Silviu Iştoc, medicul care salvează vieţi nenăscute: „După trei luni în Germania mi-am dat seama că se poate face treabă şi la noi în ţară!”

Scris de Andrei Militaru 22-04-2016 93,387

Odată ce îmbracă halatul de doctor lasă deoparte gândurile şi grijile personale şi se concentrează doar pe problemele pacientelor sale. Indiferent de cât de lungă este lista de programări, a cărei evidenţă o ţine cu rigurozitate de informatician, îşi păstrează întotdeauna calmul şi răbdarea şi le vorbeşte mereu pe înţelesul lor. Consultă şi fixează diagnostice fără prejudecăţi, acordând tuturor o şansă, indiferent de condiţia socială sau de nivelul de educaţie. Este dedicat până la ultima picătură de energie profesiei de medic, o pasiune despre care spune că i s-a potrivit ca o mănuşă.

Se numeşte Silviu Petrişor Iştoc, doctor bucureştean cu pregătire în Germania, care la 36 de ani este deja specialist în obstetrică-ginecologie. Lucrează zile şi nopţi pentru a-şi ajuta pacientele cu probleme să aducă pe lume copii sănătoşi. Mărturie în acest sens stau numeroasele intervenţii chirurgicale invazive, dintre care două deosebit de complicate, de extirpare a unor uriaşe tumori uterine. Ulterior realizării acestor operaţii, pacientele au născut copii sănătoşi, deşi alţi doctori nu le mai dădeau anterior nicio şansă să procreeze. Aşa i s-a dus vestea, în toată ţara, de doctor care poate salva vieţi, unele încă nenăscute. Vă invităm să citiţi mai jos un amplu interviu cu un medic pentru care profesia a devenit stil de viaţă şi care, prin natura meseriei, contribuie la creşterea natalităţii în România.

5

 

Domnule doctor, povestiţi-ne despre aplecarea dvs. către medicină, de unde a venit aceasta?

Silviu Iştoc: Pe la vârsta de 8-9 ani simţeam că o să devin doctor, nu neapărat pentru că era ceva lăuntric, ci pentru că mi s-a insuflat în familie ideea de a fi doctor. Mama a fost cea care şi-a dorit foarte mult să ajung medic. Iniţial am luat-o ca pe o glumă, dar ulterior în lumea mea nu a mai existat nimic altceva decât ideea de a fi doctor. Am avut din partea părinţilor mei tot sprijinul necesar. Alături de ei au fost şi bunicii, foste cadre didactice, care aveau o bibliotecă plină de cărţi din diferite domenii. Cel mai mult m-am simţit atras de lectură în copilărie, iar cel mai mult îmi plăcea să citesc cărţi din domeniul medical.

Înţeleg că la început a fost ca o joacă de copil, dar când aţi luat totul în serios?

Din clasa a XI-a am început să mă pregătesc serios pentru admiterea la medicină. Deşi aveam rezultate destul de bune la învăţătură, am picat în primul an când am susţinut examenul. Apoi a urmat un an în care am învăţat zi şi noapte, aveam în minte varianta că aş fi putut pica şi a doua oară şi atunci era clar că medicina nu era de mine. Însă a doua oară am fost admis pe un loc cu bursă, dar după ce am intrat la facultate m-am lăsat din nou pe tânjeală. După primii doi ani de studii am descoperit pasiunea pentru calculatoare, inspirat de alţi colegi de-ai mei care au abandonat facultatea şi s-au apucat de altceva din care obţineau un venit.

Aţi fost tentat să faceţi şi dvs la fel?

În vacanţele de vară eram obligaţi să facem practică. Mulţi colegi făceau rost de o adeverinţă care să ateste că au făcut practică pe perioada vacanţei. Eu n-am ştiut de acest truc şi am făcut practică cum ar fi trebuit să facă orice student. La un moment dat a venit la mine un coleg mai mare care făcea practică pe chirurgie şi m-a îndemnat să fac şi eu acelaşi lucru. În acel moment s-a trezit în mine pasiunea adevărată pentru medicină, atunci am înţeles ce înseamnă acest domeniu. Dacă nu ar fi apărut acel coleg probabil m-aş fi reprofilat, la fel cum au făcut alţi colegi de-ai mei. Şi sigur mi-ar fi părut rău dacă aş fi renunţat, deoarece acum nu mă văd făcând altceva în afară de medicină. Am un anumit tip de gândire şi de calm de care este nevoie în acest domeniu. 

Practica în chirurgie v-a îndrumat către alegerea acestei specializări considerată etalon în medicină?

Am continuat studiile şi de câte ori aveam ocazia rămâneam peste noapte în spital pentru a lucra cu rezidenţii. Din acel moment am ştiut că trebuie să fiu chirurg, nimic altceva. Totuşi, la sfârşitul anului cinci de studii mi-am dat seama că este destul de greu să fii chirurg. În acea vreme se pleca foarte greu din ţară, nu intraserăm încă în Uniunea Europeană şi nu aş fi putut pleca din Bucureşti. Aşa se face că la începutul anului şase, ultimul de studii, eram într-o oarecare dilemă în legătură cu ce urma să fac după terminarea facultăţii. Mi-am îndreptat atenţia spre ginecologie, m-am interesat care este venitul unui ginecolog, am făcut ceva practică pe această ramură şi mi-a plăcut mult. Erau mulţi colegi în anul şase care nu ştiau ce specializare să aleagă. Eu eram sigur că o să merg pe ginecologie. Mi-a plăcut idea de a lucra cu femei, mi se părea că se poate comunica mai uşor cu un pacient femeie.

Odată terminată facultatea şi aleasă specializarea, aţi intrat ulterior în pâine, ca medic rezident?

(râde) Pentru mine rezidenţiatul a însemnat cea mai mare dezamăgire din viaţa mea. Ginecologia este o afacere bănoasă, pot ieşi foarte mulţi bani din aceast meserie. În primul an de rezidenţiat nu am făcut mai nimic, pentru că nu te băga nimeni în seamă. După un an mi-am dat seama că o să termin rezidenţiatul şi n-o să ştiu să fac nimic, o să am o diplomă şi atât. După primii doi ani de rezidenţiat mi-a revenit ideea de a mă lăsa de această meserie şi să mă apuc de altceva.

2

Din nou această dilemă?

Da. Am fost iar la un pas să renunţ. Însă o colegă m-a anunţat atunci că un ginecolog renumit la acea vreme avea nevoie de colaboratori, de ajutoare. Astfel, după doi ani în care toţi medicii se purtaseră urât cu mine, a venit acest ginecolog şi mi-a explicat o operaţie de la cap la coadă şi m-a făcut să înţeleg exact ce înseamnă medicina. După 3-4 operaţii în care l-am ajutat mi-a spus că uşa pentru mine va fi mereu deschisă. Mergeam să ajut mereu şi aşa am învăţat, de fapt, ginecologie. Din acel moment nu au mai existat alte derapaje, iar situaţia mea a fost clară.

Ce s-a întâmplat după rezidenţiat?

După terminarea rezidenţiatului aş fi putut să rămân în continuare la Spitalul Giuleşti, la care m-am pregătit până atunci. Însă în 2010, când am terminat, la spitalul respectiv a avut loc o tragedie (n.r. incendiul de la Spitalul Giuleşti în urma căruia mai mulţi nou-născuţi au murit), care m-a făcut să nu-mi doresc să rămân în acel loc. Am păstrat legătura cu medicul ginecolog, îl ajutam mereu când avea nevoie de mine. El a fost cel care mi-a facilitat angajarea ca tânăr specialist, pe un salariu decent, la un spital privat, în 2011.

Cum a fost începutul carierei de medic?

A fost destul de greu pentru că nu prea aveam paciente pe programare dacă lumea nu mă cunoaştea. După un an am plecat de la acel spital privat, împreună cu alţi colegi de-ai mei şi am pus bazele unui nou spital privat, actualul Medicover. Am avut ocazia să fiu printre cei care au deschis această clinică. După un an de Medicover am observat că urmăream sarcini ale pacientelor până aproape de momentul naşterii, iar apoi acestea dispăreau, se duceau şi năşteau la stat, unde era mai ieftin. Aşa am ajuns la concluzia că trebuia să reiau legătură cu un spital de stat şi am început să colaborez cu Spitalul Judeţean Ilfov pentru a duce la bun sfârşit sarcinile pe care le urmăream. Apoi am fost informat de către foşti colegi că au nevoie de doctori la Spitalul Giuleşti şi deodată m-am trezit angajat la Medicover şi colaborând cu două spitale de stat, Giuleşti şi Ilfov.

6

Care au fost cele mai grele cazuri din cariera de medic ginecolog?

Am avut cazuri de extirpare tumori şi ulterior pacientele respective să rămână însărcinate. La un moment dat, ştiind că mă ocup de treaba asta, a venit la mine o pacientă cu burta foarte mare. Iniţial am crezut că era o sarcină înaintată, semestrul 2 spre 3, ca mai apoi să aflu că nu era o sarcină, ci o tumoră care îi ocupa aproape întreg abdomenul. Mi-a arătat operaţiile propuse de alţi medici, toată lumea îi propusese extirparea uterului şi a ovarelor, cu imposibilitatea de a mai procrea vreodată, la vârsta de 26 de ani. I-am făcut un RMN, nu am înţeles mare lucru din el şi până la urmă am hotărât să fac o operaţie minim invazivă, să elimin tumora şi restul să rămână acolo, lucru care era considerat complet imposibil la vremea respectivă.

Nu v-aţi temut că o să daţi greş?

Drept să fiu, nici eu nu am crezut că se poate, dar am avut plăcuta surpriză ca după câteva luni pacienta să rămână însărcinată. Nici acum nu ştiu cum am reuşit să scot acea tumoră şi să salvez uterul şi ovarele. Am făcut mai multe inovaţii în timpul intervenţiei, însă după mai multe ore de operaţie, cu ajutorul unui chirurg care m-a sprijinit foarte mult, am reuşit să scot tumora şi teoretic pacienta să poată să conceapă o sarcină şi să o ducă până la final. Aceasta cred că este cea mai mare realizare a mea de când sunt medic, nici acum nu-mi vine să cred ce am reuşit.

Cu alte cuvinte, aţi fost un deschizător de drumuri, acea intervenţie fiind o premieră în domeniu…

Aşa este, nimeni nu se încumetase înainte să facă aşa ceva. Am avut curaj, asta şi fiind sunt atras de partea de chirurgie ginecologică şi îmi place să fac operaţii ample, la finalul cărora pacientele să nici nu ştie că au fost operate. Până acum, dacă o pacientă avea probleme, trebuia să i se taie burta de la un capăt la altul şi apoi 3-4 săptămâni îi trebuiau pentru recuperare. În 2009 am fost în Germania şi am văzut că operaţiile pot fi făcute şi altfel, la paroscopic. Sunt multe paciente care m-au făcut să-mi dau seama că lucrurile au evoluat mult faţă de medicina tradiţională. Cea mai mare satisfacţie o am atunci când fac lucruri pe care alţii le consideră imposibile, faptul că pot ajuta un om căruia i s-a spus în alte clinci că nu mai are nicio şansă.

1

Aţi mai avut şi alte cazuri la fel de complicate?

Un alt caz foarte interesant a fost cel al unei paciente cu un fibrom de aproximtiv 20 de cm. La o privire mai amănunţită am observat după fibrom, în capătul celălalt al cavităţii abdominale, uterul în care era o sarcină de şapte săptămâni. Era oarecum condamnată să piardă sarcină pentru că întreg abdomenul era ocupat de acea tumoră. Mai fusese la doi profesori înainte, care nu i-au dat nicio şansă, i-au recomandat să întrerupă sarcina, să elemine tumora, apoi să încerce din nou să rămână însărcinată. Scopul meu era să elimin tumora, dar fără să afectez în vreun fel sarcina. Am căutat în literatură de specialitate, mai existaseră astfel de cazuri în trecut. Se spune că de o gravidă nu te atingi, nu o operezi, pentru că riscul de sângerare este atât de mare, încât pot apărea multe complicaţii. I-am propus femeii eliminarea tumorii fără a pierde sarcina, a acceptat bineînţeles, iar acum intră în semestrul trei de sarcină şi se simte foarte bine. Acesta este încă un caz de care mă simt legat. Nici acum nu-mi vine să cred că am reuşit când mă uit la RMN şi văd dimensiunile tumorii.

Ce au însemnat pentru dvs aceste două intervenţii atât de delicate?

Din acel moment încrederea de sine, care a fost destul de mult zdruncinată în timpul facultăţii, s-a schimbat, iar faptul că s-a auzit de aceste cazuri a făcut ca alte paciente cu probleme asemănătoare, din toate colţurile ţării, să vină şi să mă roage să le operez. Am avut multe alte cazuri, dar niciunul la fel de impresionant ca cele două.

Dincolo de aceste mari succese, bănuiesc că aţi avut şi eşecuri, ca orice medic. Cum le-aţi gestionat?

Au fost şi insuccese, cazuri mai puţin reuşite, dar niciodată catastrofe. De multe ori un caz merge prost fără să poţi să-ţi reproşezi ceva, sunt foarte apăsătoare astfel de cazuri. Orice medic este afectat de situaţiile care nu merg aşa cum ar trebui, inclusiv insuccesele minore.

Domnule doctor, cum vedeţi medicina din România în acest moment?

Înainte de a intra în UE mă gândeam cu groază că dacă la un moment dat o să mă îmbolnăvesc, va trebui să fiu tratat. Mi se părea atât de mică şansa să nimereşti la un medic care să ştie despre ce este vorba încât mă gândeam cu groază la acel moment. În prezent lucrurile s-au mai limpezit şi suntem pe drumul cel bun. După intrarea în UE am avut o deschidere extraordinară, foarte mulţi tineri rezidenţi sau specialişti au putut exersa o specializare în afara ţării; şi eu am avut ocazia să ajung în 2009 în Germania şi am văzut cum stau lucrurile acolo. Am început să avem acces la literatura lor de specialitate, la studiile lor, la jurnalele lor medicale.

Cu ce scop aţi ajuns în Germania?

M-am dus cu gândul să rămân acolo. Apoi mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri pe care le iubesc la ţara mea, lucruri pe care le-am conştientizat abia când am plecat. În Germania am lucrat trei luni şi a fost de ajuns să-mi dau seama că se poate face treaba şi la noi în ţară. Pe lângă această perioadă de muncă în străinătate, mă duc măcar de două ori pe an la congrese internaţionale pentru că am ce învaţa, simt că mă întorc cu ceva de acolo. Sunt foarte scumpe aceste ieşiri, dar fac parte din pregătirea noastră continuă şi ce învăţ acolo încerc să aplic şi în România. Experienţa din străinătate mă ajută să înţeleg ce înseamnă medicina adevărată.

Totuşi, salariile oferite medicilor în străinătate sunt incomparabil mai mari cu cele din România. Nu este acesta un motiv suficient de întemeiat ca să-ţi doreşti să fii medic în alte ţări?

În ţările arabe poţi să ai un salariu de 10-12.000 de euro pe lună, nefăcând mai nimic, dar mi-ar fi foarte greu să mă adaptez acolo. Nu salariul este cel mai important în cariera de medic, ci cât de mult îţi poţi ajuta pacienţii. În acest moment, România se află pe o pantă ascendentă, sunt multe lucruri pe care le putem face aici şi asta mă motivează să rămân şi să profesez în ţară. Abia aştept să devină funcţional sistemul de asigurări complementare, când se va revitaliza sistemul privat de sănătate. Deocamdată în sistemul privat e greu să găseşti pacienţi cu dare de mână, serviciile sunt scumpe faţă de veniturile românilor.

Se spune că facultăţile de medicină româneşti sunt printre cele mai performante din Europa. Dvs. ce părere aveţi?

Sunt mulţi studenţi străini care vin la noi să studieze nu neapărat pentru că este extraordinară facultatea, ci pentru că este cel mai uşor mod de a face rost de o diplomă în cadrul Uniunii Europene. Sunt foarte multe facultăţi în Europa la un nivel superior faţă de facultăţile noastre de medicină, dar sunt mult mai scumpe şi atunci este echitabil să faci facultatea la noi, pentru că dai un ban şi te alegi cu o diplomă. E totuşi o afacere bună decât să dai foarte mulţi bani şi să nu te alegi cu nimic, cum se mai întâmplă la facultăţile din străinătate.

Cum vedeţi mult blamata problemă a şpăgilor din sistem?

Mi se pare greu să faci medicina ca la carte atâta timp cât există această plată informală. Iniţial am crezut că nu o să trăiesc să văd rezolvată problema, dar acum am înţeles că este impusă din afară o anumită directivă de interzicere a acestor plăţi informale şi, cine ştie, poate se va rezolva în viitorul apropiat. Cert este că  dacă lucrezi ca medic în sistemul public nu ai cum să fii mulţumit, în primul rând ai grija că depinzi de nişte bani neimpozitaţi, este o grijă foarte apăsătoare. În ultimul timp remuneraţiile sunt în scădere continuă, iar pretenţiile pacienţilor sunt în creştere continuă, deja nu mai este o afacere să rămâi în România dacă lucrezi doar la stat. În Vest te simţi doctor, eşti plătit la un nivel foarte bun, iar pacienţii din străinătate au cu totul şi cu totul alt respect faţă de medic. În ţara, în momentul în care pacientul ţi-a înmânat un plic are impresia că te-a cumpărat şi poate să facă ce vrea cu tine.

În paralel cu profesia de medic, v-aţi gândit să urmaţi şi o carieră didactică?

Nu m-am gândit aşa ceva, poate am rămas cu un gust amar de când am fost student şi nu prea îmi arata nimeni nimic. Mult mai important ar fi să găsesc măcar o persoană care să ducă mai departe ceea ce am început eu, dar nu m-am gândit niciodată să fac asta într-un cadru organizat, deci să fiu cadru didactic. Mi se pare mai important să pot să învăţ pe cineva absolut tot ce ştiu, să-i dau un start în carieră decât să fiu profesor doar cu numele. 

CITAT: “Cea mai mare satisfacţie o am atunci când fac lucruri pe care alţii le consideră imposibile, faptul că pot ajuta un om căruia i s-a spus în alte clinci că nu mai are nicio şansă.” Silviu Iştoc, doctor

3