Cu „Viitorul” la festival

Scris de Diana Oncioiu 28-03-2016 1,381

În 2008 avea loc prima ediție a festivalului internațional de documentar și drepturile omului One World Romania (OWR). În 2013 festivalul a deschis ușile cinematografelor și pentru elevii de liceu. A fost primul pas către un program educațional la care organizatorii visau de ceva vreme, One World Romania la școală.

„Liberi”

E marți dimineața! Plouă mocănește, e frig. În fața cinematografului Eforie două fete zgribulite trag dintr-o țigară. Sunt în clasa a X-a la Liceul Decebal din Sectorul 3. Au venit la film. Ele și încă 13 băieți și fete împreună cu profesorul de geografie Radu Nicolae. „Directorul Liceului Matei Basarab ne-a vorbit despre program. Suntem 30. Mai ies și ei din școală. În excursii nu își permit să meargă toți. Și mai învață câte ceva. La vârsta asta nu sunt prea toleranți. Am înțeles că este un film despre persoanele cu dizabilități”, spune profesorul după ce bagă în buzunar hârtia pe care sunt trecute informațiile despre documentar. 

Documentarul „Liberi” al croatului Tomislav Zaja este despre oamenii care după zeci de ani de instituționalizare sunt liberi să trăiască, să facă ce își doresc, să afle ce nu le place, de ce le este teamă. „Liberi” se încăpățânează să ne arate că viața oamenilor cu dizabilități intelectuale nu ar trebui să fie una predeterminată – într-o instituție cu garduri și geamuri care nu se deschid, ci una normală, în comunitate, nu în izolare.

Deși documentarul a început e încă agitație în sala de la Eforie. Câțiva elevi au întârziat. Urmează 70 de minute de povești, care provoacă râsete, comentarii… 

4

– Ah, ce scârbos!

– Ce față are ăsta! 

…lacrimi care curg pe obrajii roșii ai unei fete înalte cu părul lung… 

– Am crezut mereu că oamenii cu dizabilități intelectuale sunt violenți. Azi am învățat că nu e așa. Sunt în mare măsură ca noi. M-a impresionat fiecare poveste.

….sau nemulțumire. 

– V-a plăcut?

– Am ațipit.

– Nu ne-au adus și pe noi la un film normal. 

La final însă toți cei de mai sus aplaudă la unison. După aplauze regizorul filmului se ridică din primul rând pregătit să răspundă întrebărilor liceenilor. „Am observat că ați urmărit filmul într-o dispoziție bună”, le spune el elevilor.

 Sunt patru întrebări din partea tinerilor: 

“Cum au acceptat personajele camera de filmat?

Cum au acceptat să fie filmați chiar și în momente mai intime?

Care a fost cea mai tristă poveste pentru regizor?

Care dintre personaje a făcut cele mai mari progrese?”

Petra Dobruska, coordonatorul programului One World la școală, nu se lasă descurajată de reacțiile elevilor din timpul filmului și nici nu e deranjată de ele. „Nici eu nu am fost cel mai cuminte adolescent. E o vârstă complicată, pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin”, spune Petra. De doi ani de zile se ocupă de proiecțiile pentru liceeni. Și-a dorit să aducă documentarele în viața elevilor încă de când preda în Cehia istoria romilor. La una din ore trebuia să le vorbească despre Holocaust. Era puțin încurcată pentru că simțea că nu le poate transmite elevilor ce a însemnat exact Holocaustul, dincolo de cifre. Așa că le-a adus un documentar. A doua zi elevii au venit la ea să îi spună că au vorbit cu bunicii și au mai aflat câte ceva despre subiect: “Cred foarte mult în puterea filmului documentar, poate să deschidă discuții. Noi nu ne propunem să spunem ăsta e adevărul, asta trebuie să crezi. Noi vrem să pornim dezbateri, să înceapă fiecare să își pună o întrebare sau să plece cu un gând”.

Proiecțiile pentru liceeni, începute în 2013, au fost imboldul necesar pentru a dezvolta un program mai amplu. S-au pus idei pe hărtie, s-a experimentat și, în urmă cu aproape doi ani, One World Romania la școală a devenit oficial. S-au format cluburi de film în licee. Momentan există 8; 6 la Bucuești, unul la Videle și unul la Caracal. De anul trecut există luna .doc. Timp de o lună OWR se plimbă cu documentarele prin licee; în 2015 au fost cele din sudul țării.„Nimic din proiectul ăsta nu e făcut doar ca să fie bifat”, explică Petra. „Este un proiect care există ca recație la ce își doresc elevii”, încheie ea.

2

„Prinși la mijloc”

E miercuri dimineața! Plouă, e frig. Elevii sunt deja toți în holul cinematografului Eforie. La 10.00 fix Petra ia microfunul le spune „Bună dimineața!” copiilor și le mulțumește pentru prezență. Apoi începe documentarul. 

„Prinși la mijloc” este despre identitatea culturală și identitatea națională sau mai bine spus despre identitate culturală versus identitate națională, despre rădăcini, despre moșteniri, despre un trecut încă prezent. Un subiect adus în discuție printr-o temă încă tabu – campania de relocare slovaco – ungară din 1946-1948. 

După documentar elevii au parte de o demonstrație. Patru fete de la clubul de debate Shukar Club se bat pentru 20 de minute în argumente. Două dintre ele susțin că ceea ce contează este identitatea națională, în timp ce altele două promovează identitatea culturală. În timpul prezentării argumentelor cei din sală sunt încurajați să bată din palme sau să bată în scaune atunci când sunt de acord. Elevii sunt prinși în joc încă de la primele minute. Sala răsună de chicoteli, de bătăi în scaune sau aplauze furtunoase. La final se fac poze și invitații la clubul de dezbatere pentru curioși. 

1

“Chiar cred că am creat o gașcă de copii foarte faini aici la București cu ajutorul cluburilor de film”, e convinsă Petra. Unul dintre acești copii faini este Bogdan Brîncuș de 16 ani. A fost în fiecare zi la proiecții. Este de obicei primul care deschide șirul întrebărilor la dezbateri. Îi place să pună întrebări și în felul ăsta sparge și gheața. Împreună cu alți trei colegi Bogdan coordonează grupul de film de la Liceul Matei Basarab. Au în fiecare lună câte un documentar în sala de festivități a liceului. Vin peste 100 de elevi. Știe că unii dintre ei vin doar ca să scape de ore. „Nu îi poți capta pe toți, dar important e să ai măcar 10 oameni cu care să pornești apoi o discuție”, crede Bogdan. Ultimul documentar pe care l-au adus în liceu a fost „Toto și surorile lui”.

În august 2015, Bogdan a dat interviu pentru a fi voluntar la OWR. După ce a povestit cum a făcut două documentare a sărit peste voluntariat direct la clubul de film. Vrea să dea la psihologie după ce termină liceul și să mai facă documentare.

„Orice chip poartă un nume”

E joi dimineață! E și mai frig și încă plouă. Festivalul merge mai departe și odată cu el și proiecțiile pentru liceeni. Sala de la Eforie e tot mai puțin goală. La intrare un domn în vârstă, cu o pungă de gunoi în mână îi roagă pe tineri să nu lase mizerie în sală. O doamnă, tot în vârstă, întreabă în stânga și în dreapta de unde poate cumpăra bilet. Petra îi anunță pe cei prezenți că la dezbatere îl vor avea pe regizorul documentarului. 

„Orice chip poartă un nume”spune povestea eliberării trăite de o parte din cei 2000 de supraviețuitori din lagărele de concentrare naziste, care au ajuns pe un vapor în Suedia pe 28 aprilie 1945. Este un documentar despre trecut cu un mesaj pentru prezent și viitor. Pe parcursul documentarului regizorul arată imagini de la sosirea în Italia a câtorva sute de refugiați pe o barcă de pescuit. 

După documentar regizorul nu apucă să spună foarte multe pentru că încep să vină întrebările. 

„Cum v-a venit ideea pentru film?

Cât au durat filmările?

Cum de v-ați gândit să legați evenimentele de atunci cu situația refugiaților de azi?” 

Și ele tot vin. 

„De ce ați ales să abordați un eveniment fericit, cel al eliberării?

Povestea de dragoste a fost o premiză a filmului?

Credeți că dragostea e un remediu?

Cum facem să schimbăm percepția despre refugiați?” 

Apoi vin aprecierile. 

„Vă felicit pentru documentar. Avem nevoie de astfel de filme care să ne reamintească că suntem umani.” 

Magnus Gertten le răspunde elevilor cu calm și cu o oarecare încântare. Documentarul său, în premieră mondială, a stârnit o avalanșă de întrebări din partea unor elevi de liceu. Și pentru că ei au fost curioși să afle de la el cum putem schimba percepția despre refugiați le-a explicat că noi toți avem o responsabilitate  – aceea de a stabili o conexiune cu cei care sosesc în țările noastre: „Inivitații la o cafea, la cină. Eu am făcut asta. S-ar bucura enorm.” 

Încântarea regizorului Magnus Gertten a revenit și pe holul cinematografului când o studentă l-a abordat în limba sa materna, suedeză. Antonia Ispas, studentă în primul an la Facultatea de Litere, e prietenă veche a festivalului. A fost în primul juriu al liceenilor în urmă cu trei ani. În juriul liceenilor sunt selectați pe bază de eseu elevi din mai multe licee. Văd filmele înainte de proiecții, discută cu regizori, producători de film. Au practic parte de experiența unui festival de documentar din culise, nu din sală. „După festival”, spune Antonia, „noi, cei din juriu, suntem un fel de ambasadori.”

În urmă cu trei ani abia dacă aveau o clasă de elevi în sală. Azi se bucură de săli aproape pline de liceeni. Asta a învățat Antonia în cei trei ani de OWR, cum să ai răbdare să construiești ceva: „Am învățat că lucrurile bune nu apar peste noapte, că trebuie să muncești mult pentru ele, iar dacă ai și răbdare poți vedea cum o idee prinde contur.”

„Jenica & Perla”

E vineri dimineață! E tot frig, însă nu mai plouă. Azi, ușa cinematografului Eforie nu se deschide doar pentru liceeni, ci și pentru elevii de gimnaziu, mai exact clasele V-VII. Intră încolonați și ocupă partea dreaptă a sălii. Sunt pregătiți de film. 

„Jenica & Perla” este un documentar depre prietenia dintre două fete ce cresc în două comunități rome din Franța și Slovacia. Dincolo de prietenie „Jenica & Perla” este și despre lipsuri, discriminare, educație și dorința unei tinere de a rupe cercul vicios al sărăciei. Se dansează mult în documentar, se și cântă, iar asta le place copiilor la nebunie. 

După film, Gelu Duminică, sociolog și directorul Fundației „Împreună”, le spune câte ceva despre istoria romilor în România, dar și despre istoria sa personală. Când Gelu îi întreabă pe elevi ce prejudecăți știu despre romi din dreapta sălii copiii strigă: 

„Fiare vechi, vând fiare vechi!

Covoare! Cine mai dorește?” 

3

În timp ce Gelu își povestește copilăria, tot din partea dreaptă a sălii se ridică două degete. Un băiat pe care nici măcar nu îl vezi de scaun are o curiozitate. 

„Am și eu o întrebare din partea mea și a clasei. E ceva ce mă macină  pe mine personal, dar și pe colegii mei. Ce este rasismul?” 

Gelu nu le dă imediat un răspuns. Îi încurajază pe cei mici să spună cam ce cred ei că este rasismul. „Discriminare, inferioritate, să judeci o carte după copertă” se aude din sală. E a doua zi de proiecții pentru elevi în care aceștia nu prea dau semne că vor să plece. Sunt obligați însă să o facă după o oră de dezabteri. Sala de la Eforie se golește încet, încet. Pentru liceeni festivalul s-a terminat.

Credit Foto: Ionuț Dobre, One World România