Patricia a dat biroul pe muzică: “E important să lăsăm viața să se întâmple”

Scris de Vlad Odobescu 08-11-2016 2,415

Am întâlnit-o succint pe Patricia Labou în pauza unei conferințe de jurnalism. Știții cum e: niște oameni urcă pe scenă ca să-și spună povestea și să împărți astfel nițică inspirație, încredere, poate și zâmbete, cu cei din sală. În seara dinainte, unul dintre invitați, Colin Meloy, solist la The Decemberists, luase chitara și ne istorisise despre cariera lui, cu săli nu întotdeauna pline, cu experimente și cu învățăturile de rigoare. 

După conferință ne-am adăugat pe Facebook, cum se face, și am aflat că Patricia are, la rândul ei, o poveste foarte faină. Acum câțiva ani a lăsat munca într-o corporație pentru a se ține de muzică. Apoi a cântat și pe stradă pentru a strânge bani pentru o călătorie de 960 de kilometri pe jos, pe Camino del Norte, de-a lungul Spaniei. Între lucrurile învățate de-a lungului drumul acela e și una ce pare simplă, dar nu e: “Fii blândă cu tine!” Cică muncește încă la treaba asta.

Viitorul României: Povesteai într-un interviu că ai învățat să cânți la chitară în grădiniță și, peste ani, ai regăsit muzica stând la calculator, cu niște acorduri. Privind acum în urmă, a fost într-un moment oarecare al vieții tale regăsirea asta?

Patricia Labou: Am pus mâna pe chitară, o Hora Reghin imensă, când eram de-o șchioapă. Mă jucam cu coarda. M-am hotărât să învăț să cânt abia în liceu, când simțeam din ce în ce mai acut nevoia de a mă acompania la voce. În liceu m-am ambiționat să țin degetele cum trebuie pe riff și să descopăr acordurile primare cu care puteam să acopăr mai multe piese. Mergeam la sala de lectură a bibliotecii județene ca să-mi iau de pe internet tabulaturi simple și eram fascinată de cum se desfășoară tot acest proces de cântat la chitară și voce, învățând de una singură, cu câteva ”tips&tricks” de la proful meu de muzică. Și de atunci am rămas în continuare fascinată. Chiar dacă nu sunt un instrumentist extrem de abil și nici n-am făcut studii formale de chitară, pentru mine e enorm de important că pot să cânt așa cum o fac la chitară și voce. E singura constantă din viața mea.

V.R.: Făceai și teatru în liceu, cântai, dar ai dat la jurnalism. Ce te-a atras la lumea asta a presei?

P.L.: Tot liceul mi-am dorit să devin actriță. În clasa a XII-a am avut șansa și onoarea de a o cunoaște pe Vasilica Stamatin, o actriță extraordinară de la Teatrul Național din Cluj care, din păcate, nu mai este printre noi. Ea m-a luat sub aripa ei protectoare, cu toată bunătatea, fără să-mi ceară nimic, și m-a ajutat să mă pregătesc pentru admiterea la UNATC, în București. Dar, pe măsură ce lucram cu ea și-mi construiam portofoliul, nu o dată mi-a spus că mă vede mai degrabă regizor decât actriță, că am o oarecare structură analitică ce se afla într-un echilibru interesant cu sensibilitatea mea, pe atunci exacerbată. Și eu simțeam că îmi lipsește ceva din nebunia aia care îi face pe toți acești actori extraordinari să fie extraordinari. Așa că am făcut o resetare majoră în căpșorul meu și am decis să ”keep it simple and stupid”. Așa am ales jurnalismul în defavoarea studiilor sociale sau a Literelor. Adevărul e că, o dată ce am hotărât să nu mai merg la Teatru n-am mai avut un reper puternic de ”ce vreau să fac în viață”, mi-a fost relativ ușor să aleg altceva. Un ”altceva” care s-a dovedit mișto, până la urmă.

V.R.: Te-ai angajat și ai făcut o vreme muncă de birou. Povestește-mi te rog pe scurt o zi despre o zi din viața ta corporatistă.

P.L.: Dimineață: mers agale, ușor nehotărât, de la căsuța mea cu povești și cutii muzicale la un cub imens de sticlă, împărțit pe mai multe cuburi mici numai bune să încapă un om, un monitor, un telefon și căști cu microfon. Vorbit în franceză cât să-mi ating targetul zilnic. Lucrat în SAP pentru operațiuni de business și relații cu clienții – n.r.]. Mult. Câteodată ședințe. Amuzante, cel puțin pentru mine.

Prânz: cu colegii, oameni frumoși, în Food Court sau în bucătăria de la birou. Maxim o oră. Povești, glume, idei.

După-amiază până pe la 18-19: Vorbit în franceză. Lucrat în SAP. Mult. Câteodată ședințe. Mai puțin amuzant e că, la un moment dat, ți se taie.

3

V.R.: Care a fost momentul în care ai zis că nu mai vrei să faci asta?

P.L.: De multe ori am spus că nu mai vreau să fac asta. Cred că mulți corporatiști spun des că nu mai vor să facă ASTA. Momentul în care chiar se întâmplă să pleci nu vine până nu ți-e clar în minte că  locul tău e în altă parte, acolo unde poți să faci ce trebuie pentru viața ta. Nu corporațiile sunt ”le truc” în povestea asta, ci conștiința de sine și curajul de a pleca, dacă tu consideri că ai altceva de făcut: muzică, fotografii, arhitectură, design, frizuri, psihologie, yoga, ce-o fi. Pentru mine, momentul a venit abia după trei ani și jumătate de corporații. Mi-a luat ceva timp. Confortul financiar poate fi un impediment puternic, dar e doar un impediment. De moment. Am făcut o rimă.

V.R.: De ce ți-ai dorit să ajungi pe Camino? Ce așteptări aveai de la drumul ăla?

P.L.: Eu, pe lângă incertitudinea asta de ordin profesionalo-vocațional care îți dă o presiune constantă în suflet, am trecut și prin niște semi-drame de ordin personal. Am experimentat familia monoparentală în dezvoltarea mea, am petrecut vreo doi ani intenși și foarte grei prin Institutul Oncologic alături de cea mai dragă persoană mie, am trecut și prin înmormântarea tatălui, cu alte cuvinte ”I had my pile of shit”. Și mi-am dorit cu toată forța să mă oblojesc un pic, să ies din mine și să mă liniștesc, pur și simplu. Așa că, la finalul anului meu sabatic de după corporație, am pus câte un pas în fața celuilalt, pe aproximativ 960 de kilometri, pe Camino del Norte (Irun – Santiago de Compostela – Finisterre – Muxia). A fost mai mult decât mi-am putut dori, absolut fabulos!

V.R.: Pentru a strânge bani pentru Camino ai început să cânți în stradă, cu autorizație și tot ce trebuie. Cum a fost prima zi?

P.L.: Dificilă. Simțeam o tensiune foarte grăitoare în stomac. Spun grăitoare pentru că acel gol în stomac era cauzat numai și numai de preconcepții, judecăți false, frici, rușine. Mi-a fost rușine să ies în stradă să cer bani pentru cântecele mele, pentru drumul meu, deoarece fusesem bine educată să nu cer nimic, nimănui, să nu mă expun.

Ziua în sine a fost excelentă: soare, oameni zâmbind, am făcut bănuți, am primit flori, chiar și un portret desenat pe loc de cineva – îl port și acum în portofel. A fost mișto, în exterior. Ce simțeam eu, în schimb… Acum îmi aduc aminte cu blândețe de mine și de felul meu complicat de a gândi, dar atunci eram într-o budă emoțională. Pardon my French.

V.R.: Ce-ți spuneau trecătorii când aflau de planul tău?

P.L.: Dacă stau să mă gândesc bine, cât am cântat pe stradă nu prea mă opream să explic oamenilor de ce cânt și pentru ce strâng bani – aveam doar o cutie drăguță pe capacul căreia scrisesem ”For Walking & Singing the Camino”. Apropiații mei și cei care au aflat de pe Facebook sau de la reprezentația mea la TedxEroilor m-au încurajat și mi-au spus că sunt tare. Și chiar sunt.

VIDEO:

 

V.R.: Dacă ai așeza acum pe o listă cele mai importante trei învățături căpătate de pe urma celor 960 de kilometri, care ar fi astea?

P.L.: Într-o ordine aleatorie:

– Semnele nu apar când vrei tu, ci când uiți să le mai cauți pentru că simți că mergi în direcția bună. Între timp, poate apărea câte un cal frumos numai bun de mângâiat.

– Viața se întâmplă, de la cele mai mici și ordinare fapte până la cele mai profunde și înălțătoare sentimente. De la cea mai simplă nevoie fiziologică la cea mai complexă și intensă stare interioară. De la cea mai superficială rană la cea mai dureroasă dramă existențială. De la început până la sfârșit, viața se întâmplă. E important s-o lăsăm să se întâmple.

– Fii blândă cu tine, Patricie! – încă lucrez la asta.

V.R.: Ai ajuns la Santiago de Compostella pe 22 august 2015. Care a fost primul tău gând după ce-ai încheiat traseul?

P.L.: Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici! Și am șezut și-am plâns.

V.R.: Viața artistică e plină de neprevăzut, de reașezări. Ce-ți dă încredere înainte să iei chitara și să urci pe o scenă?

P.L.: Încă lucrez la încredere. De mică tot lucrez la încredere. Dar de data asta, mai precis de când m-am întors de pe Camino, am o bază de liniște lăuntrică extrem de importantă care-mi permite să văd mai clar ce pot și ce nu pot să fac. Sau când pot să fac ceea ce acum nu pot să fac. Iar la partea cu urcatul pe scenă, încredere primesc de la oamenii care așteaptă să-mi vadă sufletul prin ceea ce cânt și de la bucuria mea că pot să le arăt.

VIDEO:

 

CITAT: “Semnele nu apar când vrei tu, ci când uiți să le mai cauți pentru că simți că mergi în direcția bună”. Patricia Labou, cântăreață

Fotografii din arhiva personală a Patriciei Labou