Maria Năstase, antropologul care face ateliere de spus povești cu liceenii din Făgăraș

Scris de Vlad Odobescu 12-05-2017 3,120

A face liceul într-un oraș mic înseamnă, pentru mulți tineri, o îndelungă așteptare pentru a pleca la facultate într-un oraș mare sau la muncă în vreo altă țară. Se întâmplă puține lucruri care să-i scoată din amorțeala orașului de provincie și să-i facă să vadă altfel lumea din jur.

Timp de câteva luni, un grup de adolescenți din Făgăraș – localitate cu vreo 28.330 de cetățeni, cunoscută pentru o cetate veche și o catedrală nouă cu acoperiș aurit – învață să descopere mai multe despre oamenii și întâmplările locului. Unul face povestea unui bar din oraș, altul descrie în imagini cinematograful părăsit, altcineva a ales să vorbească despre echipa de fotbal. Peste aproape două săptămâni o să-și prezinte proiectele. Îi ajută Maria Năstase și Rebecca Toop, două realizatoare de film cu background în antropologie vizuală, aflate la Făgăraș cu o rezidență . Am discutat cu Maria despre traseul său, despre filmul antropologic în România și despre munca sa cu tinerii din Făgăraș.

Viitorul României: Cum ai început cu antropologia?

Maria Năstase: La început, aveam doar o oarecare – înspre deloc – idee despre antropologie. Dar în liceu petreceam timpul într-un bar care se numea The Blues, iar la un moment dat au venit niște tipe cu niște flyere, scria acolo că la Sociologie se face antropologie și suna foarte bine. Era prima generație sau așa ceva. Am zis: “OK, hai să încerc”. Am făcut facultatea, a fost foarte mișto, colegii și câțiva profesori au fost foarte tari. Îmi plăcea că aveam o cameră și mai filmam. După ce-am terminat facultatea nu știam foarte bine dacă trebuie să fac și-un master sau dacă pot alege să fac unul. Am căutat școli de antropologie vizuală și film documentar, însă în Europa nu sunt atât de multe. Am aplicat la două și l-am ales pe cel din Manchester, fiindcă în Londra părea că viața o să fie mai scumpă. A fost un master de un an și jumătate. Am învățat să filmez OK, zic eu… Nu e chiar ca o școală de film: te învață lucruri de bază și, dacă filmezi mai departe, înveți să faci asta singur. Ca orice, de fapt.

V.R.: E o meserie care presupune să vorbești foarte mult cu oamenii, să încerci să le afli poveștile. Cât de greu sau cât de ușor îți era să faci asta?

M.N.: Mi-a fost destul de greu tot timpul și mi-e în continuare destul de greu. Nu mă simt foarte confortabil să abordez oameni noi. Mă simt însă mai confortabil dacă e vorba de-o filmare decât dacă ar fi vorba să fac o cercetare. În afară de ce-am făcut în facultate, nu cred că am mai făcut o cercetare antropologică propriu-zisă. N-aș spune, în niciun caz, că sunt antropolog. Am citit niște lucruri din disciplina asta și-am făcut niște exerciții, dar n-aș spune că sunt decât dacă ar trebui să scrie cineva undeva care-i faza cu mine. (Râde) Mi se pare mai simplu când e vorba de filmat, pentru că pur și simplu îi spui că vrei să filmezi asta și atunci ceea ce oamenii văd că ceea ce-i acolo e ce-o să arăți la final. Altfel, dacă doar vorbesc pentru o cercetare, mi se pare că ceea ce-ar trebui să scriu după sunt interpretări de-ale mele. Nu că prin film n-ai interpreta oricum. Dar acolo e un pic altfel, mi se pare că au și [subiecții] un control mai mare asupra a ceea ce vor să-ți arate, văd că te uiți la ceva și-ți spun, dacă e cazul, “te rog nu te uita la asta”.

2 (1)

V.R.: Ce gen de subiecte te atrag?

M.N.: Mă atrage felul în care pur și simplu interacționează oamenii într-un anumit spațiu. Adică ceva ce nu e clar că-i o poveste, dar poate să devină una dacă te uiți la ea ca la o poveste. Filmul meu de dizertație era despre cum vorbesc oamenii când stau la poartă. E un film de o jumătate de oră în care sunt câțiva oameni care vorbesc la poartă despre de toate: despre pui, despre cât costă o cadă, despre ce fac azi, ce fac mâine și cam atât. Aici lucrez cu Becca [Rebecca Toop – n.r.]. E un film pe care-l montăm despre niște trupe din Manchester. Pe noi ne-au interesat pur și simplu cum stau ei și repetă, despre ce vorbesc în timp ce repetă. În Făgăraș, de exemplu, sunt mai multe lucruri care mi se par interesante. Mă gândeam, de exemplu, că în jurul cetății sunt multe lebede și oameni care se plimbă seara și “ce frumos ar fi un film despre lebede și oameni”.

V.R.: Pornești de la o observație și după aia cauți povestea, nu?

M.N.: În cazul ăsta, cel puțin. Dar cred că merită spus că n-am făcut foarte multe.

V.R.: Ești la Făgăraș din noiembrie. Cum te-ai adaptat la lumea de-acolo?

M.N.: Nu pot să spun că interacționez cu foarte mulți oameni în Făgăraș. Cel mai mult cu adolescenții. Fiind patru-cinci dintre noi pe-aici, stau în gașca asta. Am mai cunoscut oameni, ne zicem “Bună ziua”, mai stăm de vorbă un pic, dar nu pot să spun că m-am integrat sau am căutat neapărat să mă integrez în comunitate. Nu cred că sunt o fire care să exploreze foarte mult oamenii din jur. Dar bineînțeles că-mi place să stau într-o casă care are curte, în special acum, că e vară. Mi se pare mișto să locuiești în mai multe orașe din țară. Când am terminat masterul, m-am mutat la Cluj și am stat acolo: încă plătesc chirie, deși n-am mai trecut pe-acolo de vreo două luni. E mișto să stai mai mult într-un loc și să descoperi care e ritmul fiecăruia și cât de diferite sunt.

V.R.: Vorbește-mi puțin despre proiect și de ce acolo.

M.N.: Suntem aici, pentru că aici e casa asta: proiectul de rezidență e făcut prin Asociația CEVA, adică Centrul pentru Educație Vizuală și Antropologică, unde o să devin și eu membru în curând. E făcută de oameni din diferite zone: jurnalism, antropologie, film, fotografi. Există un parteneriat cu asociația lui Ștefan Cibian, care poartă numele bunicilor lui – Fundația Mihai si Maria Frățilă. Am venit aici vara trecută, de Zilele Făgărașului. Prietenul meu Mihai [Mihai-Andrei Leaha – antropolog vizual] fusese invitat să țină un workshop de patru zile de film documentar, am venit și eu să ajut pe partea de montaj. Erau câțiva adolescenți care întrebau când mai venim, după aia aveam un prieten care voia să vină aici să se gândească să monteze filmul. Și se gândea: “OK, stai într-un loc liniștit și montezi și te rupi de lume, dar totuși trebuie să și mănânci”. Și i-am zis că și eu și Becca avem chestii de montat, Mihai vrea să scrie ceva și să lucreze la un film. Și cumva ne-am găsit mai mulți și am zis: “OK, hai să vedem cum ar ieși o rezidență de montaj în Făgăraș, să stăm toate lunile astea într-o casă în care nu trebuie să plătești decât întreținerea și să-ți găsești de mâncare”. Sunt costuri minime. Și așa am ajuns aici. Fundația Comunitară Țara Făgărașului avea două linii de finanțare pe care le deschidea atunci, iar una e Științescu, care e pentru știință și tehnologie.

Munca e voluntară, dar ei îți dau bani pentru echipament și chestii d-astea. Am aplicat cu unul dintre ateliere, DOCT – Documenting Through Technology, în care 15 liceeni fac un film documentar până pe 25 mai. Am mai făcut și animație stop motion cu ei: a venit  Andrei Crișan, și a făcut un atelier de animație. În București este o organizație care se numește Augmented Space Agency, care face scanări 3D și aplicații de realitate augmentată. Am luat niște senzori, au venit și ei cu echipamentul lor și împreună cu ei am scanat modele 3D prin fotogrammetrie. A fost un workshop și pentru noi, cumva: au stat o săptămână, am discutat despre cum poți duce asta într-o zonă de documentare, despre realitate augmentată și toate nebuniile astea. Ăsta a fost DOCT. Celălalt atelier e făcut tot prin Fundația Comunitară: o firmă a deschis o linie de finanțare pentru proiecte de engleză și de germană. E pe același principiu: munca e voluntară, dar poți să aplici pentru lucruri de care ai nevoie. Am făcut Audiovisual Echoes cu Becca, în care avem două grupe. Lucrăm cu ei în engleză și facem o expoziție, tot pe 25 mai. Am cumpărat camere de unică folosință și reportofoane. Fie înregistrează sunete – dacă a început să-i pasioneze asta -, fie o să le folosim ca să înregistreze propriile voci în engleză, să spună de ce au ales să facă un anumit proiect sau lucruri de felul ăsta.

3 (1)

V.R.: Ce gen de povești îi interesează, din ce ai observat tu?

M.N.: Lucruri destul de diferite… Cei de la grupul de documentar, mai ales, au luat asta în serios, deși poate că n-au văzut o varietate foarte mare de filme. Cineva vrea să facă despre un bar în Făgăraș care se numește John Wayne și are o poveste faină, altcineva vrea să facă despre cinematograful de aici, care e, ca în alte locuri, părăsit. Un tip vrea să facă despre rezistența anti-comunistă, unii vor să facă despre documentare în general și să-și filmeze colegii în timp ce învață să facă asta. Unii vor să facă despre frică, să ia niște interviuri sau niște povești și să le animeze. Altul, despre echipa de fotbal din care unul face parte. Sunt subiecte destul de diferite. Pe partea de fotografie, o tipă care e pasionată crește împreună cu prietenul ei șerpi și și-a ales subiectul ăsta, altcineva face despre o biserică dintr-un sat de pe-aici. Unii vor să facă un proiect despre Făgărașul noaptea, că lumea iese destul de puțin. Cred că le-a fost destul de greu să-și aleagă temele, i-am lăsat destul de mult timp pentru asta.

V.R.: E greu să gestionezi libertatea asta, când nu-ți spune profesorul de română că trebuie să faci un comentariu literar, de exemplu.

M.N.: Mi se par foarte tari adolescenții, în general, pentru că sunt implicați în toate proiectele astea… Alții poate că o văd ca pe o temă și dacă nu e cineva de la școală [nu se implică].

V.R.: Aveți o colaborare directă cu școala?

M.N.: Nu. Am fost prin școli să prezentăm proiectul și să-i adunăm. Dar la cel de limba engleză am fost într-o școală ca să prezentăm asta și cei de acolo ne-au zis că au adunat ei niște copii. Pentru că erau mulți din sate, au zis să-l facem la școală, fiindcă așa o să vină. Acolo e un pic altă dinamică, pentru că avem și profesori care stau cu noi, iar asta schimbă un pic relația pe care o avem cu ei.

V.R.: Sunt unii care ar vrea să continue cu filmul sau fotografia după ce termină liceul?

M.N.: Poate că unii ar vrea, dar cred că sunt încă a X-a. Cei pe care i-am întrebat nu păreau foarte hotărâți. O parte sunt foarte tehnici, participă și la hackatoane și spun că s-ar duce în direcția aia. Alții însă fac poze la majorate sau evenimente de acest gen, sunt plătiți și se mișcă în lumea fotografiei, la nivel local.

4 (1)

V.R.: Cât vei stai la Făgăraș?

M.N.: Cam până la mijlocul lui iunie.

V.R.: Și după aia?

M.N.: O să filmez cu Mihai, vrem să facem un documentar despre festivalul Outernational Days. O să filmăm un pic înainte de festival. Nu știm ce-o să iasă, dar vrem să facem asta. Apoi, Mihai a obținut o bursă de post-doctorat în Brazilia, la Sao Paolo, și, dacă se duce, probabil că mă duc și eu. De altfel, și rezidența a venit așa, din scurt. (…) Mai filmez lucruri mici: de vreun an și ceva fac foarte multe fotografii, pentru că merg mult prin țară cu filmări pentru ONG-uri, fac poze din mașină și aș vrea să le pun împreună, pentru că arată România în diferite anotimpuri. România e foarte mișto, pentru că drumurile te duc prin sate. Dacă ar fi să termin ceva ce-am început, ar fi asta: o selecție a tuturor fotografiilor ăstora din ultimul an și jumătate.

V.R.: Cum ți se pare că evoluează domeniul documentarului antropologic? Se face mai mult, mai bine, sau dimpotrivă?

M.N.: Mai multe sigur se fac. Dar la festivaluri nu știu câte filme vin din zona asta de antropologie vizuală: e clar că-s unele mai mult grafice, e clar că vin de la oameni care au studiat asta prin diferite locuri. Cred că interesul e mai mare și în România, pentru că e masterul de antropologie de la SNSPA în București, la Cluj e un curs de antropologie vizuală, la care predă și Mihai. Acolo îi învață să filmeze. Cât despre documentare, în afară de un master din Cluj nu prea sunt locuri în care poți învăța. După ce-am terminat eu Facultatea de Sociologie și Asistență Socială la Universitatea București, era invitat Cristi Puiu pentru a ține un curs de film: se uitau la filme, vorbeau despre asta. Cred că din zona academică ar fi interes înspre zona asta, dar e foarte greu chiar să faci cursuri în care să înveți, pentru că nu sunt oameni pregătiți pentru așa ceva. Pe cine aduci să-ți predea teorie de antropologie vizuală, dar să te și învețe să filmezi? E cam greu. După aia trebuie să obții finanțări, ca facultate, să cumperi camere… Altfel, documentarul în general – și film, dar și fotografie sau sunet – mi se pare că e făcut de tot mai multă lume. În orice caz, văd din ce în ce mai mult în România. (…) La festivaluri e plin: și la Astra, și la One World… Eu am făcut, împreună cu Mihai, selecția și programarea la un festival din București care se numește “Culese din Balcani”. A fost plin și acolo. Mi se pare că e un public pentru asta destul de mare. Când vine vorba de făcut, depinde cum vrei să faci asta, cum te descurci cu finanțările. Eu, de exemplu, chiar nu știu în ce direcție să mă duc dacă vreau o finanțare pentru un film documentar. La cine mă duc? Dacă eu vreau să fac un film despre cum stau oamenii lângă cetatea din Făgăraș și întreb ”Îmi dai bani să fac asta?…” (Râde)

V.R.: Ți-au schimbat protestele din iarnă direcția în vreun fel?

M.N.: Am ieșit la proteste în Făgăraș și am înregistrat scandări cu reportofonul. Au fost vreo 500-600 de oameni. După aia am fost în București și am înregistrat și acolo sunet. După aia a fost un tip din Belgia care a venit să facă un film despre proteste și căuta un cameraman. Nu știu dacă o să iasă ceva până la urmă. Mă bucur însă că am făcut asta, a fost un bun pretext de a fi în piață, dincolo de a vrea o lume mai bună.

CITAT: “Nu pot să spun că interacționez cu foarte mulți oameni în Făgăraș. Cel mai mult cu adolescenții.” Maria Năstase, antropolog

Fotografii de Rebecca Toop