. Noi credeam la momentul ăla că pentru România, așa cum arăta, și după ce noi avuseserăm de ales între Vadim și Iliescu în 2000… ni s-a părut că noi înșine putem fi o soluție, că putem ajuta. 

Ăla a fost momentul care v-a alarmat în mod deosebit?

Da, da. Pe mine, unul, da. N-am vrut să mai trăiesc asta vreodată.

Câți ani aveai atunci?

Treizeci și unu.

Da, erai tânăr. Și acum ești.

(râde) Da, sunt OK. Doar că asta cu politica… nu înțeleg cum aș putea să o fac într-un fel de care să fiu mulțumit de felul în care o fac, și într-un fel din care să pot și câștiga. 

Poate că, într-un fel, nici nu e o soluție asta să faci serviciu public, poate că soluția e alta. Să sprijini ONG-uri, în definitiv tot serviciu public ai face…

Dacă pot ajuta la nivel individual, ajut cu dragă inimă, dar să mă implic eu și să-mi mișc parcursul profesional dinspre ce fac, dinspre consultanță spre politică, la momentul ăsta nu am cum să o fac. 

Dar cum poți să îi convingi pe oamenii de business care n-au făcut afaceri cu statul să intre în politică, cu ce argumente?

Nu știu să zic asta.

12115486_789783251167398_8556640371591618235_n

Foto: Arhiva personală

Cosmin Alexandru şi banii de care ar fi nevoie pentru un om politic nou 

E foarte subiectivă alegerea?

Foarte subiectivă și foarte sistemic, pe de altă parte. Pe de o parte, de unde mă uit eu, nu e o propunere decentă, să-i zicem cuiva să vină ministru cu o mie de euro pe lună, fiindcă, iarăși… înțeleg că nu e un loc în care să te îmbogățești, dar măcar în care să trăiești decent ar trebui să fie, dacă te gândești că ai în responsabilitate miliarde sau zeci sau sute de miliarde de lei și primești o mie de euro pe lună… e o ipocrizie maximală. Deci, fie nu mai ai nevoie de banii ăștia… 

Dar cu zece mii de euro pe lună, ar performa?

Da, să zicem, dar și la cinci mii de euro, și la șapte mii, poți să începi să atragi din mediul privat oameni care pot produce performanță – e adevărat, adaptată, că mecanismele private nu sunt mecanisme instituționale ale statului român la momentul ăsta, dar măcar poți avea pe cineva care să le miște, să le reformeze. 

Da, acum totuși e un val, cu anticorupția, e o… cum se zice probabil în business, o fereastră de oportunitate.

Da, da, da. Este, dar nu mi-e clar cum se va putea umple. 

Se schimbă, într-un fel, generațiile. Chiar și biologic, se schimbă.

Da, da. E întrebarea asta: Ce ar determina un om – tânăr, mai puțin tânăr – un om capabil, care din ceea ce știe el să facă poate să câștige bani buni, în spațiul privat, să renunțe la banii ăștia și să intre în serviciul public, știind că de acolo o să…? 

Unul dintre răspunsuri e idealul pe care l-a avut.

… acolo o să obțină bani mai puțini și o găleată de zoaie. 

Va fi decredibilizat.

Da, în fiecare zi.

Pe voi v-a luat cineva în serios atunci sau v-au tratat foarte marginal, v-au ignorat? Establishment-ul v-a luat în serios, v-a propus parteneriate politice?

Da, da. Ne-au propus parteneriate poltitice, ne-au luat în serios și multe partide au încercat să…

…vă absoarbă.

Da, dar asta era partea a doua. Să își reformeze din interior organizațiile de tineret într-un fel în care să poată replica ceea ce făceam noi. 

Și s-a întâmplat asta?

Mai puțin. Mai puțin, spre deloc. Ca să înțelegi distanța, oamenii de vârsta noastră la vremea aia erau Dan Diaconescu, Victor Ponta… Nu s-a reformat foarte mult, deci, politica românească. Da, oamenii ăștia au ajuns sus, dar vezi că, de fapt, sunt fix aceleași goliciuni și găunoșenii ca și ăia mai în vârstă. 

Și sistemul cred că îi formează într-un anumit fel.

Tocmai, tocmai.

L-ai cunoscut pe Victor Ponta atunci, când aveai treizeci și unu de ani, și el tot treizeci și unu? Părea un om OK?

Nu l-am cunoscut la nivelul ăsta, la care să pot să spun dacă era sau nu…

Dar așa, cum vă uitați voi la el, părea că ar putea să…

Părea că e mai OK decât ăia bătrâni.

Generația aceea, cum-necum, nu mai e.

Nu mai e. Dar vezi că, cumva, acum e un gol de generații. Pentru că generația lui Ponta nu e. 

Cosmin Alexandru se teme de ce ar putea apărea de la stânga

Tu ești un om de dreapta.

Da. 

Și cei din generația ta sunt – în mare majoritate – de dreapta.

Pentru mine e o contradicție în termeni, adică un „capitalism de stânga”… eu nu înțeleg subiectul. Adică înțeleg ce înseamnă un oportunist, dar un capitalism cu valori autentice de stânga, eu nu înțeleg. 

Foarte multe ONG-uri, chair și cele pe care le sprijini tu, fac muncă de politică de stânga – susținerea drepturilor diferitelor minorități și toate lucrurile acestea.

Eu n-am o problemă cu agenda socială de stânga, eu am o problemă cu agenda economică de stânga. Adică stânga, prin istorie și definiție, e mai preocupată de împărțirea banilor, dreapta – de producerea lor. Și exemplul Greciei spune că atunci când preocuparea ta e doar să-i împarți, cum zicea Margaret Thatcher, „banii altora se termină la un moment dat”. Trebuie să-ți pui problema cum creezi bunăstarea aia, dincolo de cum o împărțim. Putem să stăm de vorbă cum să împărțim, dar să avem ce împărți. România nu e în situația în care să își pună problema să aibă ce împărți, ci în situația de a o produce într-un mod sustenabil coerent. 

Pe de altă parte, sunt niște disfuncționalități majore în felul în care e organizată societatea românească și niște prăpăstii sociale mai degrabă latino-americane decât…

Da, așa e, dar prăpastia vine, din nou, din modul în care ea, bunăstarea, se creează – în puncte mici și foarte mult cumulat în aceste puncte mici; și, în general, în punctele de contact cu statul. Asta nu e o societate capitalistă europeană. 

…clasa de mijloc…

Dacă te gândești la clasa de mijloc, unde venitul e corelat cu munca, în mod sustenabil, atunci e mai greu să fiu de stânga. Îți dai seama că aceia care produc sunt miezul societății, nu cei care consumă. Și, da, avem solidaritate și în societățile astea unde partidele creștin-democrate sunt puternice și la putere, există un nivel de solidaritate mare, dar e o solidaritate care totuși are agățată de ea noțiunea de „muncă”, de „rezultat”, nu e o solidaritate fără criteriu – dacă cineva are nevoie, trebuie să îi dăm. 

Cosmin Alexandru oferă două răspunsuri

Și ce e de făcut – fiecare dintre noi, ce ar trebui să facă? E de ajuns să ne facem treaba bine, acolo unde suntem?

Eu, pentru mine, am două răspunsuri, n-am mai multe. Unul, într-adevăr, e să-mi fac treaba bine acolo unde sunt și să nu stau pe spinarea nimănui, să generez prosperitate pentru mine și pentru oamenii din jur și, doi la mână, să ajut pe oricine vrea să intre în politică. Dacă au fost oameni care au vrut să facă pasul ăsta, eu am fost disponibil întotdeauna să îi dau o mână de ajutor. 

Și, concret, ce poți tu să faci, cum îi dai mâna de ajutor?

Păi, pot să-i ajut cu contactele pe care le am, pot să-i ajut cu oameni care să-i sprijine, pot să-i ajut cu campanii de comunicare, pot să-i ajut cu construirea de organizații – pot să-i ajut cu ce știu să fac. 

Și faci asta pro bono, ai făcut-o, deja?

Da, nu trebuie să câștig bani din politică, sunt bine unde sunt, dar înțeleg că dacă eu pot să dau ceva înapoi în sens social, pe lângă domeniul ăsta al ONG-urilor, pot să îmi pun expertiza la bătaie, și munca, și timpul pentru cei care sunt dispuși să își pună și fundul la bătaie. 

Din câte înțeleg, cea mai importantă resursă a ta e credibilitatea ta – dacă oamenii au încredere să lucreze cu tine.

E una dintre ele, da. 

Și expertiza?

Cunoscând oameni cu care sunt în relații bune, că am făcut o treabă bună cu ei, pot să îi pun la un loc și să își realizeze niște scopuri – fiecare ce scopuri are; de obicei, sunt complementare – ăștia din ONG-uri cu ăștia din companii, cu ăștia din politică; important e să ajungă la aceeași masă oameni care au un sistem de valori comune. Resurse pot capacita, dar să se convingă ei că merită combinația. 

E greu să faci asta, să așezi oameni la masă?

Mie nu mi-e greu, dar vorbesc de oameni puțini, adică oamenii cu care mă învârt eu sunt cam aceiași cu care fac toate lucrurile.

Câteva mese.

Sunt câteva mese, cu care fac, când am nevoie să ajut pe cineva, cam în aceeași manieră. Și la Swimathon vorbeam cu unul dintre organizatori, ne-am întâlnit acolo, și zice: „Uite, sunt pline tribunele!”. Zic: „Da, dar sunt aceiași oameni. Sunt o mie aici, și probabil că sunt câteva mii de oameni care fac tot timpul lucrurile care se văd că sunt făcute”. Sunt puțini, e adevărat.

Cosmin Alexandru ar pune cetăţenii şă-şi plătească singuri taxele

Cum poate un cetățean să devină autonom și să pună presiune pe autorități? Plecăm de la premisa că e un cetățean autonom care își plătește taxele și impozitele

Tocmai, că nu noi plătim taxele. Deci, niciun angajat nu își plătește taxele.

I le plătește angajatorul.

I le plătește angajatorul. Dacă eu aș primi banii toți, apoi ar trebui să mă duc eu să îi scot din buzunar și să îi dau la stat, atunci… 

Asta, da, e o formă radicală de responsabilizare.

Aș avea o cu totul altă pretenție față de se întâmplă cu banii care au fost ai mei. Ideea asta că altcineva îmi plătește taxele…
Adică nu o simți.

Nu o simt. 

Sunt ai tăi banii ăia.

Așa e, dar nu sunt ai mei. Dacă nu-i scot din buzunar, nu sunt ai mei. 

Crezi că asta ar putea fi o soluție?

Eu așa aș face prima dată. Ar fi primul lucru pe care l-aș face ca om politic.

Aș da banii și aș zice: „Uite, atâta trebuie să te duci să dai la spitale, atâta trebuie să te duci să dai la școli…”

Și atunci știi câți bani plătești tu în fiecare lună. „Eu vă dau cinci sute de lei pe lună pentru spitale și voi nu aveți antibiotic. De ce”?

Aș avea alt tip de enervare, alt tip de iritare dacă s-ar întâmpla…


Se întâmplă asta? Ai vreun model european în sensul ăsta, știi?

Și european, și american. Oameni care își plătesc singuri taxele.

Bine, la cât de haotic e sistemul de recoltare de taxe în România… Ar putea fi o mișcare foarte dezordonată.

Pe de altă parte, comparația nu e utilă, pentru că astea sunt societăți care multe zeci sau sute de ani au înțeles mecanismul plății taxelor…

…că banii se întorc la ei.

Noi n-avem exercițiul ăsta.

Da, noi avem, cultural, altă mentalitate. Noi am cunoscut biruri – care erau plătite către alte puteri. Și chestia asta a rămas – Puterea ți-e ostilă.

E foarte duplicitară relația asta cu colectorul de taxe.

Mie mi se pare că, sub aspect cultural, a rămas ideea aceasta – colectorul de taxe e un dușman al poporului.

Da se impune o schimbare radicală, ar fi necesară aici, chiar dacă nu e foarte răspândită în alte țări, pentru că alte țări au istorii diferite; aici, eu aș da oamenilor banii, după care le-aș cere banii înapoi. 

Dar oamenii nu o să-i mai dea înapoi. Ce faci atunci?

Aș avea un fel de demers pentru chestia asta. Știu că ăia care mi-i dau sunt niște cetățeni foarte exigenți. 

E, practic, recensământul cetățenilor care înțeleg mecanismul de funcționare.

Da, ei sunt niște interlocutori: „Uite, am luat bani de la tine și mă și ocup…” 

Cosmin Alexandru și copiii săi

Tu ai trei copii, nu-i așa?

Da. Doi băieți, mai mari, și o fată.

Toți  vor să rămână aici, sau deja au plecat, ăștia mai mari? Îi aveai la liceu, parcă.

Da, ăsta mare a dat Bacul acum, a luat Bacul, ăsta mic trece clasa a XII-a; e în Anglia acum, într-o tabără. Cred că pentru amândoi e tentant să plece; nu se simt ne-OK aici, dar îi tentează să plece, să facă facultatea pe-afară, or vedea ei pe unde trăiesc, dar nu sunt condiționați, ca să zic așa.

Și mai ai și o fată mai mică.

Are doi ani jumate.

Păi e bine, uite, ai grădiniță unde să o dai…

Am, am. Din fericire am, da. Dacă n-aveam, plecam.

Pe băieți i-ai băgat în sistemul public, nu?

Da, bine, la vremea aia, când i-am băgat eu, nu prea erau sisteme private – acum cinșpe ani –, dar acum nu i-aș mai băga în sistemul public. Pe asta mică nu o s-o bag în sistemul public, cu certitudine. Dar, la vremea aia, sistemele private ar cam fi început cu ei. Și am fost temător să încerce pe ei, știi? Practic, ei erau primul an.

Cobaii.

Da, și am zis să meargă la Stat, că oricum Statul era, în educație, mai puternic atunci – nu era atât de distrus ca acum. Cât de cât, mai avea un pic de experiență, un fel de înțelegere a subiectului educației.

Am înțeles. Păi, eu o să te las, că simt că ai de mers la treaba ta…

Pe mine m-ar interesa punctul de vedere – poate poți să-l obții de la ei, dacă te vezi cu ei – că sunt, totuși, și români care au reușit în business, care au făcut exit-uri și care nu își mai pun problema să mai trăiască din muncă. Și aș fi curios ce îi ține pe ei să intre în serviciul public.

Cine? Dă-mi un exemplu.

Radu Georgescu, de la Gecad, toți ăștia care vând business-uri, au luat câteva milioane, n-are importanță câte, dar care le conferă un confort financiar.

Și totuși nu fac asta, n-au intrat în serviciul public.

N-au făcut pasul ăsta. Fie fac în continuare business-uri, fie nu mai fac nimic, dar n-a părut tentant să zică: „Stai, mă, puțin, acum hai să…”. Eu mă uit cu foarte mare speranță la palierul ăsta, e mic, dar nici nu ne trebuie o mie; dacă mai avem zece de-ăștia, care să zică: „Uite, eu aș putea să produc. Sunt și în spațiul privat, nu mai trebuie să mă agit pe subiectul «bani», vreau să schimb. Cine mă ajută?”. Că poate ar crea siaj, poate oamenii ar vrea să-i ajute, dar nu-i știu, nu-i văd.

Ei mai trăiesc în România, ori s-au retras la Monte Carlo?

De bunăvoie nu s-au retras încă la Monte Carlo.

CITAT:  “Să-mi fac treaba bine acolo unde sunt și să nu stau pe spinarea nimănui”. Cosmin Alexandru, consultant

18 recommended
93 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun