Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Isabela Manelici este o gălăţeancă de 30 de ani cu care România ar trebui să se mândrească. Ea este una dintre miile de români datorită cărora Occidentul, mai apropiat sau mai îndepărtat, își schimbă imaginea față de noi. Isabela are un CV absolut impresionant, dar în spatele unui astfel de CV se ascund multe sacrificii, nenumărate ore de studiu aprofundat şi mii de ore de muncă asiduă. Este studentă bursieră în anul II de doctorat, în economie, la celebra UC Berkeley. Şi-a terminat studiile universitare de licență și masterat în inginerie civilă la cele mai prestigioase instituții din domeniu, Ecole Polytechnique și Ecole Nationale des Ponts et Chaussees, din Paris. Studiile absolvite au reprezentat pentru ea o solidă carte de vizită, deoarece au ajutat-o să obţină o slujbă la Banca Mondială, instituţie care a selectat-o dintre 10.000 de aplicanţi. În cei doi ani petrecuţi la Banca Mondială a lucrat pe teme de infrastructură de transport, energie și telecomunicații, colaborând cu ministere din Brazila și Coreea de Sud.

Pe lângă studiile de inginerie civilă, Isabela are o pregătirea temeinică şi în economie și finanțe dobândită la Centrul de Studii Monetare şi Financiare din Madrid (instituţie fondată și susținută de Banca Națională a Spaniei), unde a terminat şefă de promoţie. 

1 (1)

Dincolo de parcursul tău profesional, probabil că mulţi vor să ştie cine este, de fapt, Isabela Manelici?

Sunt un om care apreciază simplitatea şi onestitatea. Întotdeauna apreciez dorinţa de dezvoltare personală, însă nu doar pentru glorie personală. Nu cred că progresul profesional şi acumularea de diplome trebuie să fie un scop în sine. Trebuie să ne întrebăm mereu, în mod critic: cum poţi tu, cu ajutorul a tot ceea ce ai învăţat, să ajuţi mai departe, să dai înapoi societăţii ceva util, ceva de conţinut, să creezi cu adevărat plus valoare, nu doar să plimbi hârtii? Ştiu că sunt întrebări clişeu, dar asta nu înseamnă că nu merită să primească răspunsuri serioase.

Eşti căsătorită?

Da, sunt căsătorită cu un om extraordinar, originar din Costa Rica, pe care îl cheamă Jose. Suntem colegi de doctorat, co-autori şi cei mai loiali prieteni. Ne susţinem reciproc în această experienţă inedită, care este doctoratul. Deşi lucrăm cot la cot de dimineaţă până seara, încercăm să păstrăm şi un anumit echilibru. De exemplu, nu trec două zile fără să nu ieşim la alergat împreună.

Unde ai copilărit?

La Galaţi. Îmi amintesc de copilărie cu un mare zâmbet pe buze. A fost o perioadă plină de nazdrăvănii şi cu multiple cicatrici (râde). Construirea de cazemate şi raidurile printre corcoduşii din grădinile blocurilor vecine se numărau printre activităţile mele favorite. Am avut o copilărie adevărată, într-un soi de Humuleşti al anilor ‘90.

Bănuiesc că şcoala ai urmat-o tot la Galaţi…

Da, şi am fost extrem de norocoasă, deoarece Galaţiul are şcoli publice de excepţie, asta începând chiar din clasa I. Admiterea în aceste şcoli era pe bază de examen. Odată admisă am descoperit un mediu în care era încurajată performanţa. Copil fiind nu înţelegeam valoarea acelor stimuli cognitivi, dar mai târziu am înţeles cât m-au ajutat să-mi formez disciplina muncii şi ambiţia de a nu ceda la primul obstacol. Spre exemplu, am fost încurajată de învăţoare să particip la Olimpiada de matematică chiar din clasa a IV-a. Copil şi rebelă în felul meu, nu m-am bucurat pentru premiul în sine, căci nu valora nimic acea bucată de hârtie, însă m-am bucurat de tabăra oferită gratis în vara care a urmat. În acea tabără am cunoscut elevi mai mari care au devenit modele pentru mine. Mi-au arătat că există o cale în care nu trebuie să alegi între performanţa şcolară şi nevoia de acceptare socială. Erau toţi “cool”, ascultau muzica rock care îmi plăcea şi mie, nu exista nicio contradicţie între realizările academice şi individualitatea lor.

Înţeleg că primii opt ani de şcoală au fost vitali pentru definirea ta ca persoană, cu propriul set de valori şi norme de conduită. Totuşi, unde se află părinţii pe drumul formării tale?

Le sunt recunoscătoare părinţilor cât nu se poate scrie în cuvinte. N-aş fi putut să îndeplinesc nicio bucăţică din cât am îndeplinit fără suportul lor. Provin dintr-o familie simplă, dar părinţii mei au făcut sacrificii supraomeneşti pentru ca eu să am toate oportunităţile deschise pentru viitor. Am avut mediul propice pentru a mă putea concentra pe şcoală, am beneficiat de încrederea lor deplină că sunt capabilă să devin oricine îmi doresc. În niciun moment nu s-a pus problema că provin dintr-un mediu modest financiar. Părinţii mei au fost modele pentru mine pentru etica muncii lor, corectitudinea faţă de lege, hărnicia, anduranţa lor. Ei mi-au insuflat ideea că “nu există nu pot, există doar nu vreau”. Sunt copil singur la părinţi, dar nu am simţit în niciun moment presiunea să mă încadrez într-un şablon. Nu au proiectat asupra mea propriile vise. M-au lăsat să-mi descopăr drumul. Orice mi-aş fi ales, însă, trebuia să o fac cu simţ de răspundere, cu onestitate. Să las în urmă ceva durabil, de care să nu-mi fie ruşine să-mi ataşez numele. Mai presus de toate am fost şi sunt iubită necondiţionat, chiar şi în momentele când am greşit, când am spus un cuvânt grăbit. Iubirea părinţilor este ceva sfânt şi trebuie preţuită ca atare.

Din ce spui tu reiese că şcoala şi familia sunt pilonii formării oricărui individ. Tu ai fost un caz norocos pentru că ai avut parte de o educaţie aleasă şi a provenit dintr-o familie în care ai învăţat că poţi reuşi pe forţele proprii. Ce te faci, însă, când familia nu te ajută?

Dezaprob atitudinea unor părinţi de a-şi descuraja copiii cu idei de genul: “noi nu avem pile, nu cunoaştem pe nimeni, nu putem să dăm şpagă, nu ai, deci, nicio şansă să te realizezi aici”. Nu este în niciun fel constructiv să-ţi începi drumul în viaţă cu această atitudine în care sistemul îţi este potrivnic, iar tot ce-ţi rămâne de făcut este să încerci să păcăleşti acest sistem. Deşi România încă mai are de lucru în a înlesni mobilitatea socio-economică, cel puţin în cazul meu am beneficiat de un tratament meritocratic la fiecare pas. Nu am avut nevoie de pile, deoarece am fost primită mereu pe uşa din faţă.

Ceremonia de decernare a premiilor de excelenta (Ecole des   Ponts Paristech

Ceremonia de decernare a premiilor de excelenta Ecole des Ponts Paristech

Cum ai ajuns să studiezi inginerie civilă?

Am fost atrasă pe parcursul liceului de ştiinţele exacte. Îmi doreamsă pot folosi mai departe cunoştinţele de matematică, fizică, chimie acumulate în liceu. Alegerea ingineriei civile a fost influenţată de televizor (râde) şi mai precis de emisiunea mea favorită în acel moment. Eram mare consumator de Discovery Channel şi, în special, de “Engineering the Impossible” (“Ingineria învingând imposibilul”) şi “Extreme Engineering” (“Inginerie extremă”). Se prezentau în acele emisiuni proiectarea şi construcţia unor structuri civile impresionante, gen cel mai adânc tunel din lume. Eram fascinată de curajul şi îndemânarea tehnică a acelor ingineri, aşa că am ales acest drum fără ezitare.
A fost o alegere firească până la urmă…

Aşa este. Nu m-aş fi văzut făcând altceva. Studiile universitare mi le-am început la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti (UTCB). Am studiat în România primii trei ani de facultate. Au fost ani formatori pentru că mi-au permis să trăiesc măcar o bucată de studenţie în stil românesc, de la viaţa de cămin din Lacul Tei până la munca part-time, în paralel cu studiile. La UTCB am găsit un mediu propice pentru performanţă. Am fost, spre exemplu, încurajată să reprezint universitatea la concursuri naţionale inter-universitare de matematică şi mecanică datorită cărora am fost răsplătită cu bursa de excelenţă.

Ai început facultatea la Bucureşti şi ai terminat-o la Paris, unde ai şi absolvit-o. De ce această alegere?

Am simţit curiozitatea de a studia în străinătate, de a fi provocată dincolo de zona mea de confort. Pentru primii cinci studenţi din universitate exista oportunitea de a beneficia de o convenţie de diplomă dublă cu Ecole des Ponts Paristech din Paris. La sfârşitul celor cinci ani (trei petrecuţi în Bucureşti, doi în Paris) studentul termină atât cu o diplomă românească, cât şi cu una franceză. M-am numărat printre cei cinci care au plecat în anul 4 pentru a-şi termina ultimii doi ani de universitate în Paris. Procesul a fost în totalitate gestionat de cele două universităţi. Ceea nu am înţeles înaintea plecării a fost decalajul de nivel între cele două instituţii. Mă refer la nivelul de dificultate şi complexitate al materiei predate la Ecole des Ponts, care este cea mai respectată şcoală de inginerie civilă din Franţa. Procesul de adaptare a fost dureros, dar am învăţat mult, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal. Am învăţat despre perseveranţă, am înţeles că nu mă provocasem suficient înainte şi că puteam mai mult.

Chiar atât de mari sunt diferenţele între Bucureşti şi Paris la acest capitol?

Da, sunt diferenţe foarte mari. În primul rând, în România se punea mult prea mult accent pe învăţarea materialului pe de rost. În Franţa aveai voie să aduci cu tine la examen câte cărţi îţi dorea inima. Examenele erau, însă, atât de dificile încât ţi se solicita la maxim creativitatea şi înţelegerea pe deplin a materialului. În final foloseai cărţile doar 5% din timp, când era nevoie de o formulă complicată. Am simţit că am învăţat înzecit mai mult atunci când mi s-a testat profunzimea înţelegerii unui concept, nu memoria.

După absolvirea facultăţii ţi-ai finalizat studiile superioare cu un master. Totuşi, cum a apărut în cariera ta oportunitatea unică numită Banca Mondială?

După terminarea facultăţii de inginerie civilă am urmat un master de un an la Ecole Polytechnique, tot în Paris, pe teme de infrastructură şi dezvoltare durabilă. Atunci am beneficiat de o bursă oferită de Fundaţia Renault, care mi-a acoperit toate costurile în acel an. Pe parcursul masterului de la Ecole Polytechnique dezvoltasem un interes special pentru ceea ce părea un conflict între strategiile de dezvoltare ale ţărilor sărace şi dorinţa acestora de a creşte într-un mod sustenabil. Spre exemplu, poate o ţară săracă să crească investind direct în surse de electricitate regenerabile şi evitând să contribuie la emisiile de gaze cu efect de seră? Se poate concepe un sistem de transport care să reducă dependenţa de hidrocarburi şi care să fie în acelaşi timp şi avantajos financiar? Banca Mondială mi-a apărut ca genul de actor instituţional care adresa astfel de tematici, care asista ţările în dezvoltare în tranziţia de la o paradigmă de creştere dăunătoare mediului, chiar şi sănătăţii populaţiei prin poluarea atmosferică, spre un model de creştere responsabil pe termen lung.

Concret, cum ai devenit angajat al Băncii Mondiale?

Am aplicat la programul lor de Junior Professional Associate (JPA), un program la care aplică aproximativ 10.000 de persoane anual dintre care sunt aleşi 150 de aplicanţi. Am fost selectată pentru a mă alătura în Washington DC departamentului de infrastructură, care cuprindea echipele de Transporturi, Energie şi Tehnologii de Informaţii şi Comunicare. Programul de JPA era conceput pentru doi ani la sfârşitul cărora tânărul era obligat contractual să lucreze în afara Băncii pentru cel puţin doi ani pentru a se provoca în alte medii profesionale, pentru a nu se plafona. Această clauză contractuală mi se pare genială. M-a încurajat să profit la maxim de cei doi ani şi să fiu pregătită pentru o nouă provocare la finalul lor. Banca Mondială m-a învăţat ce înseamnă şi care sunt procedurile prin care se iau decizii cu mare influenţă asupra economiei unei ţări în dezvoltare.

Unde ai lucrat, de fapt, în cei doi “ani de graţie” oferiţi de Banca Mondială, conform contractului?

Deoarece am vrut să învăţ cât mai mult despre activităţile Băncii Mondiale m-am angajat, de fapt, la două joburi în paralel. Pe de-o parte lucram într-un departament operaţional, unde am asistat managerul a opt proiecte de infrastructură şi asistenţa tehnică în Brazilia. O parte din proiecte erau la nivel federal. În paralel, am lucrat şi în departamentul de cercetare al Băncii pe teme de infrastructură. Am fost co-autor la mai multe proiecte de cercetare dintre Bancă şi KOTI (n.r. Institutul de Cercetare în Transport al Coreei de Sud), institut raportând direct primului ministru sud-corean. Într-unul din proiecte am lucrat cu o echipă de cercetători coreeni pentru a identifica ce componente din modelul de creştere al Coreei de Sud sunt replicabile în alte ţări în dezvoltare.

Din care dintre cele două experienţe ai învăţat cel mai mult?

Ambele experienţe, în Brazilia şi Coreea de Sud, au fost formatoare. Mi-au permis să fiu expusă atât la instituţii dintr-o ţară emergentă (Brazilia), cât şi dintr-o ţară considerată miracol de creştere economică. Chiar şi într-o economie de piaţă rolul instituţiilor publice în a disciplina sectorul privat nu trebuie subestimat. Criza prin care trece Brazilia în acest moment, cazurile de corupţie ce preced Jocurile Olimpice din Rio sunt simptome ale unor instituţii care nu au fost suficient de mature pentru a gestiona prosperitatea ultimilor decenii. Este o lecţie importantă pentru România, deasemenea, de a nu privi sectorul public ca un parazit ce trebuie slăbit. Un sector public în care nu se reţin oameni capabili nu va putea disciplina derapajele grupurilor de interese din sectorul privat.

În ce împrejurări ai ajuns să studiezi la Centrul de Studii Monetare şi Financiare Madrid (CEMFI), având în vedere că tu ai o diplomă de inginer?

Spre finalul contractului cu Banca Mondială, prin natura muncii, am fost introdusă ştiinţelor economice. La acel moment economia era un teritoriu nou pentru mine. În bunul meu stil kamikaze m-am aruncat în această nouă disciplină cu capul înainte, direct la nivel de studii post-universitare. CEMFI (n.r. Centrul de Studii Monetare şi Financiare), sub tutela Băncii Naţionale a Spaniei, oferea oportunitatea de a urma un program tip master şi de a realiza cercetare alături de profesorii afiliaţi acestui centru. Un program intim, care acceptă doar 20 de studenţi din sute de aplicanţi. Faptul că acest program mi-a oferit bursa integrală de studii a fost important, căci nu mi l-aş fi permis altfel. CEMFI mi-a oferit mediul propice pentru tranziţia de la inginerie la economie.

Isabela, cu ce te ocupi în prezent?

La recomandarea cercetătorilor de la CEMFI am aplicat la programe de doctorat în economie. Printre alte universităţi am fost acceptată la UC Berkeley în California cu bursa integrală, într-un program clasat pe locul 4 mondial. Sunt în acest moment în anul 2 de doctorat. Doctoratul îmi ocupă 12-13 ore pe zi, de luni până duminică. Acum sunt în procesul de a-mi termina cursurile de specializare în finanţe publice, organizare industrială şi comerţ internaţional. Anul acesta voi converge de la o agendă de cercetare care acum conţine 5-6 proiecte spre 1-2 proiecte care îmi vor defini teza de doctorat.

Ce îţi propui să faci de acum înainte, care sunt planurile tale de viitor?

(râde) Să duc la bun sfârşit doctoratul, în primul rând. Să produc o cercetare care să contribuie atât mediului academic, cât şi unor dezbateri de politici publice. Cred că există multă nevoie ca politicile publice să fie mai puţin bazate pe conjuncturi politice şi mai mult pe ceea ce s-a dovedit, în mod riguros şi robust, că funcţionează.

Cum vezi România în acest moment?

Nu vreau să fiu negativă, dar avem încă mult de muncă până a ne atinge adevăratul potenţial ca identitate naţională, ca actor economic la nivel internaţional. Dar remarc şi multe progrese. Mişcările civice din ultimii doi ani mi-au dat încredere că există o solidaritate impresionantă în rândul populaţiei. Discursul de pe parcursul diverselor manifestaţii mi-a părut bine articulat. Mi-a plăcut că românii au ieşit din letargie, că s-a creat o platformă de comunicare, în mod coerent şi civilizat, a aşteptărilor populaţiei de la guvernare. Această renunţare la pasivitate e un prim pas spre o schimbare structurală a societăţii româneşti şi a României. Văd şi realizările României în diverse sectoare ale economiei, spre exemplu în IT, cu care trebuie să ne mândrim.

Ţi s-ar părea oportună o întoarcere acasă, mai devreme sau mai târziu?

Iau în considerare întoarcerea, la un moment dat, acasă. Cu siguranţă vreau să fiu mai aproape de România chiar şi prin agenda mea de cercetare. Sunt în acest moment într-o discuţie cu instituţiile române faţă de începerea unei colaborări pe un proiect de cercetare. Demararea acestui proiect mi-ar permite să petrec câteva luni pe an în România, asta chiar începând din această vară. Există multe formule prin care românii din străinătate se pot implica, prin care îşi pot împărtăşi experienţa. În cazul meu formula esta una academică, de a crea o punte între universitatea mea din California şi instituţiile româneşti. M-aş bucura mult să pot lucra o parte din an acasă.

CITAT: “Inegalitatea de oportunităţi începe de pe băncile şcolii, chiar din clasa I. Cred că multe guverne din România subestimează importanţa şcolii în a forma viitori cetăţeni“. Isabela Manelici

Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+