Ele ne vor juca viitorul: actritele Ana Ularu, Cosmina Stratan si Olimpia Melinte

Scris de Alexandra Olivotto 17-01-2014 4,285

Pe Ana Ularu o vom vedea anul acesta în trei lungmetraje străine, dintre care cel mai faimos are şanse să fie “Serena”, în regia lui Susanne Bier. Cosmina Stratan a lăsat în urmă “dealurile” lui Mungiu şi acum interpretează o maseuză sexy în serialul HBO „Rămâi cu mine” şi se pregăteşte pentru programul Shooting Stars de la Berlinale, iar Olimpia Melinte candidează la premiul Goya, la categoria “Revelaţia anului”, cu rolul în producţia spaniolă “Cannibal”. Am stat de vorbă cu cele trei actriţe despre mentori, lucrul la film între şi peste hotare, dar şi despre regizorii care le-au schimbat viaţa.

ANA ULARU

Cât din succesul dvs. actual aţi atribui experienţei acumulate în România? De ce?

Am avut într-adevar şansa de a începe să lucrez de la o vârstă foarte frageda în România. La 9 şi 10 ani am făcut primele filme, într-adevar, coproducţii româno-franceze. Adevărata şansă a venit odată cu spectacolul “Lolita” de la Teatrul Mic, în regia Cătălinei Buzoianu. Jucam alături de Ştefan Iordache la 15 ani, şi din fericire acest pas a contribuit la distribuirea mea în film. Probabil că la începutul anilor 2000 schisma film-teatru nu era într-atât de pronunţată. Lucrând din adolescenţă, să zicem că am avut timp să învăţ. Asta însă nu m-a ferit de perioade de inactivitate. Şi consider că se pot face mai multe pentru actorii tineri. Printre altele şi admiteri în universităţi mai scăzute la număr, dacă tot se fac filme puţine şi posturile în teatre sunt blocate.

Ce regizor român v-a schimbat cariera şi cum?

Catalina Buzoianu m-a “iscat”, mi-a dat naştere pentru scenă şi pentru gândirea actoricească. Apoi Bogdan Apetri mi-a oferit rolul din “Periferic“. Culeg încă roadele acelui rol – unul dintre efectele minunate fiind numirea ca Shooting Star. Ironia (pozitivă dealtfel) face ca Bogdan să fi absolvit la New York, la Columbia, şi să vadă mai departe de vârsta mea (personajul scris era cu 10 ani mai mare) sau de cum arăt la probă. A văzut posibilitatea de transformare, comunicativitatea, calitatea de actor. Asta înseamnă imaginaţie şi lucru de echipă. Actorul nu trebuie neapărat să semene cu rolul de cum a intrat în agenţia de casting. Parte din mine crede că e singurul regizor care mi-ar fi dat acest rol. Le mulțumesc amândurora din suflet.

Care dintre actorii/actriţele din România v-a fost mentor (chiar şi imaginar)?

Nu am avut niciodată mentori. Iubesc foarte mult actorii români, cred că avem un filon de talent absolut special, merg la teatru şi film constant şi mă bucur ca un spectator. Dar această meserie ţine de individualităţi, de un destin personal şi de un soi de egoism. Nu poţi imita şi nu îţi poţi dori traseul altcuiva. Se descoperă în sine, prin lucru, se fură elemente, se modifică mereu. Le mulţumesc profesorilor mei şi actorilor pe care am adorat să îi vad în anumite roluri.

Există o reţetă a succesului pentru cineaştii români? La cine aţi văzut-o?

Depinde de tipul de succes. De public sau festivaluri? Nu suntem o industrie, nu avem sute de producţii pe an. Suntem încă o nişă, iubită de critica de specialitate străină, ceea ce e excelent. Iar eu nu cred în reţete de succes. Grosierismul nu amuză şi nu atrage întotdeauna, la fel cum o abordare stilistică ce a funcţionat o dată nu poate funcţiona la infinit. Cineaştii sunt artişti. Din nou, individualităţi. Le doresc să facă filme aşa cum simt cu adevarat şi să nu trebuiască să recurgă la reţete.

După atâtea roluri în producţii străine, în care aţi jucat alături de A listers, ce mai are să vă ofere filmul românesc?

Tot. Filmul (sau teatrul) de oriunde îmi poate oferi bucuria de a lucra. Asta mă interesează mai mult decât orice. Nicio secundă nu m-am gandit să renunţ la ce se întâmplă artistic aici. Sunt un actor român.

Există un rol ideal pe care aţi vrea să îl jucaţi aici? Dacă da, l-aţi putea descrie?

Ha! Mi-ar placea să joc Maria Tănase. Sau Ana Ipătescu. În producţii de calitate, evident. Dar nu mă interesează doar adaptări biografice. Rolurile feminine bine scrise sunt mereu bine-venite.

 Cosmina Stratan credit foto Vlad Bardu

COSMINA STRATAN

Cât din succesul dvs. actual aţi atribui experienţei acumulate în România? De ce?

Tot ceea ce ţine de recunoaşterea mea se datorează deocamdată experienţei acumulate în România. Am fost norocoasă. Părinţii mei mi-au acordat toată susţinerea când mi-am ales meseria asta şi nu le-a fost uşor. Am hotărât împreună să merg pe un drum unde lucrurile se întâmplă foarte dezordonat şi sunt mari şanse să nu se întâmple deloc.

Ce regizor român v-a schimbat cariera şi cum?

Cristian Mungiu. Am vrut dintotdeauna să lucrez cu el şi într-un fel straniu parcă lucrurile s-au întâmplat de la sine. Tot ce ştiu deocamdată despre cinema i se datorează lui, dar a fost la fel de complicat să mă regrupez după acest film ca şi înainte de el. Clar e un ciclu, e complicat până devine simplu şi tot aşa.

Care dintre actorii/actriţele din România v-a fost mentor (chiar şi imaginar)?

Mariana Mihuţ şi Coca Bloos. Pentru că nu le lipseşte frica.

Există o reţetă a succesului pentru cineaştii români? La cine aţi văzut-o?

Depinde ce înţelegem prin succes. Excluzând partea financiară, unele filme româneşti sunt sigur poveşti de succes. Începând cu Lucian Pintilie, spaţiul românesc a devenit foarte prietenos pentru aşa ceva. Contează mult şi libertatea pe care o au acum regizorii din România, faptul că unii îşi pot face filmul aşa cum vor, fără a răspunde în faţa unor bugete fabuloase. E meritul lor că lucrurile încă mai funcţionează aşa.

Presupunând că vedeţi cariera dvs. ca pe un joc tetris, unde pică rolul din „Rămâi cu mine”?

„Rămâi cu mine” e primul proiect în care m-am implicat după ce m-am dezmeticit de „După dealuri” (premiul pentru cel mai bun rol principal feminin la Festivalul de la Cannes 2012 –n.r.). M-a atras personajul şi colaborarea cu Constantin Popescu. Mi-am cântărit mult alegerile în ultima vreme şi mi-a prins bine ce s-a întâmplat la HBO. Actorul are nevoie de multe încercări în traseul lui de formare. E esenţial ca drumul să fie greu.

Ce aşteptaţi de la programul Shooting Stars?

Mă bucur că fac parte anul ăsta din programul Shooting Stars. Din mai multe motive. Îmi lipseşte îndemânarea pentru autopromovare, de multe ori o las deoparte şi uit repede că face parte din meserie. Aşa că am noroc să mă mai tragă din când în când cineva de mânecă, plus că sunt onorată. Festivalul de la Berlin e un loc foarte propice pentru orice actor în formare şi nu numai, iar când mă gândesc la discuţii lungi despre cinema şi întâlniri cu oameni pasionaţi de aceleaşi lucruri mă face abia să aştept.

poza Melinte credit foto Adi Bulboaca

Foto: Adi Bulboaca

OLIMPIA MELINTE

Cât din succesul dvs. actual aţi atribui experienţei acumulate în România? De ce?

M-am format în şcoala românească de teatru, aşa că de aici au pornit toate, ce a urmat e un pic de noroc, un pic mai multă muncă şi şansa de a întâlni oameni care au crezut în mine. Nu am fost niciodată angajată într-un teatru, am colaborat doar cu TNI-ul, Ateneul din Iaşi, cu teatrul Excelsior din București şi cu TVR

2. Din păcate, nu avem o şcoală de film, în adevăratul şi competitivul sens al cuvântului, şi ăsta este un handicap; “succesul” îl atribui în special celor care mi-au canalizat interesele şi deciziile spre şi în cinematografie.

Ce regizor român v-a schimbat cariera şi cum?

Regizorul Mircea Daneliuc este cel care mi-a oferit şansa de a face film, a fost ca un dascăl pentru mine. El a fost cel care mi-a deschis prima uşă. Încă e straniu că nu mă pot abţine să nu compar orice proiect la care particip cu prima mea experienţă în lungmetraj – „Cele ce plutesc”.

Care dintre actorii/actriţele din România v-a fost mentor (chiar şi imaginar)?

Mentor mi-a fost mereu profesorul meu din facultate, actorul Emil Coşeru. Îi port un deosebit respect şi îl amintesc ori de câte ori am ocazia, pentru că după sfaturile şi umorul lui mă ghidez şi astăzi. Pentru mine actoria a fost, este şi va fi o formă de a mă pierde şi de a mă regăsi la tot pasul, un fel de a trăi şi de a învăţa din vieţile şi experienţele altora, un vis împlinit. Visam sa fiu actriţă – toată ziua mă jucam de-a actoria, interviurile şi celebritatea, îmbrăcată în hainele mamei sau ale verişoarelor mele. Iar după ani, în orice moment de panică sau de deznădejde, familia mea de la Facultatea de arte „George Enescu” din Iaşi – cum numesc „mental” familia Coşeru, m-a încurajat şi m-a asigurat că visul meu e în siguranţă şi m-a ajutat să mă pregătesc pentru el.

Există o reţetă a succesului pentru cineaştii români? La cine aţi văzut-o?

Nu cred că există o reţetă a succesului, dar cred că toţi cineaştii români care au avut curajul să spună cu adevărat poveşti cu filmele lor, să emoţioneze şi să incite publicul sunt cei care au cunoscut şi succesul, în special peste hotare. Dacă e să scuturi un pic filmografia românească din ultimii 15 ani, cred că rămâi cu 3-5 nume importante, eu am să numesc doar unul, fără politeţuri sau partipriuri – Cristian Mungiu. Reţeta, dacă există într-adevăr una, o are el, probabil.

Comparând lucrul la un film românesc şi unul străin, cine câştigă?

E greu de spus. Noi suntem în urmă pentru că nu avem o tradiţie îndelungată în industrie, nu neapărat în arta cinematografică, dar am recuperat destul de bine, zic eu, şi e îmbucurător avântul pe care-l avem. Străinii au acest cult al actorilor şi ştiu cum să te facă să te simţi important, util, să te implice în tot procesul unui film, să te motiveze şi să te ajute, să te inspire să descoperi, să fii şi să dai tot ce-i mai bun. Ăsta-i motivul pentru care atunci când te întorci în ţară simţi că poţi muta munţii din loc, dar te loveşti, de cele mai multe ori, de blazare şi dezinteres. Sunt sigură că am avea mai multe de câştigat dacă am fi ceva mai relaxaţi!

Ce înseamnă nominalizarea la Goya pentru următorul pas din cariera dvs.?

Sper că această nominalizare să fie un prim pas important pentru piaţa spaniolă precum şi pentru viitorul meu în ale cinematografiei. Pentru mine, pe lângă o mare bucurie, înseamnă începutul unui noi etape către care îmi îndrept toate forţele…

’’Cred ca avem un filon de talent absolut special, merg la teatru si film constant si ma bucur ca un spectator’’
Ana Ularu, actrita