Ochii Beatricei. Cum arată cu adevărat lumea voluntarilor

Scris de Diana Oncioiu 27-03-2015 4,020

– Am fugit de la învățat un pic.

– Cât poți sta, Monica?

– O oră. O oră de pauză mi-am luat.

– Știi să faci fundițe de mărțișor? Parcă tu le-ai făcut și anul trecut.

– Da.

 

– Ce faci, Radu?

– Am venit.

– Ce zici dacă o ajuți pe Monica să facă fundițe?

– Pot să fac altceva? Nu mă descurc la asta.

– Poți să lipești pe mărțișoare, atunci, fundițele pe care le face Monica.

Foto: Zora Iuga 

În timp ce voluntarii sunt distribuiți, telefonul sună și el de câteva ori, iar un angajat sau altul, cu o problemă sau alta, mai intră în încăpere cerând sprijin. Nu e încă prânzul, iar ziua lui Beatrice e deja mai aglomerată decât traficul bucureștean la oră de vârf. “Sunt o agitată și jumătate. Și toate zilele mele sunt cam așa. Sunt motivată și recunoscătoare în fiecare zi că fac lucrul asta. Nu aș ști să mă reorientez în momentul ăsta dacă m-ai pune”.

Monica și Radu sunt voluntari la Hospice Casa Speranței din Brașov, iar Beatrice este coordonatorea lor.

Monica e studentă la asistență medicală în anul patru. În mod normal lucrează direct cu pacienții, dar azi – pentru că vine 1 Martie și Hospice are stand într-un centru comercial – sunt multe alte lucruri de pregătit. Radu e în clasa a IX-a la liceul Emil Racoviță din Brașov. Când avea 9 ani bunica lui a fost pacientă la Hospice. După moartea ei a tot trimis mailuri organizației pentru a face voluntariat. Abia când a împlinit 14 ani a fost primit.

Monica și Radu sunt doar doi din cei 408 voluntari de care se ocupă Beatrice Manea la Casa Speranței. Dintre ei 253 sunt liceeni și studenți. Nici ea nu se aștepta să fie atât de mulți. “Când am venit la Hospice mă gândeam că voi lucra cu 20 de voluntari. Ei aveau de fapt 200 la momentul respectiv. Am rămas impresionată”, spune Beatrice.

Tot în același registru se încadrează și ce face Hospice Casa Speranței. Din 1992 oamenii de aici au grijă de bolnavii incurabili. Sunt cei care intră în scenă atunci când medicul spune “Nu se mai poate face nimic!”. Este vorba despre medicina paliativă care se concentrează pe câteva lucruri esențiale: controlul durerii, consiliere psihologică, servicii de asistență socială, consiliere spirituală. Și pentru că este o organizație non-profit activitatea lor depinde foarte mult de voluntari. La Hospice sunt 119 angajați și 408 voluntari. De cei din urmă are grijă un singur om.

Beatrice are 28 de ani și din mai 2013 s-a mutat de la Iași în Brașov pentru o nouă provocare, atât personală cât și profesională. Beatrice e ca iepurașul din reclamele Duracell, mereu în mișcare, rezolvând o mie de lucruri în același timp. Ochii ei mari căprui asortați cu un zâmbet larg sunt cel mai potrivit “Bună dimineața” de care ai putea avea parte la începutul unei zile de lucru agitate.

Greu de crezut văzând-o toată ziua în acțiune, dar Beatrice e până la urmă tot om: “De la 17.00 sunt robot, nu mai dau randament. În timpul săptămânii cam cad lată când ajung acasă.” Se străduiește totuși să găsească câteva remedii: “Încerc să am mai multă grijă de viața mea personală. Am început să îmi dau telefonul pe silențios seara. Mă sunau oamenii la 9 sau 11 seara că vor să facă voluntariat. Am dezvoltat și o fobie de telefoane. Schimb tonul o dată la trei luni.”

IMG_1322

Beatrice a cochetat cu voluntariatul încă din primul an de facultate, în urmă cu aproape 10 ani. Era pe atunci o tânără de 18 ani care hotărâse să lase Vasluiul, orașul natal, pentru facultatea la Iași. “Cred că atunci nu am găsit echipa de care aveam nevoie și nu m-am simțit motivată. Nu era nimeni care să aibă grijă de noi.” Lucrurile s-au schimbat însă doi ani mai târziu. “Aveam la Iași o prietenă. Eram amândouă într-o trupă de teatru. Ea era și director executiv la Asociația Română Anti-Sida. M-a ajutat la un moment dat cu ceva și m-a pus să îi promit că drept răsplată voi face voluntariat. Am onorat o promisiune și am mers să fac voluntariat”, mărturisește Beatrice.

A mai fost un singur pas pentru a trece de la voluntar la managementul voluntarilor și el a venit în 2009: Am fost la un curs de coordonare voluntari. Am descoperit eu cât de faină e treaba asta și am început să refac politica de voluntariat din ARAS”. Era exact ce lipsea ARAS-ului, un om care să aibă grijă de voluntari. A făcut un sistem de evaluare, de recunoaștere, plus tot ce ținea de partea de selecție, recrutare și mai ales de motivare.

În ciuda faptului că a ajuns să-l facă din întâmplare, Beatrice crede că “voluntariatul e o reîntoarcere spre ce avem noi mai uman”, iar arta unui manager de voluntari constă în a-i face pe aceștia să se simtă utili și importanți, să vadă că ceea ce fac ei contează foarte mult pentru cineva. Munca ei la Hospice a ridicat multe semne de întrebare pentru cei din jurul ei, care vizau fie ideea de voluntariat – văzută în unele cazuri drept o pierdere de timp, un lucru fără finalitate –, fie locul în care se desfășoară activitățile ei – un loc deprimant, unde oamenii bolnavi vin să-și trăiască ultimele luni de viață.

Beatrice ține să sublinieze însă că atunci când te confrunți cu problemele altora te simți norocos că ești sănătos: “Moartea aici e văzută ca un lucru natural, foarte natural. O colegă mi-a spus – trebuie să ai grijă la orice spui sau faci, să ții minte că s-ar putea să fie ultimul lucru de care pacienții au parte pe lumea asta”.

Nu prejudecățile sunt însă cele care îi dau de lucru lui Beatrice, ci ziua de luni. “E o zi foarte dificilă. Trebuie să organizez voluntarii pe toate serviciile“, recunoaște Beatrice. Toate serviciile înseamnă cam așa:  unitatea paturi adulți – 24 de voluntari; centru de zi copii – 26 de voluntari; centru de zi adulți -13 voluntari; recepție – 28 de voluntari; craft, administrativ, fundraising – 214 voluntari. Și toate acestea luând în calcul că un voluntar activ dedică 5 ore pe lună organizației.

Provocarea, explică Beatrice “e să găsesc anumiți lideri pe serviciile astea care să mă poată ajuta în organizarea și coordonarea activităților”. O altă provocare o reprezintă constanța. Beatrice încearcă să prelungească cât mai mult viața voluntarilor în Hospice. În acest sens face eforturi pentru a închega echipa, ceea ce nu e ușor când ai de jonglat cu peste 400 de oameni pe servicii atât de diverse. Cifrele arată însă că face o treabă bună. Are deja 40 de voluntari care vin la  Hospice de 2-3 ani. Lor li se adaugă cei câțiva care au deja 6 – 8 ani de voluntariat.

În mai 2013 Beatrice pleca de la Iași și venea în Brașov, după 6 ani în care fusese voluntar, coordonator de voluntari și director executiv în ARAS (Asociaţia Română Anti-SIDA). Sunt poate anii care au călit-o cel mai mult. S-a luptat mult cu sentimentul că orice ar face și oricât de mult efort ar depune sunt puține lucruri pe care le poate schimba. A petrecut zile și nopți întregi pe stradă încercînd să le vorbească celor defavorizați despre prevenirea HIV/SIDA. A renunțat să mai caute schimbarea de moment și a optat pentru gândirea în perspectivă: “Am înțeles că un pas, oricât de mic poate să ajute o viață”.

Cu toate acestea, recunoaște că avea nevoie de o schimbare. Care a venit în 2013 și datorită prietenului ei care era din Comarnic. S-au mutat împreună, nu în Iași sau Comarnic, ci în Brașov.

Beatrice își amintește că în 2007, când făcea ea voluntariat, acesta era destul de răspândit în rândul tinerilor. Ce lipsea însă la acea vreme era o profesionalizare a voluntariatului, iar Beatrice a contribuit și încă contribuie din plin la acest proces. Pe lângă organizarea, motivarea voluntarilor de la Hospice, mai lucrează la încă două proiecte mari.

Unul este un program pilot care își propune să dezvolte voluntariatul la domiciliu, ceea ce înseamnă trei vizite pe săptămână în care voluntarul să ajute pacientul la cumpărături, la plata facturilor sau îngrijire personală în cazul voluntarilor cu pregătire în asistență medicală. Al doilea proiect este susținut din fonduri norvegiene și desfășurat în parteneriat cu alte trei Hospice-uri, unul dintre ele din Polonia. Patruzeci de tineri sunt pregătiți pentru a deveni manageri de voluntari în medicină paliativă. În același timp va fi realizat și un manual de paliație pentru coordonatorii de voluntari. Șase capitole din acest manual vor purta semnătura lui Beatrice. Nici nu e de mirare că a fost aleasă să țină un workshop despre voluntariatul în paliație la Viena în aprilie, în cadrul unui eveniment european ce pune în discuție viitorul voluntariatului, provocările și evoluția sa în țările din Europa

În fiecare dimineață Beatrice își bea cafeaua cu mult zahăr dintr-o cana albastra, puțin ciobită, pe care scrie “Make it Happen”. E ceea ce ea face de 8 ani în voluntariat.

CITAT: “Am înțeles că un pas, oricât de mic, poate să ajute o viață”, Beatrice Manea, voluntar.