Succesul Violettei Basoc (Maison Raquette) sau moda pe ruta Chișinău-București-Europa

Scris de Alina Vîlcan 27-04-2017 2,091

Într-un Chișinău în care moda încă nu se eliberase de canoane rigide, două surori, Dana și Violette Basoc, moștenind talentul pentru creațiile vestimentare de la mama lor, puneau în 2012 bazele unui brand nou, care avea să cucerească repede Republica Moldova. Astfel apărea Maison Raqutte, care propune piese cu design minimalist, versatile, cu tăieturi simple, dar deja recognoscibile. După ce absolvise la Chișinău două facultăți – de Drept și Finanțe, Violette pleca la Milano, pentru un curs intensiv de modă la Istituto Marangoni. În patria modei, designerul Maison Raquette avea să învețe de la oameni a căror carieră trecea prin case de modă renumite, ca Prada sau Salvatore Ferragamo. Întoarsă la Chișinău, Violette se muta, nu după mult timp, mai precis în toamna lui 2016, la București, aducând aici și Maison Raquette. Astăzi, hainele semnate de ea se găsesc în magazinul din centrul Chișinăului, dar și în România – la Molecule-F sau Victoria 46, în București, sau la Victoria Gallery, în Constanța. Ba sunt chiar și într-un boutique din Paris. Iar Parisul, Parisul este pentru Dana și Violette următoarea destinație.

În rândurile care urmează, Violette Basoc, care dă și numele brand-ului pentru că încă din copilărie i se spunea Violette Raquette, rememorează un traseu – acela prin care apărea o afacere de modă și de familie, în care două surori își împărțeau sarcinile și aveau curajul de a porni pe drumul lor la 22 respectiv 18 ani. Dana avea să se ocupe de marketing, Violette – de design, totul sub supravegherea mamei lor, care încă le ajută pe partea de management. Pentru ele, este începutul succesului. Venind din Chișinău, au ales ca drumul lor spre Europa, spre Paris, să treacă, iată, prin București. Și Violette Basoc știe că nu au greșit.

Chișinău: începutul

maison-raquette-sisters-dana-and-violette-basoc copy

De unde vii și cum ți-ai descoperit pasiunea pentru modă?

M-am născut la Chișinău. Mama mea era tehnolog și designer și a lucrat pentru mai multe case de modă. Ea nu e o business person. Lucra pentru niște brand-uri locale din Chișinău, era înainte să apărem noi, eu și sora mea. Când am apărut noi, mama și-a lăsat jobul și s-a ocupat doar de noi. Și a revenit, practic, in business, abia după ce a apărut Maison Raquette. Dar ne mai învăța, ne mai arăta tot felul de chestii.

Aveați mașină de cusut acasă, vă făcea haine?

Da. Dacă vrei să mă întrebi dacă știu să cos de la început până la sfârșit o piesă, să știi că pot să o fac. Poate că nu o să fie atât de calitativă, de profi, cum le scoatem noi din fabrică, dar pot.

Ți-ai făcut vreodată singură haine, poate în adolescență?

Îmi refăceam, mai degrabă. Îmi luam tot felul de haine și mereu găseam câte ceva de modificat. 

Cum ai copilărit?

Am crescut într-un cartier obișnuit, am fost într-o școală obișnuită din Chișinău. Nu am crescut în centrul orașului, dar cum Chișinăul este destul de mic, nu trebuie să locuiești în centru ca să fii acolo, eram practic în fiecare zi în centru. M-am ocupat mult timp cu dansurile, am făcut dans de la 6 până la 18 ani.

Ce fel de dans făceai?

De toate felurile. Chiar și dansuri populare. În adolescență, până spre 18 ani, am făcut dans de show, balet. Am mai umblat și la teatru împreună cu sora mea, și ea a făcut și dans; părinții noștri s-au străduit întotdeauna să fim preocupate de chestii artistice.

Și cum ai virat apoi spre modă?

A fost o întâmplare.

Erau magazine de haine la Chișinău când erai mică, era ceva ce te atrăgea spre zona asta?

Nu, erau foarte puține magazine. Știi că nu avem nici Zara, nici H&M. 

Nici acum?

Nu. Este un oraș foarte mic. Când am virat spre modă, eram deja studentă. Inițial, am ales să urmez calea tatălui meu, și nu pe cea a mamei. El lucra în domeniul imobiliar, avea o firmă, și voiam să lucrez cu el. Eram, oricum, foarte business-oriented încă din ultimii ani de liceu, deși eram la un profil umanist și voiam să mă fac actriță. Și tatăl meu a zis: dacă vrei să mori de foame, poți să te faci actriță. Eu visam să fiu actriță de teatru. Apoi am zis că vreau să mă fac jurnalist Și tata iarăși mi-a zis: dacă vrei să mori de foame, fă-te jurnalist. Mai ales că în Moldova e o situație mai altfel, iar presa nu e atât de dezvoltată ca aici. Mai mult, cred că până cu câțiva ani în urmă putea să-ți fie frică să te duci acasă dacă erai jurnalist. Nu știu dacă urmărești știrile de acolo… 

Ocazional. Nu pare chiar roz ce se întâmplă acolo.

Deloc. Și presa e toată coruptă. Și atunci am zis: bine, o să merg la Drept. Și am mers la Drept Civil, cu profil spre imobiliar, ca să lucrez cu tatăl meu. După care tatăl meu a decedat subit când terminam eu primul an de facultate…

Ai continuat acea facultate?

Sigur. Și am început și o a doua. Am luat și Finanțele. Le-am făcut în paralel, cu gândul că o să-mi prindă bine dacă vreau să-mi lansez afacerea.

Pe atunci te gândeai la businessul în domeniul imobiliar…

Da. Și atunci îmi părea foarte riscant să îți faci businessul tău, mai ales în Moldova, mai ales la vârsta pe care o aveam și așa mai departe. Și cred că după doi ani a venit ideea Maison Raquette, a fost ceva spontan. Ideea brand-ului cumva exista, pentru că eu oricum eram Violette Raquette, așa mi se spunea din copilărie.

Aveai numele, așadar…

Da. Când ne-am hotărât să creăm businessul țin minte că vorbeam cu Dana, sora mea: și ce nume îi dăm? Raquette. Am căzut de acord, Dana a zis: sună french, sună fain, e legat de numele tău… Și așa am început. Mama noastră era absolut împotrivă. 

Împotriva unui business de modă?

Împotriva unui business de orice fel, mai ales la vârsta pe care o aveam. Mama e genul foarte stabil, care nu merge la risc niciodată. Iar eu și Dana suntem mai… 

Câți ani aveați când ați intrat în modă?

Eu aveam 22 de ani, iar Dana avea 18-19. Chiar eram mici, dar nouă ni se părea că suntem foarte mari. Am început la nivel foarte mic, nu credeam că o să ajungem niciodată la nivelul la de acum.

Ce însemna nivel mic?

Niciun angajat. Colaborare cu tot felul de ateliere, trebuia să alergi… La momentul de față, știu că dacă lipsește Dana o perioadă sau lipsesc chiar și eu (dar nu în perioade cheie cu lansări de colecții!), nu se întâmplă nimic, merge totul înainte, pentru că deja e un mecanism destul de mare, bine pus la punct, în creștere, oricum, dar știu că pot să dispar o vreme sau să mă duc în vacanță. Dar în primii ani cred că nu am fost cu sora mea în nicio vacanță. Nu puteam să ne permitem asta.

Cât produceați atunci? Ce însemna afacerea voastră în anii aceia de început?

Atunci produceam mostrele, le fotografiam, și apoi vedeam care prindeau mai bine online, pe acelea le produceam și le vindeam.

Ați avut de la început un site?

Da, am avut de la bun început un site, Facebook… Și cam așa. La început, shop-ul era online. Și cred că după primul an au început să ne contacteze tot felul de magazine, concept store-uri din Chișinău, care au și luat produse de-ale noastre. Ne ziceau: am auzit că sunteți la modă, vrem să vă avem în magazin! 

Până la voi, în Chișinău, exista genul ăsta de business?

Cred că suntem dintre primele brand-uri de acest fel. 

Totuși, ce vă inspirase să faceți un brand de haine? Citeați reviste de modă?

Ideea ne-a venit pentru că nu găseam în magazine ceea ce voiam. Noi aveam un stil preluat de la mama noastră, care era foarte clean, foarte classy, ușor scump și foarte versatil. Mama ne-a învățat întotdeauna să nu ne cumpărăm multe haine. Toate colegele, prietenele noastre aveau multe haine, dar nu erau de cea mai bună calitate. Mama, în schimb, nu puteam să zic că ne cumpăra mereu haine, dar ne cumpăra lucruri de calitate, la fel ca și pentru ea… Relativ scumpe, de calitate, foarte basic și pe care poți să le mixezi. Mai ales că și în liceul în care învățam, Mihail Berezovschi, se introdusese uniforma școlară și trebuia neapărat să fii îmbrăcat în alb-negru. Cred că atunci era cel mai mare liceu din țară, avea undeva la 3.000-4.000 de elevi. Uniformele erau moderne, condiția era să fii îmbrăcat în alb și negru. Și acum e la fel acolo. Trebuia ca partea de sus să fie albă, și partea de jos – neagră. Și dacă aveai pantofi cu toc, trebuia să fie cu toc gros, neapărat, că altfel făceau găuri în linoleum (râde). Și te trimitea acasă. Azi port tocuri groase, în contextul modei de acum, dar atunci nu-mi plăceau deloc. Așa că trebuia să port fie converși, fie să trec pe ascuns cu tocuri subțiri. Cred că de acolo a venit obsesia mea pentru non-culori, nici acum nu sunt prea pe colorat. S-a scris recent într-o revistă că hainele noastre sunt lipsite de printuri. Noi mai avem printuri, dar sunt tot pe clean, nu sunt bombastice. Mai discrete.

FOTO DESCHIDERE Violette Basoc 05

Revenind la primii ani de business…

Bun, și din momentul în care am fost contactate de tot felul de concept store-uri și am început să vindem acolo, cred că a durat vreo trei-patru luni ca să ne dăm seama că o să vindem și mai bine dacă ne deschidem propriul magazin. Greșeală! Ne-am deschis primul magazin, în centrul Chișinăului, între timp l-am schimbat pe unul mai mare… Nici primul nu era foarte mic, avea vreo 50-60 de metri pătrați, era OK. Dar a fost o greșeală de business, presupun. Într-adevăr vindeam mai mult, dar nu era rentabil. Erau tot felul de chestii de care, din lipsă de experiență, nu aveai cum să-ți dai seama. Nu erau locuri de parcare, era la etaj, nu era o reclamă foarte mare care să anunțe că e un magazin – tot felul de detalii care adunate… Și costurile erau destul de mari. 

Sunt chirii mari în centrul Chișinăului?

Cam ca și aici, poate cu vreo 10% mai mici. Am ținut magazinul acela vreo jumătate de an, până într-o zi când îl petreceam la serviciu pe viitorul meu soț, pe atunci; el lucra foarte aproape, cam la vreo 300 de metri de magazinul nostru, și luaserăm prânzul împreună, era o zi cu soare de martie, și am hotărât să mă întorc pe jos, să fac o plimbare până la magazin. Cum mă plimbam, întorc capul și văd ușa magazinului nostru curent cu o hârtiuță pe care scria „de închiriat, suntem alături”. Am zis să întreb. Îmi doream să schimbăm magazinul pe care îl aveam pe unul cu pardoseală din lemn, cu poduri înalte, și ce crezi? Era exact așa, doar că locul arăta ca după al doilea război mondial, absolut distrus, trebuia schimbat tot. L-am luat și l-am refăcut într-o lună. Nici până acum nu-mi vine să cred. Îți dai seama, nu ne permiteam să ne întindem aiurea, să plătim mai multe chirii degeaba. Așa că am refăcut locul rapid, am colorat ușile în violet, între timp le-am schimbat și sunt oliv (râde). Dar violetul acela a plăcut tuturor, l-am ținut vreo doi ani.

De ce l-ați mai schimbat?

Am vrut să fim mai pe italian style, cumva. Între timp fusesem în Como (râde).

Ați lucrat cu un designer de interior sau v-ați ocupat voi?

Inițial am lucrat cu un designer, o prietenă de-a mea care apoi a stat un timp și în București, Cristina Bulat, are și o linie de mobilier. (Are niște măsuțe pentru reviste, care se cheamă Țol, aduc cu un țol moldovenesc; produsele ei se vând în Cărturești.) La momentul când m-a ajutat cu showroomul stătea în Milano, acum s-a mutat în Londra și mă ajută cu showroomul de aici, din București. 

De atunci, magazinul vostru din Chișinău a rămas tot acolo?

Da, e deja de trei ani pe strada Kogălniceanu 54 din Chișinău.

Când l-ați deschis, v-ați angajat și oameni?

Când ne-am mutat în noul magazin, am deschis și un mic atelier, care avea doi oameni – cineva care făcea tiparele și cineva care le cosea. Era cumva foarte aproape de showroom. Și cred că în scurt timp, vreo trei luni, ne-am mutat într-un atelier ceva mai mare, care avea șase oameni și apoi am găsit o hală pentru mica noastră fabrică și ne-am mutat acolo. Mutarea în fabrică a coincis cu plecarea mea la Milano. Soțul meu și sora mea s-au ocupat mai mult de amenajare. Mi-au zis: ai plecat la Milano și ne-ai lăsat pe umeri toată greutatea! L-am mai și trimis pe soțul meu, Andrei, și în Kazahstan, la o expoziție… Sau o mai păcăleam pe Dana, pe sora mea: uite, ți-am făcut un portret, te-am desenat, și îi mai trecea supărarea. Și apoi, dacă mă mai duceam în weekend în Como și mai puneam o poză cu dolce vita iarăși începea să mă urască. Aici plouă, noi facem reparații!

Milano: învățând modă la Istituto Marangoni

Cum te-ai hotărât să pleci la Milano?

Știam că vreau să fac o școală de modă.

După ce absolviseși la Chișinău celelalte două facultăți?

Da. Terminasem și Dreptul, și Finanțele, lăsasem câteva joburi și mă ocupam serios de business.

Ce joburi ai avut?

Am fost project leader în trei proiecte de e-commerce. Am fost marketing intern, de fapt cu asta am început, apoi event coordinator, apoi am primit acele joburi de leadership, unde aveam deja echipa mea.

Lucrai pentru niște corporații?

Lucram pentru niște companii locale. Când intrasem la Finanțe, voiam să lucrez pentru corporații, pentru KPMG sau Delloyd sau Price (PricewaterhouseCoopers)… O prietenă care lucra la Price mi-a zis: eu te susțin, dar să știi că dacă vii aici o să te scurgă și gata. O să ia tot ce ai mai bun. Mi-a zis că pot să uit de viață personală, de creativitate. Ba chiar am trecut un interviu la KPMG, cu foarte multă matematică, și eu chiar nu sunt cu matematica, dar deja aveam businessul, și atunci oricum calculezi toate treburile, chiar dacă după formulele tale, și probabil de asta am trecut. Ca la sfârșit să vorbesc cu partenerul din România, care venise acolo pentru selecția finală, și care mi-a zis: îmi amintești foarte mult de mine în tinerețe și cred că locul tău nu e aici. Atunci eram foarte hotărâtă, dar șefa mea de la momentul acela mi-a zis și ea ceva de genul: știam că o să treci și cred că poți să treci încă multe interviuri de acum înainte, dar cred că e cazul să te ocupi de treaba ta.

Pentru că deja aveai businessul tău…

Da. Dar era la faza de început, când încă nu aveam nici măcar primul magazin. Și după încă ceva timp, în care m-am ocupat numai de business, de atelier, de showroom, i-am zis mamei că vreau să merg să fac o școală de design. Și ea credea că trebuie să merg să fac asta, chiar dacă era destul de scump. Am rămas mirată că mama mi-a zis să merg, deși ea e genul care chiar crede că trebuie să ai diplomă pentru lucrul de care te ocupi în viață. Dar mă gândeam că o să spună că e prea târziu, nu știu. A contat foarte mult susținerea ei, poate altfel mă mai gândeam. 

Cum ai ales școala de modă la care să mergi?

Nu-mi aduc aminte cum am ales Istituto Marangoni, dar știu că a fost un moment când am zis: aici vreau. Nu am căutat-o, am văzut-o undeva și am vrut să merg acolo. Am aplicat online, am trimis un portofoliu și am intrat. S-a întâmplat foarte repede, în trei luni plecam. Era un curs intensiv. Aveau și cursuri anuale, și cursuri de licență – de trei-patru ani, dar eu am făcut un curs de trei luni, pentru că nu puteam lipsi mai mult de la Chișinău.

Și cum a fost?

Superb! Era, de fapt, un curs de un an concentrat într-o perioadă foarte scurtă, stăteam acolo de dimineața până seara. Cei care învățau un an aveau un program de dimineață până la prânz, iar noi – până seara. De la 8 până la 8 putea să fie. Ajungeam acasă și la zece noaptea. Ca materie, cel mai mult îmi plăcea fashion drawing, partea de desen. Erau și materii unde învățai despre materiale, despre istoria modei… Și partea de marketing era destul de interesantă, pentru că profesorul era brand managerul brand-ului Salvatore Ferragamo. Era foarte interesant să-l asculți. Iar lecțiile de desen le aveam cu o profesoară care lucrase pentru Prada. Îți dădeai seama că persoanele pe care le vezi acolo, cadrele didactice, nu sunt niște oameni normali. Dar păreau oameni normali. 

Tu desenai de mică?

Da, cred că am învățat-o și pe sora mea să deseneze, eram ca o bonă pentru ea (râde). Nu desenam foarte frumos fețele, acum pot să desenez o față, dar atunci nu încercam cum trebuie, nu eram pe calea cea bună, dar hainele le deseneam foarte bine. Mereu le-am desenat bine. Deși dacă o pui pe mama mea să-ți deseneze o haină și mă pui și pe mine să desenez aceeași haină, o să arate total diferit. Mama desenează mai mult schițe tehnice, îți desenează haina în 3D, cum ar veni, eu le desenez de obicei mai mult pe modele, mai androgine, mai fashion. Deși trebuie și tehnic, mă roagă cei de la fabrică: Violette, hai desenează, te rog, trenciul acela în 3D. Trebuie să le fac. Le desenez pe model, dar când avem de făcut un tipar trebuie să predau o foaie mare în care să desenez pe model față și spate și încă una în care desenez în 3D modelul, din față și din spate. Ca să știe clar detaliile pe care le gândesc.

Cum trăiai la Milano, ți-ai închiriat un apartament?

Nu. Locuiam la, pe atunci, viitoarea mea soacră, care este căsătorită cu un italian și trăiește acolo. Viața mea acolo a fost foarte italian style, trebuia să vin la oră fixă la masă. Găteau tot felul de bunătăți și se supărau dacă nu veneam. Mi-a plăcut. Și mi-ar plăcea foarte mult să trăiesc la Milano, dar știu că trebuie să mă mut în altă parte, pentru că e foarte greu să-ți dezvolți un business de modă acolo. Italia e patria modei. Am înțeles că Londra și Parisul sunt mai deschise. Italienii par foarte deschiși ca popor, dar industria…

Ce făceai în timpul liber la Milano?

Aveam vreo două pauze mari între ore și mă plimbam prin Quadrilatero della Moda, puteai să te duci și până la Dom, dar în weekenduri de obicei mergeam la Como, locul acela e sufletul meu, merg cât pot de mult, merg pentru inspirație… Și îmi place să călătoresc cu trenul de la Milano înspre acolo. E un drum plăcut și nu foarte lung.

Mergeai să vizitezi și ateliere?

Nu. În schimb, am fost în vizite de studiu în alte țări, la alte fabrici. Cred că anul trecut am fost în Polonia, într-o vizită de studiu la mai multe fabrici și de acolo am mai deprins unele chestii despre cum să-ți aranjezi o fabrică. În domeniul ăsta contează cât de curios ești, cât de mulț îți bagi nasul. Dacă nu ai experiență, trebuie s-o furi. N-ai cum altfel.

Ce s-a schimbat când te-ai întors la Chișinău, după Milano?

Dana zice că s-a schimbat tot. Eu cred că s-a schimbat foarte mult estetica brand-ului, a produsului.

Dacă ar fi să descrii produsele voastre înainte și după Milano?

Marketingul nu s-a schimbat, asta e partea Danei și ea mereu a făcut ceea ce trebuie, dar s-a schimbat organizarea unei colecții, s-a schimbat felul în care o concep, totul e mai organizat. Întotdeauna avem colecția la timp. Înainte nu o aveam niciodată gata la timp. În ultimul moment, mi se năzărea că vreau să modific o mânecă aici, un șiret acolo și trebuia refăcute mostrele, spre disperarea Danei… (râde) Sunt foarte norocoasă că am familia alături, nu cred că mulți pot să se laude că au ceva construit cu familia și, mai ales, ceva care să dureze.

Mama voastră cu ce vă ajută acum?

Ne ajută cu managementul, practic. Ea se ocupă de magazinul din Chișinău, trece des și pe la fabrică. La început îmi era foarte greu să o conving să meargă la fabrică, zicea că eu trebuie să mă ocup. Acum eu pot să fiu numai o săptămână pe lună la Chișinău. Oricum, sunt acolo mereu când avem o colecție și de regulă avem patru colecții de bază pe an – două ready to wear și două bridal și, eventual, mai scoatem și colecții capsulă, de genul celei de revelion – party wear.

București: start spre Europa

Cum ai decis să te muți la București?

Eu am decis de mult că trebuie să mă mut aici. De fapt, am decis împreună că cineva dintre noi trebuie să se mute aici sau într-un alt oraș, ca să creștem. Am zis că Bucureștiul e un start. Și așa și este. 

Când te-ai mutat aici?

În septembrie 2016. Mai întâi, am venit în urmă cu un an, am mers la Molecule-F să vedem magazinul, am vorbit cu Mirela Bucovicean (fondator Molecule-F) și cred că după o lună, undeva în mai, hainele au intrat în Molecule-F. Când am venit eu în septembrie, în România piesele noastre erau doar acolo. Apoi, din noiembrie, am început să vindem și în Victoria 46, în București, și în Victoria Gallery din Constanța. Am găsit pe cineva care să se ocupe de PR pentru brand; inițial voiam doar să mă ajute cu o lansare de produs, dar am fost foarte entuziasmată de colaborare și am hotărât să rămână o colaborare pe termen lung, în felul acesta eram deja doi oameni și aici, în România, iar doi oameni sunt deja o echipă. Iar acum urmează să deschidem showroomul.

Unde o să fie?

Pe strada Arcului, prin zona Armenească, într-o casă veche.

Ce s-a schimbat de când ai venit aici, ești mulțumită de București?

Da, sunt foarte mulțumită. Nu mă așteptam să fim primite atât de călduros de publicul de aici, am auzit și de la Victoria 46, și de la Molecule, că avem deja clienți fideli. Sunt foarte plăcut surprinsă. Au început să mă sune și multe mirese, pe numărul personal, pe care îl am afișat pe site, și am fixat deja și programări pentru showroom.

Ți se pare diferit publicul de aici față de cel din Chișinău?

Da, e foarte diferit. E mai zâmbitor (râde). Îmi place și că pot să mă încalț în converși și să mă simt foarte cool.

La Chișinău nu poți?

Ba da, dar te simți așa ușor underdress

E lumea mai încorsetată acolo?

Da. Miresele sunt încorsetate (râde). Dacă tot ai zis. Nu vreau să zic că femeile nu se îmbracă bine la Chișinău, pentru că sunt multe femei care se îmbracă foarte bine și acolo, dar sunt așa, mai precious 

violette basoc maison raquette landscape

Deci ca să fii privită profesionistă acolo, trebuie să fii elegantă când interacționezi cu o clientă?

Dana îmi zice așa: ai venit nemachiată și în converși, du-te și te schimbă; azi avem două interviuri. Pot fi și interviuri de angajare, cu oameni care să lucreze pentru noi. Degeaba zic că eu mă simt bine așa. Eram și acolo mai boyish, dar cred că sunt mai relaxată aici. Deja cum ajung acolo sunt mai altfel.

Acum aveți o echipă mare?

La ultimul interviu pe care l-am dat aveam 12 angajați, acum avem 15. Încercăm să găsim formula perfectă. Nu vreau nici să angajăm foarte mulți oameni, deși am avea loc în fabrică pentru vreo 40 de persoane. Dar preferăm să avem o echipă mică spre medie, dar foarte eficientă. E un sfat pe care l-am primit de la mama și la care inițial nu m-am aliniat, am constrazis-o. Ea a zis: o să vedem. 

Aveți angajați de toate vârstele sau mai degrabă tineri, ca voi?

Chiar de toate vârstele. Avem și angajați mai tineri decât mine, și nu mă refer la Dana (râde), și avem și angajați care sunt deja la vârsta de pensionare. Dar pentru mine nu contează vârsta, ci profesionalismul omului și experiența; și chiar dacă nu are experiență contează cum mă înțelege pe mine, cum vede lucrurile, cum crede că o să evolueze împreună cu noi și noi împreună cu el. Indiferent de segmentul pentru care îl căutăm – fie că e în magazin, în fabrică, pe marketing… Întotdeauna ne interesează long-term version – și pentru produs, și pentru oamenii care lucrează cu noi. Pentru tot.

A fost greu să găsiți croitorese? Știu că la București mulți designeri se plâng de asta…

Cusători nu e greu să găsești, pentru că Moldova e o țară cu o industrie textilă dezvoltată. Suntem un punct de producere foarte convenabil pentru europeni.

Ce crezi că o să urmeze după București? Aveți niște planuri trasate?

Avem niște planuri foarte mari, nu sunt trasate, sunt la noi în cap. Mereu sunt altele. Mă rog, direcția e aceeași, către afară, locurile se mai schimbă.

Și acum în ce punct sunteți? Unde v-ar plăcea să vă dezvoltați?

Cred că mai mult în Europa. Uneori mă întreabă lumea de ce nu vrem să ne dezvoltăm și pe zona rusească, mai ales că vorbesc limba (uneori oamenii se uită la mine și cred că sunt rusoaică). Dar în lumea modei se zice că e mai ușor să cucerești Europa și apoi să cucerești rușii decât invers. Așa că lăsăm Rusia pe mai târziu. Dar să știi că scopul meu nu e să am magazine prin toată lumea – cu cat mai multe magazine ai, cu atât mai multă bătaie de cap. Dar să vinzi acolo unde contează. Cred că următorul oraș în care ne-ar plăcea să fim e Parisul. Mă rog, suntem acolo de ceva timp, într-un magazin foarte mic, orientat mai mult spre turiști. Dar aș vrea să fim într-un showroom care lucrează cu buyeri, care vinde B2B (business-to-business).

Dar orice ar fi, baza voastră va rămâne la Chișinău…

M-am gândit și la varianta să mut totul în București, cu tot cu fabrică. Încă nu știu. Iau în calcul varianta.

Cât de cunoscute sunteți la Chișinău?

Deja încercăm să apărem cât mai puțin în presa de acolo. Au succes interviurile pe care le dăm la televiziune în Moldova. Suntem adesea invitate și să fim speakeri la diverse evenimente, vorbim mai ales despre business, pentru că suntem o istorie de succes acolo. 

Sora ta ia în calcul să se mute și ea în București?

Ăsta ar cam fi planul (meu).

Ea să se mute în București și tu să te muți la Paris?

Da. Îți dai seama că oricum trebuie să administreze cineva toată treaba. Scopul final este să ne mutăm până la urmă undeva împreună. Doar că trebuie să ai o echipă destul de mare și niște oameni de management în care să ai încredere. Și să fie foarte orientați către business, să aibă sânge rece, la o adică. Eu mă apropii mult de oameni și asta strică uneori toată treaba. Pot să țin un om ineficient în echipă pentru că mi-e greu să-l dau afară… Și atunci când administrezi o treabă din asta de la distanță, trebuie ca măcar persoana care se ocupă de administrare la fața locului să nu fie ca tine.

Cum trăiești la București?

Locuiesc la periferie. Conduc. Mi-am luat permisul cu câteva zile înainte să mă mut aici. Soțul meu a plecat cu jobul pe o perioadă de trei luni pentru un proiect în Germania, și am învățat practic să conduc singură, în primele trei luni, aici. După ce eu făcusem școala și îmi luasem permisul la Chișinău (râde). Biroul meu acum e la showroom, inițial chiar ziceam să fie singura utilizare a locului, apoi ne-am dat seama că e prea frumos și ar fi păcat să nu primim oameni acolo.

CITAT: ” Noi aveam un stil preluat de la mama noastră, care era foarte clean, foarte classy, ușor scump și foarte versatil. Mama ne-a învățat întotdeauna să nu ne cumpărăm multe haine.” Violette Basoc, designer de modă