Înotătorul Robert Glință, marea speranță pentru Olimpiadă: „Sunt în competiție cu mine”

Scris de Vlad Odobescu 12-07-2016 28,303

La 19 ani, înotătorul Robert Glință știe tot felul de chestii. De exemplu, e conștient că, atunci când își ocupă culoarul în bazin, marea luptă pe care o are de dat e cu el însuși. Sunt mii de ore de antrenament care, în secundele cursei, se simt în încordarea fiecărui mușchi și nu mai are de adăugat decât concentrare. Apoi, tânărul știe că, pentru sportul pe care-l practică, susținerea de sus vine în România doar după un anumit nivel de performanță, nu la început, când un sportiv ar avea cea mai mare nevoie. În general, știe trebuie să se bazeze doar pe munca lui, pe ajutorul antrenorului și al familiei.

Credit Foto: Singapore Swimming Federation

La sfârșitul anului trecut, Robert a obținut un nou record mondial de juniori, cu 50,77 de secunde, în finala probei de 100 de metri spate de la Campionatele Europene din Israel. Cu câteva luni înainte, devenise campion mondial al aceleiași probe, în competiția dedicată juniorilor, desfășurată la Singapore. Cu acea ocazie, îndeplinise și baremul pentru calificarea la Olimpiada de la Rio.

Am vorbit cu Robert despre începuturile lui în înot, despre speranțele pentru Rio și despre planurile post-Olimpiadă.

V.R.: Te-ai apucat de înot la nouă ani. Cum arăta un antrenament pentru un copil ca tine, aflat la început? Era mai mult o joacă sau ceva serios?

R.G.: Am început cu înot de inițiere, doar ca să învăț să înot. Primul antrenor a fost domnul Florin Puia, în bazinul din Pitești. Am progresat foarte-foarte repede. În vreo trei luni de zile deja am trecut la o grupă de performanță, cu domnul [antrenor] Viorel Ciobanu, cu care am și început să ajung în cărți, ca să zic așa. Am continuat cu dumnealui încă șase-șapte ani. Cu ajutorul lui am început să ridic capul pe plan internațional în înot. (…) Când eram mic, luam totul ca pe-o joacă, bineînțeles. Era o plăcere doar să vin la bazin, ca să învăț să înot. Când am trecut la performanță, eram deja într-un grup foarte mare de sportivi și treaba a început să fie foarte serioasă. Eram și foarte competitiv și-mi doream să fiu mai bun decât fiecare individ din grupa aceea. Așa am ajuns să perseverez foarte repede.

V.R.: Deci diferența o dă ambiția, cumva. 

R.G.: Da, exact: cât de mult îți dorești să devii mai bun decât propria persoană, în primul rând, și apoi decât ceilalți cu care te antrenezi sau cu care concurezi.

V.R.: Ai mai făcut și karate, și fotbal. 

R.G.: Primul sport practicat a fost karate. Am început cu asta pentru că tatăl meu a fost antrenor de karate, însă nu am practicat de performanță. Nu a durat nici foarte mult timp, pentru că tata a renunțat la acea grupă și nu mi-a mai plăcut foarte mult, pentru că nu mai eram familiarizat cu ce se petrecea în jurul meu. Eram și foarte mic. Iar fotbal am făcut doar două luni de zile, maxim. Am văzut că nu prea mergea, chiar nu mi-a plăcut.

V.R.: Ce are înotul specific, ca tip de efort, față de alte sporturi? 

R.G.: Din punctul meu de vedere, înotul este cel mai complex sport, mai ales fiindcă e într-un alt mediu decât celelalte sporturi, fiind practicat în apă. Solicită absolut fiecare grupă musculară din corp, indiferent de procedeu. Iar antrenamentele sunt foarte severe, fiindcă pentru a reuși să perseverezi în apă nu ai nevoie doar de antrenamente în apă, ci și de exerciții pe uscat, adaptate pe tehnica folosită în apă, pe stilul de înot. Pentru a reuși să faci toate antrenamentele astea, ai nevoie și de un psihic foarte tare, să-ți dorești și să-ți placă să muncești.

V.R.: Mai ții șirul medaliilor strânse după toți anii ăștia? 

R.G.: Un număr pot să vă zic aproximativ: în jur de 350-400 de medalii. Sunt atârnate peste tot, unde-am găsit loc.

V.R.: Ce simți înainte să intri în apă?

R.G.: Depinde foarte mult de sezonul de pregătire dinainte. Înaintea fiecărei competiții știu cât de pregătit sunt, având în vedere cum m-am antrenat. De regulă, abordez proba relaxat, fiindcă știu că mă antrenez foarte bine și sezonul a decurs foarte bine. Nu aș avea de ce să fiu stresat sau să am emoții. În timpul probei, las antrenamentul să-și spună cuvântul. Sigur că sunt foarte concentrat și am plăcerea de a concura și ambiția de a mă întrece cu ceilalți.

V.R.: Deci cumva ești tu în apă, nu te gândești foarte mult la ceilalți concurenți.

R.G.: În primul și-n primul rând, eu sunt într-o competiție cu mine. Pe mine ce mă interesează cel mai mult e să-mi depășesc propriile performanțe. Apoi vine clasarea în top, acela e un plus. Dar dacă eu am reușit să-mi îmbunătățesc propriile performanțe, eu sunt foarte mulțumit. Deci prima mea competiție e cu mine însumi.

V.R.: Probele durează foarte puțin, mai ales la 50 sau 100 de metri. Ce-ți trece în cap în secundele alea cât ești în apă?

R.G.: Absolut nimic. E doar concentrarea aceea ca totul să iasă bine. Atunci capul trebuie să fie gol și să lași antrenamentul să-și spună cuvântul. Nu mai ai ce să îmbunătățești, să te gândești la altceva, totul vine din instinct, din reflex.

V.R.: Cum a fost pentru tine trecerea la seniori? 

R.G.: Am trecut de anul acesta la seniori, deja nu mai am nicio treabă cu nicio categorie de vârstă. Asta mi-a plăcut cel mai mult: că am reușit să mă afirm pe plan internațional și să pot să le dovedesc și celorlalți că pot să le țin piept și seniorilor. Nu mi-a fost extraordinar de greu să fac această trecere, fiindcă eram obișnuit pe plan național, unde deja de la 15-16 ani am început deja să câștig probele la care înotam și la nivelul seniorilor. Și asta m-a ajutat puțin să nu am vreo fobie de cei mai mari decât mine.

V.R.: Ai fost la Mioveni, la o prezentare, în fața colegilor tăi mai mici. Ce le-ai spus?

R.G.: Nu cred că am vorbit cu copilașii, dar mi-au fost puse câteva întrebări despre condițiile de acolo și despre copiii care se antrenează acolo. Le-am spus că au toate condițiile necesare pentru a face performanță, numai că ei trebuie să-i dea bătaie înainte.

„Sunt într-un progres continuu de câțiva ani”

V.R.: Cum e să reprezinți România la un nivel atât de înalt? 

R.G.: E un sentiment plăcut să văd că duc steagul României în top, acolo. E plăcut, pentru că nu prea am observat în ultima vreme sportivi care au reușit care să aducă performanțe spectaculoase, exceptând câteva cazuri. Și mă bucur că eu reușesc. Bineînțeles că țelul meu e să aduc și mai multe rezultate, și mai frumoase.

V.R.: De ce crezi că a scăzut numărul sportivilor care ajung la un nivel atât de înalt în România?

R.G.: Părerea mea e că nu se investesc suficienți bani și timp și interes în bazele sportive. Cred că fiecare își urmărește propriul interes, iar sportivii sunt puși cam pe planul doi-trei. Cei care ajung la performanțe mari sunt cei care își dedică tot timpul lor liber și fac foarte multe sacrificii și au ambiția necesară de a reuși și de a face performanță. Și numai ei, împreună cu antrenorii lor, și cu părinții lor, știu prin ce trec zi de zi și ce eforturi fac pentru a reuși să ajungă la acele performanțe. Abia când reușești să ajungi la un nivel înalt de performanță, abia atunci intervine și Federația, și forurile mari internaționale, abia atunci încep să te sprijine, să-ți dea un premiu sau măcar o strângere de mână. Dar până atunci mai greu cu susținerea.

V.R.: Ce-ți propui pentru Rio? 

R.G.: Să-mi depășesc propriile performanțe. Dacă voi reuși să-mi dobor timpii actuali, eu voi fi mulțumit, înseamnă că totul a decurs cum trebuie. Pot să trăiesc cu speranța că voi prinde o semifinală sau chiar o finală, dar rămâne de văzut. O să dau tot ce am mai bun și chiar am încredere în mine, pentru că treaba a mers foarte bine. Sunt pe drumul cel bun.

V.R.: Ritmul tău obișnuit e de nouă antrenamente pe săptămână, un total de vreo 30 de ore. Ai crescut ritmul sau care-i strategia înaintea unei competiții de nivelul ăsta?

R.G.: Merg în ritmul prestabilit cu ani în urmă. Sunt într-un progres continuu de câțiva ani, treaba merge foarte bine și nu are rost să fac niște schimbări majore. Dar intensitatea este mărită, volumul este mai mare și mă bazez mai mult pe șlefuire în antrenamentele pentru Olimpiade, încerc să perfecționez anumite chestii, să ajung la nivelul maxim.

V.R.: Ai amânat ideea de facultate până după Rio. Către ce te vei îndrepta?

R.G.: Nu știu. Aș fi vrut să mă înscriu neapărat la o facultate, pentru că nu pot să stau degeaba. Nu mă gândesc deocamdată să părăsesc țara, fiindcă lucrurile merg foarte-foarte bine aici, și sunt foarte mulțumit de felul în care am progresat în ultimul timp, n-are rost să fac vreo schimbare acum. O să rămân în Baia Mare ca să mă antrenez, și facultatea o să o fac ori în Baia Mare, ori la Cluj, care-i aproape. Aș vrea să fac psihologie sau ceva, pentru mine, nu neapărat ca să-mi deschid o carieră.

CITAT:“ Cei care ajung la performanțe mari sunt cei care își dedică tot timpul lor liber și fac foarte multe sacrificii și au ambiția necesară de a reuși și de a face performanță. Și numai ei, împreună cu antrenorii lor, și cu părinții lor, știu prin ce trec zi de zi și ce eforturi fac pentru a reuși să ajungă la acele performanțe”. Robert Glință, înotător (19 ani)