Fotojurnalist în zonele de conflict: Ioana Moldovan

Scris de Alina Vîlcan 18-01-2017 4,726

Fotojurnalist freelancer din 2013, Ioana Moldovan publică, printre altele, pe Aljazeera.com sau Huffingtonpost.com. În 2016, participa la prestigiosul Eddie Adams Workshop, unde a primit și premiul The Bill Eppridge Memorial Award pentru excelență si adevăr în fotojurnalism.

Născută în 1980 la București, Ioana Moldovan devenea fotojurnalist freelancer în 2013, axându-se pe documentarea problemelor sociale, efectele conflictelor armate sau drepturile omului. A copilărit în cartierul Bucur Obor și a absolvit facultatea de Marketing, la ASE. În ultimul an de studenție, descoperea fotografia, mai întâi de plăcere. Primele ei fotografii documentare sunt din fostele colonii muncitorești din vremea comunismului, cum ar fi Mija, în județul Dâmbovița. Tot pe atunci, colinda satele imortalizând pe film oameni, precum aceia din bodegile dobrogene. Aveau să urmeze fotografiile de la protestele din Piața Taksim, Istanbul. Pleca apoi în Palestina. Și după aceea în Iordania, la Za’atari , documentând criza refugiaților. Nu a ocolit nici protestele de la Kiev, din Piața Independenței. Acolo, începea de altfel și colaborarea ei cu Al Jazeera English. A ajuns apoi la Cernobîl, a vizitat spitalul de radiați de lângă Kiev, a mers la Zaporizhia, locul cu cea mai mare centrală nucleară încă funcțională din Ucraina. Dar unde nu a fost! În 2014, ajungea în estul Ucrainei, la Sloviansk și  Kramatorsk, orășele afectate de conflictele militare, de unde publica primul ei articol pentru  Huffington Post. Apoi a fost în război, în unitatea militară Zenit, a ucrainenilor, aflată la 2 kilometri de Donetsk și de aeroportul ocupat de separatiști și niciun jurnalist nu mai fusese acolo. Un an mai târziu, pornea pe urmele refugiaților arabi în Europa, la granița dintre Serbia și Croația, la granița dintre Macedonia și Grecia, la Atena. Ba chiar și în Etiopia a fost, la 30 de ani de la marea foamete. Cine este Ioana Moldovan și ce înseamnă, în aceste condiții, fotografia?

Cum a fost pentru tine anul 2016 și ce îți propui pentru 2017?

2016 a fost primul an în care am reușit să mă dedic full time jurnalismului și fotografiei documentare, iar pentru asta a fost, probabil, cel mai frumos an din viața mea. A fost și anul în care am fost acceptată să particip la Eddie Adams Workshop, în Statele Unite, unde am avut parte de o experiență cu totul specială și am cunoscut foarte mulți oameni extraordinari din domeniu.

Pentru 2017, nu pot să îmi propun decât să continui să fac fotografii, să scriu, să învăț și mai multe și să spun povești.

photo 1

Credit foto: Ioana Moldovan

Tot în anul care a trecut, ambasadorul Statelor Unite îți înmâna premiul „Femei curajoase din întreaga lume”. Cum vezi acest premiu și, dincolo de el, cum privești curajul?

Premiul nu poate decât să mă onoreze. Cu toate acestea, nu mă consider o persoană curajoasă. De exemplu, mi-e teamă dacă trebuie să mă sui într-un copac sau să urc pe o scară înaltă, care se bălăngăne. Dacă e necesar, o fac, dar nu fără ezitări. Cred că în cazul meu nu este neapărat vorba de curaj, ci de faptul că iubesc cu adevărat ceea ce fac și asta mă ajută să depășesc, în final, orice temere sau orice obstacol.

Întorcându-ne în timp, cum ai început să faci fotografie și care sunt cele dintâi amintiri ale tale ca fotograf?

Totul a început cu foarte mult timp petrecut uitându-mă la fotografii. E un obicei pe care l-am păstrat, de altfel. Îmi plăceau mult fotografiile făcute pe film alb-negru. Am hotărât pur și simplu să încerc să fotografiez și eu. Nu pot să spun că a existat un element declanșator, altul decât dorința de a încerca să imortalizez ce văd în jur. Pot să spun însă că mă bucuram de fiecare moment petrecut făcând fotografii. Probabil așa am ajuns fotograf.

Leftovers - the workers' colonies

Credit foto: Ioana Moldovan

Ai început cu fotografii din România. Cum arăta România din primele tale fotografii? Cât ți se pare că s-a schimbat de atunci? Cum vezi tu viitorul României?

M-am născut aici și trăiesc în România. Cred că era firesc să îmi îndrept atenția cu precădere asupra oamenilor din țara mea, cu poveștile și problemele lor. Și, dacă am ajuns să spun și povești din alte părti ale lumii, nu înseamnă că atenția față de casă e mai mică. Este și o chestiune de nivel de înțelegere și familiaritate, care vin odată cu timpul. Cu cât petreci mai mult timp într-un loc, cu atât devine mai ușor să descoperi lucrurile cu adevărat importante, care nu ies la lumină decât dacă reușești să treci de suprafață și să le studiezi în profunzime. Iar România este acasă. Fiind atrasă de poveștile oamenilor din medii dezavantajate, povești unde e loc de schimbare în mai bine, constat cu tristețe că pentru aceștia lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Este într-o anumită măsură și eșecul meu ca fotojurnalist, că nu am reușit să schimb mai mult. Cum văd viitorul României? Sincer, mi-e greu să fiu optimistă văzând și numai ce se întâmplă în preajma alegerilor la noi în țară.

De-a lungul acestor ani, în zonele de protest în care ai fost, care a fost sentimentul dominant pentru tine? Ce ai simțit cel mai adesea în acele locuri? Care este marea provocare pentru un fotograf când ajunge în astfel de puncte, care a fost pentru tine?

Respectul. Pentru curajul a zeci, sute, mii sau sute de mii de oameni care ies în stradă pentru a-și revendica drepturile. Pentru strădania lor de a avea o țară mai bună, fie că cer plecarea unui președinte autoritar și corupt, salvarea unui parc, modificarea unei legi miniere sau pur și simplu recunoașterea unor drepturi. Iar încercarea lor de a genera schimbare în direcția libertății, democrației și drepturilor fundamentale face parte din categoria lucrurilor pe care nu avem voie să nu le știm. Protestul e ultima instanță în care oamenii își pot face vocea auzită atunci când alte modalități au rămas mute. Provocarea, de altfel o constantă în munca de fotojurnalist, este de a înțelege cât mai bine ce se întâmplă, de a privi lucrurile mereu în context și de a relata cât mai cuprinzător de la fața locului.

photo 3

Credit foto: Ioana Moldovan

Ai fost în război. Care este amintirea de pe frontul acela pe care nu o vei uita niciodată?

Mai mult ca sigur nu voi uita niciodată întreaga experiență. Sunt multe momentele care mi-au rămas întipărite în minte. De la prânzul cu slănină ucraineană până la concertele de mortiere și artilerie din fiecare seară. Pe frontul din Ucraina am trăit un fals sentiment de siguranță, dormind la adăpostul poziției principale, fumând după niște plăci de oțel, făcând ture prin împrejurimi cu vesta și casca antiglonț pe mine. Asta până în momentul în care, într-o seară, un soldat ucrainean a intrat ținut pe brațe de medici. Era rănit la cap. O mortieră lovise postul său. Canapeaua de pe care cu câteva momente înainte soldații se uitau la televizor a devenit loc de primă intervenție medicală. Agitație, bandaje, sânge. Apoi aproape liniște. Soldații nu mai făceau glumele obișnuite, fețele lor erau marcate de amărăciune. Este un episod care îmi va aduce mereu aminte de volatilitatea vieții de pe front, de pericolul constant la care se supun cei care luptă, dar și de sentimentul de camaraderie adevărată care nu se naște decât în astfel de situații extreme.

photo 4

Credit foto: Ioana Moldovan

Ai fotografiat refugiați. Ș dacă ar fi să alegi o singură imagine cu ei, cea mai puternică?

Cred că aș alege o fotografie cu sute de refugiați pe un peron din gara Tovarnik, din Croația, așteptând trenul care să-i ducă mai departe pe drumul lor spre o nouă casă, una în siguranță, fără ororile războiului. Pentru că, pe lângă multe alte momente impresionante, documentând criza refugiaților, aceea a fost scena care mi-a adus aminte de fotografiile cu refugiați din Al Doilea Război Mondial. Și mi se părea că nu s-a schimbat nimic. M-am gândit că umanitatea nu a învățat nimic din istorie și, după atâta timp, încă putem fi martorii unor scene asemănătoare.

photo 5

Credit foto: Ioana Moldovan

În 2016, ai început un proiect în care fotografiezi actori în cabinele lor. De ce un astfel de proiect? A fost ceva ce te-a surprins făcând aceste fotografii?

În lumea teatrului m-a atras curiozitatea, necunoscutul. Mă intrigă această metamorfoză a actorului. Capacitatea lui a deveni altcineva, cineva cu totul diferit față de propria persoană, de cele mai multe ori. Și atâtea sute de altcineva. Cum și cât poate el sau trebuie să se uite pe sine ca să intre în pielea unui personaj. Iar prin prisma fotojurnalistului am căutat acele scene de viață actoricească inedite, necontrolate, care nu fac parte dintr-o altă regie decât cea a vieții.

photo 6

Credit foto: Ioana Moldovan

Colaborezi cu unele publicații internaționale. Care este articolul (poate fi și o fotografie) din tot ce ai publicat care ți-a adus cea mai mare satisfacție?

Mă bucur de fiecare dată când fotografiile sau reportajele mele sunt publicate. Cu atât mai mult în media internațională. Asta pentru că știu că în felul acesta povestea oamenilor respectivi va ajunge la cât mai multă lume. Recunosc însă că m-am bucurat extrem de mult când fotografiile mele din proiectul în care documentez viața și activitatea unui doctor la sat au fost publicate de The New York Times – Lens (n.r.: blogul de fotojurnalism al publicației americane), în luna decembrie 2016.

photo 7

Credit foto: Ioana Moldovan

În toate călătoriile tale, a fost un moment când ai vrut să renunți? Ce te motivează de fiecare dată?

Nu, niciodată. Pentru că eu continui să cred în puterea fotojurnalismului de a informa onest, în primul rând, de a genera reacții și de a schimba mentalități. În vocea pe care o dă oamenilor ale căror povești le spune. Și mai cred în nevoia de (foto)jurnalism, acum mai mult ca oricând. Într-o eră digitală, în care propaganda și distorsionarea adevărului sunt la îndemâna oricui, e nevoie de jurnaliști onești care să le combată.

Care este cel mai îndepărtat loc în care ai ajuns pentru fotografie și ce ai văzut acolo?

Cel mai departe am ajuns în Etiopia. La 30 de ani de la marea foamete, am văzut cum prea mulți oameni acolo trăiesc în continuare în condiții îngrozitoare, cu grija că nu au ce pune pe masă, fără acces la apă sau la instalații sanitare.

photo 8

Credit foto: Ioana Moldovan

Cum trăiești în viața de zi cu zi?

Ca oricine altcineva, bănuiesc. Lucrez, ies în oraș cu prietenii, mă uit la filme, citesc (ce-i drept mai mult articole și non-ficțiune de ceva timp). Iar atunci când nu fac fotografii, mă uit la fotografiile altora. Sunt o grămadă de proiecte foto excepționale în lumea asta și multe lucruri de învățat și doar privindu-le.

Ce ai învățat de când colinzi lumea cu camera ta foto?

Să văd cu adevărat. Să ascult. Și să apreciez ceea ce am.

Ce îți dorești să schimbi prin fotografia ta? Ce crezi că ai schimbat deja?

Orice lucru ce poate fi schimbat în mai bine, de la situația unei singure persoane până la mentalități colective. E greu pentru o singură imagine sau pentru un singur fotograf să schimbe ceva semnificativ, imaginile singulare care au făcut asta există, însă nu sunt atât de multe pe cât am dori. Însă ce cred că e cel mai important este că fiecare fotojurnalist, prin munca sa, contribuie într-o masură, mai mică sau mai mare, la schimbare. E un efort colectiv și fiecare are rolul său. Și ăsta este un lucru foarte bun.

photo 9

Credit foto: Ioana Moldovan

Poți alege un om dintre toți pe care i-ai întâlnit și care apar în fotografiile tale, omul cu cea mai impresionantă poveste?

Nu. E ca și cum ai întreba un copil pe cine iubește mai mult. Iar eu aș avea prea mulți dintre care să aleg. În meseria asta, am întâlnit atâția oameni deosebiți, cu tot atâtea povești impresionante, care merită știute și care nu necesită niciun fel de ierarhizare.

Dintre toate cele pe care le-ai văzut fotografiind, câte te-au revoltat?

Am fost revoltată de multe ori documentând situația refugiaților, din Iordania, în tabăra de refugiați Za’atari până în țările Europei pe unde au trecut aceștia. Am fost revoltată când am văzut în Macedonia cum cei de la căile ferate au triplat aproape costul biletului de tren care îi trasnporta pe refugiați. Am fost revoltată în Croația, când scenele de acolo îmi aminteau de refugiații din Al Doilea Război Mondial. Am fost revoltată în Palestina, când două persoane din grupul nostru au fost nevoite să urmeze un alt drum între Ramallah și Hebron, pentru că nu aveau voie să intre în Ierusalim. Am fost revoltată în Taksim, de cum a intervenit poliția în protestul pașnic. Sunt revoltată constant în România când văd familii nevoiașe și condițiile în care sunt forțate să trăiască.

photo 10

Credit foto: Ioana Moldovan

Ce înseamnă fotografia pentru tine, după toți acești ani?

True love.

 

CITAT: “Pe frontul din Ucraina am trăit un fals sentiment de siguranță, dormind la adăpostul poziției principale, fumând după niște plăci de oțel, făcând ture prin împrejurimi cu vesta și casca antiglonț pe mine.” Ioana Moldovan, fotojurnalist

IMG_1844