a

Ștefan Ghenciulescu, arhitect: “E foarte important să facem distincția între spațiul frumos și felul în care oamenii folosesc orașul”

- - 21- 402 vizualizari

În timp ce multă lume consideră că un oraș precum Bucureștiul are nevoie de transformări spectaculoase, arhitectul Ștefan Ghenciulescu crede mai degrabă într-o “bună banalitate”, într-o medie de construcții bine făcute din care să se desprindă vârfuri. Deși e un adept al modernismului, crede că această “bună banalitate” s-a cam pierdut în lumea de azi.

Discuția cu Ștefan Ghenciulescu – care este și redactor-șef al revistei Zeppelin, co-fondator al asociației cu același nume, conferențiar universitar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”, critic de arhitectură și curator de expoziții – a pornit de la protestele care continuă încă în Piața Victoriei și de la felul în care au transformat ele reperele acestui spațiu. Am vorbit apoi despre felul în care poate fi transformată locuirea în România și despre rolul fiecăruia dintre noi în treaba asta.

S_Ghenciulescu_10

Viitorul României: Aș vrea să începem de la protestele din Piața Victoriei. Au creat ele un nou loc simbolic în București?

Ștefan Ghienciulescu: Există o putere a unui loc de a genera adunări, cum este – sau a fost până acum – Piața Universității. Orice se întâmpla începea din Piață, pornind de la meciurile câștigate de naționala de fotbal, apoi la alegerile câștigate de Convenția Democratică, Roșia Montană și toate celelalte. Protestele impun o ordine nouă într-un loc care de obicei este folosit altfel. (…) [La marșuri], locul nu se schimba fizic nici cu un gram, totul era la fel: blocuri, trotuare, copaci, lampadare, semafoare, coșuri de gunoi. Dar prin simplul fapt că nu mai erau acolo mașinile, ci doar oamenii, spațiul devenea imediat total diferit. Marșurile au fost o recucerire simbolică a orașului. 

V.R.: Nu părea neapărat un scop conștient ăsta.

Ș.G.: Sigur, scopul a fost de a ajunge și de a te vedea cât mai multă lume, de a folosi bulevardele, de a te mișca. Era un anumit firesc. Ca efect secundar apărea însă senzația asta, și cred că toată lumea a avut conștient sentimentul ăsta de recucerire, de reapropiere a orașului în sensul bun. La Piața Victoriei a fost diferit, pentru că e un spațiu în care nu au mai fost demonstrații mari de foarte multă vreme. E un spațiu simbolic în care mai vine câte unul cu un steag la Antipa, cu un megafon. A fost extrem de utilizat la începutul anilor ’90: eu îmi amintesc foarte bine mitingul din 28 ianuarie 1990, primul miting mare. Pe 29 au venit pentru prima dată minerii. Era extrem de plină piața. Acolo era guvernul și te duceai să demonstrezi în fața instituției. Mineriada din ’91 tot acolo s-a întâmplat. Acest spațiu a devenit după aceea doar un punct pe traseu, cum a fost și la Colectiv: „Ne-am adunat la Universitate, hai să mergem în Piața Victoriei”. Acum e vorba și de alegeri cumva pragmatice, mai mult sau mai puțin conștiente: îți trebuie un loc mare în care să te poți desfășura și simbolic și vizibil. A existat această organizare și un fel de folosire consensuală a spațiului, de auto-organizare în acel spațiu: oamenii au venit cu ceai și cu alte lucruri. Pentru mine a fost fascinant cum își găsea lumea reperele, în caz că nu mergeau mobilele: girafa, schela, câte-o reclamă. 

V.R.: Și se vedeau concentrările în acele locuri. 

Ș.G.: Da. Îmi amintesc că în prima zi se vorbea de primul sau al doilea stâlp și nu puteai să te orientezi bine. E ca un indicator în chimie, acea substanță pe care torni acid sau bază și se albăstrește ori se înroșește, ceea ce relevă că se întâmplă ceva acolo. Asta arată cum ar fi locul dacă ar fi folosit mai inteligent, nu doar pentru circulația auto. Care sunt reperele? Sunt repere pe care nici ca arhitect nu le controlezi. Ca arhitect te gândești la statui, la clădirile importante, dar vezi că o girafă ca cea de la Antipa devine reper. Girafa de la Antipa este deja un monument, deși nu a fost concepută astfel. La un moment dat a fost distrusă și a fost o reacție publică extraordinară, care i-a făcut s-o repare. Un lucru a cărui valoare artistică este zero și a cărui intenție urbanistică este zero, pentru că n-a fost niciodată decât o reclamă provizorie pentru Antipa, a ajuns un reper care se confirmă în astfel de momente. Este foarte important pentru noi că lucruri uneori fragile și care nu sunt frumoase sunt mai puternice decât altele, care par mult mai importante. Cu asta nu vreau să aduc o argumentație că ar trebui să avem lucruri urâte în oraș ca să facem repere din ele. Dar cred că e foarte important să facem această distincție între spațiul frumos / lucruri frumoase și spațiul pentru oameni și felul în care oamenii folosesc orașul. Adu-ți aminte de ceasul de la Universitate. Când nu erau mobile, era un reper esențial pentru a-ți da întâlnire. A dispărut și acum nu mai e nevoie, pentru că acum oricum vorbești tot timpul la mobil. Dar iată, apar momente când nu mai merge mobilul și reperele astea funcționează. Nu avem în orașul ăsta spații pentru oameni, e un oraș în care se circulă și în care spațiile în care poți să stai și să nu consumi sunt foarte puține. Mașina e mai importantă decât orice altceva, iar toleranța față de ea e mult mai mare decât față de pietoni. Faptul că Piața Universității servește ca talcioc nu e rău, dar locului nu i se dă ceva. Or spațiul urban trebuie să-ți dea ceva, iar tu să-i dai înapoi, să nu existe întruna această poziție de rapt. Acest rapt nu este doar al autorității, ci al fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare încercăm să ne decupăm postura privată, iar împreună să nu mai contăm. Iar strategia cea mai puternică pentru a lua un loc este de a-l îngrădi și de a-l face inaccesibil.

protest_1

Protestul din 1 februarie 2017 a strâns aproximativ 150.000 de oameni în Piața Victoriei. Sursa: Babu, via Wikimedia Commons

V.R.: E clar că autoritățile n-au interesul de a stimula crearea de spații publice.

Ș.G.: Evident că nu. Ca spații ale puterii sunt bune, dar nu sunt bune ca spații ale publicului și ale comunității. N-au niciun fel de interes să se întâmple acest lucru, pentru că înseamnă dezordine, înseamnă pericol. Fac tot ce pot ca ele să nu existe. Nu știu exact cum funcționează lucrurile în Occident, cum e cu amenzile și cu alte cele, dar la noi treaba pare să oscileze între o toleranță – chiar dacă formal manifestațiile sunt ilegale – și pedepse punctuale și bine țintite, după ce se termină sau chiar în timpul protestelor. E tot timpul un fel de negociere: sunt polițiști care se gândesc dacă să oprească sau nu circulația. Cred că ăsta e un câștig. Faptul că au fost oameni care făceau curat, chiar dacă gestul era mai mult simbolic și n-a fost chiar universal, mi s-a părut ceva foarte important. Un loc public e ceva despre care simți că-i al tău, chiar dacă este proprietate publică, ceva care-ți place și de care te mândrești și pe care vrei să-l aperi. La noi există lucruri la care imediat reacționează toată lumea și altele de care oamenii își dau mai puțin seama. Dacă se agresează un spațiu verde, cu toate aceste legi abjecte care dau voie să se construiască pe spații verzi, ți-e foarte clar ce ți se întâmplă. Dar dacă zici de ce ar trebui să fie o stradă pietonală în loc să fie cu mașini, deja consensul s-a prăbușit și lumea nu mai înțelege atât de bine de ce e bine. Eu cred că, în afara unor tipi foarte rapace, cu interese proprii, majoritatea oamenilor înțelege că parcurile trebuie protejate, dar cred că acest lucru se oprește la parcuri. Și când ajungi la piețe, străzi, scuaruri, locuri care nu sunt spații verzi, cred că acest lucru nu mai e deloc în conștiința oamenilor, cel puțin nu în sudul țării.

V.R.: Aș vrea să vorbim puțin despre viziunea ta asupra arhitecturii și urbanismului. Vorbeai undeva despre „o bună banalitate” pe care o vezi ca fiind foarte importantă. 

Ș.G.: Da, e o obsesie mai veche de-a mea și nu doar de-a mea. Mi se pare că e lucrul principal pe care l-am pierdut. Eu sunt un adept al modernității, cred că și după anii ’20-’30 se fac câteva lucruri care pot să stea lângă marile monumente ale trecutului. Chiar cred că n-ar trebui să stăm umiliți și să zicem ce bune erau vremurile de dinainte, când se făceau piramide și catedrale și noi astăzi nu mai suntem în stare. Ce cred că am pierdut e partea asta firească a locuirii, a normalității, a lucrurilor medii, dar bine făcute și bine utilizate și civilizate. Asta nu prea mai știm, de la nivelul cel mai de jos: nu mai găsești un meșter care să pună o clanță cum trebuie sau să facă o ușă care să nu fie prefabricată și să meargă doar într-unul, două, trei moduri. Până la felul de a te așeza pe o parcelă, de a sta față de vecini, până la o întreagă societate care mergea conform unor reguli care s-au tot schimbat, dar care se schimbau lent și după niște reguli oarecum consfințite și acceptate de construire, de ocupare și de locuire. Cred că am pierdut această medie bună: înainte totul era o medie corectă și din care ieșeau niște vârfuri, astăzi arhitectura bună e o excepție într-o mare de orori, uneori făcute de arhitecți. Orașul, casele, infrastructura, toate sunt o producție ecologică care scapă arhitecților, controlului public și acestui firesc de dinainte. Totul ține de logica inginerilor, a transportului, a comerțului, nu de noi. Cu toții ne-am obișnuit să avem locurile bune: casa proprie, centrul orașului sau câteva locuri care au scăpat. Mergem spre serviciu sau spre casă trecând prin partea rea, pe care încercăm s-o scoatem pentru a ajunge în aceste locuri. Trăim ca-ntr-un fel de galaxie, pe niște planete și trecem prin spațiul care e de fapt non-loc. Nu știu cum se poate răsturna această paradigmă și nici nu vreau să idealizez ceea ce era înainte, dar cred că măcar niște reguli de civilizație ar fi bine să le învățăm și ca arhitecți, și ca locuitori, acest echilibru minimal care astăzi se mai păstrează în țările scandinave și în Elveția, câteva țări care sunt foarte bogate și în care există un consens social și o cultură a coabitării și a colaborării. 

V.R.: Problema asta ține cumva și de relația dintre arhitect și client?

Ș.G.: Da, dar ține și de societate și de felul în care sunt arhitecții. Noi vrem să fim foarte artiști, ceea ce nu se întâmpla acum 300 de ani: arhitecții despărțiți de ingineri sunt o invenție a secolului al XIX-lea. Noi credem că știm mai bine decât oamenii cum ar trebui să locuiască, vrem să facem opere de artă neapărat, dar am pierdut acest firesc de la care poate să înceapă opera de artă. E o chestie care nu ține de stil și de imitarea formelor trecutului, refuz asta. Având nostalgia trecutului, credem că-l putem recupera imitând formele lui epidermic, dar asta nu rezolvă de fapt nimic. Și da, cred în această bună banalitate de la care ar trebui să pornim: să ai niște reguli precise, să știi că te înscrii într-o continuitate, că te așezi într-un loc în care au mai fost și alții înaintea ta. Și să vezi cum te așezi fără să strici, eventual să îmbunătățești locul ăla, să ai cât de cât o tranziție între spațiul public și locul tău cel mai intim, cum construiești astfel încât să nu-ți agresezi vecinii. Așa cum nu te urci în autobuz dând coate în gură celorlalți ca să-ți faci loc, nici casa ta n-ar trebui să se suie peste celelalte, practic, pentru că acesta este interesul tău. E vorba de niște gesturi de civilizație care astăzi sunt introduse prin niște legi, dar care ar trebui să reiasă și dintr-un fel normal al construirii. 

V.R.: Apropo de legislație: spuneai într-un interviu din 2006 că „legislația e strict prohibitivă și deloc stimulativă”. S-a schimbat ceva fundamental între timp?

Ș.G.: Foarte puțin. Iar acolo unde s-a schimbat n-a fost neapărat în locurile bune. În continuare există problema că e foarte scump să reabilitezi o casă veche. Te costă mult mai mult decât s-o dai jos. Dacă ea nu e protejată prin lege, nu ești stimulat s-o păstrezi. Ți se zice doar că nu e bine. Există inițiative pentru a finanța aceste lucruri, dar ele nu s-au bucurat de sprijin politic de cele mai multe ori.  

V.R.: Cum stăm față de alte țări din zonă?

Ș.G.: E foarte greu de spus. În principiu, nu sunt niște diferențe totale, ci niște nuanțe într-o direcție sau alta. De obicei, urmează aproape clișeistic apropierea mai mare sau mai mică de Occident. Sigur că lucrurile sunt ceva mai OK în Ardeal decât în restul țării, dar cu Bulgaria de exemplu e greu de făcut diferența. Lipsa distrugerii ține foarte mult de posibilitățile financiare, de câți bani ai la un moment dat. Litoralul bulgăresc este la fel de sinistru ca al nostru din punctul de vedere al clădirilor oribile și al stricării unei arhitecturi foarte valoroase de dinainte. Ține totul de introducerea regulilor și de câți bani sunt. Totodată, de obicei, când apar mulți bani brusc, atunci distrugerile sunt foarte mari. În Ungaria și Polonia, până la un moment dat, lucrurile au fost ceva mai organizate, ceva mai ținute sub control. 

V.R.: Sunt și motive de optimism, având în vedere că lumea începe totuși să aibă mult mai mulți bani?

Ș.G.: În măsura în care reușești ca acești bani mai mulți să fie legați și de o altfel de atitudine. Îmi amintesc că a existat un val enorm de distrugere în perioada de boom, când se construia enorm și se demola enorm. A urmat o cădere, nu s-a mai întâmplat nimic. Au început să fie mai active programele de reabilitare termică și vezi acum că se fac distrugeri ale substanței mari: sunt distrugeri prin închiderea balcoanelor, polistirenizat, pus garduri. Există acum un gospodar nociv, care are cele mai bune intenții, este foarte energic, face, dar fără să știe și fără să vrea să-și canalizeze intențiile. Cred că în România e mai rău decât acela care nu știe să administreze și care lasă lucrurile să meargă. Dacă ar exista mai multe exemple prin care pofta și talentul ăsta de a bricola și de a te descurca mai puțin ar fi canalizate într-o direcție pozitivă, cred că am fi foarte tari. Cum știm să facem ceva din trei șuruburi și două șaibe recuperate, dacă am putea folosi lucrul ăsta pentru a pozitiva și nu pentru a distruge caracterul unui loc cred că am fi foarte tari. Încă nu-mi dau seama dacă am ajuns acolo.

CITAT: „Astăzi arhitectura bună e o excepție într-o mare de orori, uneori făcute de arhitecți.” Ștefan Ghenciulescu, arhitect

21 recommended
402 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de