Vintilă Mihăilescu: “Până acum, dacă erai deștept, plecai din țară. Azi, dacă ești tare, dai proba aici: poți sau nu poți?”

Scris de Vlad Odobescu 11-10-2016 10,371

Când profesorul Vintilă Mihăilescu și-a anunțat decizia de a-și retrage candidatura pentru șefia Muzeului Țăranului Român, și-a exprimat susținerea pentru o nouă generație care să preia conducerea instituției.

[Sursa foto: newminorities.com]

Această nouă generație capătă contur în România și este vizibilă în multe domenii, spune antropologul. A început prin proteste la ceea ce nu voia să mai vadă în jur și încearcă acum să schimbe, pe cont propriu, modelul falimentar de societate în care s-au născut. N-a găsit încă soluția, dar a pornit pe drumul spre ea și pare să aibă destulă energie pentru a merge până la capăt.

Viitorul României: Aș vrea să pornim de la decizia dumneavoastră de a vă retrage din cursa asta cu prelungiri pentru conducerea Muzeului Țăranului Român. De ce v-ați retras?

Vintilă Mihăilescu: Întrebarea este de ce m-am băgat, nu de ce m-am retras. Nu m-am înscris inițial din inițiativa mea: au fost presiuni de la oameni la care țin, miza nefiind aceea să vin eu la Muzeu, ci să nu mai rămână vechiul director general, astfel încât muzeul să poată să-și revină la matcă. Nu mi-am dat demisia acum vreo zece ani ca sa râvnesc să mă întorc  acum! Eu eram doar mijlocul, nu scopul. Din păcate, toată această poveste a luat o cu totul altă turnură, s-a amplificat și a devenit scena de confruntare a unor „tabere” și „grupuri de interese” mult mai mari, în care, de fapt, nici eu, nici domnul Nițulescu nu prea mai contăm cine știe cât.

M-am retras de la această a treia fază pentru că – deocamdată cel puțin – direcția în care se pare că merg și decizia politică și cea legală este cea de a promova pe cineva din interior. Că o fi Lila Passima (actualul director interimar – n.r.), că o fi altcineva din noua generație, rămâne de văzut. Dacă se poate obține asta fără un alt ocol prin mine, e și mai bine. Pe de altă parte, din punct de vedere strict personal, ar fi fost total aberant să creadă cineva că eu acum mă lupt cu noua generație. E și o chestiune de credință: chiar cred că există o astfel de nouă generație, care încă n-are un nume, care încă n-are un profil și e absolut firesc să fie așa. Întrebarea e: “Bun, și această nouă generație ce vrea?” Deocamdată nu știe ce vrea, dar știe ce nu vrea. E o șansă și e o realitate care se formează acum, drept pentru care trebuie sprijinită în toate ipostazele sale de manifestare. Decizia mea este deci, pe de o parte, o modalitate de a promova ideea că există o nouă generație.

V.R.: Spuneți că noua generație nu știe ce vrea, dar știe ce nu vrea. Așadar, ce nu vrea noua generație?

V.M.: Dacă vorbim de o generație în sens sociologic, (…) aș putea să o descriu metaforic, prin analogie cu ce spunea Nicolae Iorga despre identitatea unei țări: “O țară nu-i a locului în care se află, ci a orizontului spre care privește” – sau cam așa ceva. E o formulare foarte corectă: în ultimă instanță, Țara Românească înainte de 1821 și după, a rămas la locul ei. Doar că până la 1821 se uita spre Est, spre Orient, spre Bizanț, după care a început să se uite brusc și integral spre Occident. La fel, o generație nu este a vârstei sale, ci a orizontului spre care privește. Nu e vorba de o generație biologică, ci de un fenomen social mult mai larg, în care pot să intre oameni de la 20 la 70 de ani. Cred că, la ora actuală, există o astfel de generație emergentă. Când spuneam că știu ce nu mai vor, mă refeream la niște antecedente foarte recente la scară istorică, dar care au deja câțiva ani vechime, și anume toate formele de “occupy”, de la manifestațiile împotriva guvernului Boc, MRU sau pentru Roșia Montană. Ceea ce se reproșa acestor “neo-golani” era: “Bun, și ce vreți? Care-i programul vostru de luptă?” Nu aveau răspuns. Pur și simplu, protestul era o formă de neîncredere în ceea ce fusese până atunci, un fel de veto la o stare de fapt și o stare de spirit:”N-avem soluția, dar mai vedem!” Această soluție nu există nici acum, dar ceea ce s-a întâmplat și ceea ce se vede e că apar inițiative – de la indivizi la grupuri și chiar mici ONG-uri, asociații de antreprenori, din domenii diverse, de la cultură la agricultură – care sunt para-instituționale, para-stat și catre funcționează. Sunt tot mai multe și încearcă să construiască pe această premisă: “Nu ne mai putem încrede în instituțiile statului și în instituțiile pieței. Încercăm, pe cont propriu, să facem ceea ce știm să facem, ceea ce credem că trebuie făcut, privind la alt orizont. Nu mai zicem: «Ăsta-i statul, asta-i țara, să vedem care sunt oportunitățile, care sunt resursele care ni se oferă», ci ne uităm unde putem să găsim resurse accesabile noi înșine și cum putem să le valorificăm. E o schimbare de orizont. Nu înseamnă că vechea generație ar fi Răul, iar noua generație, indiferent ce face, este Binele. Ca în orice generație, există tot spectrul, de la prostie la inteligență, de la mârșăvie la filantropie. Nu e vorba despre asta, ci despre încotro privești și ce faci ca să te apropii de acel orizont la care privești.

V.R.: Noua generație se naște deci ca o reacție la un mod de a face lucrurile considerat greșit. E loc totuși și de continuitate?

V.M.: Se naște din disperare: când ajungi la fundul sacului, nu ai altă soluție decât s-o iei înapoi în sus, că mai jos nu mai ai unde. Metaforic vorbind, societatea românească s-a apropiat de fundul sacului, ca stare de spirit. Există o nevoie de a ieși la suprafață, iar acest “nou orizont” devine posibil, dar incipient, tatonat și fragmentat. Această tendință se poate observa de la toate formele de cultură alternativă: ultimul barometru, de pildă, are un studiu despre consumul non-public de cultură și despre formele alternative de cultură, care sunt mult mai multe și mai valoroase de multe ori decât formele instituționale, clasice, tradiționale de cultură. Ne uităm apoi la antreprenoriat: mici business-uri care de multe ori vin din partea unor foști corporatiști sau oameni de afaceri implicați în marile afaceri de piață, de stat sau private. Sunt oameni la 30-40 de ani – care au moștenit ce au acumulat părinții sau rudele pe căi mai mult sau mai puțin legale, dar care folosesc acest capital în o cu totul altă logică. Asta este explicabil: într-un mediu de afaceri care prin anii 2000 putea să fie considerat capitalism sălbatic, nesigur, puteai să dai tunul sau să pieri. În momentul în care s-a mai așezat piața, interesul unui om de afaceri este de a ieși din starea de incertitudine a pionierilor răi sau buni și de a avea o anumită predictibilitate. Nu mă mai uit doar la “acum”, mă uit și la “mâine”. Vin acum dintr-un sat unde principalul om de afaceri al satului a început cu primul bar de striptease din rural în România și acum e filantrop și finanțează colocvii despre cultură și sprijină niște lucruri la care nu s-ar fi gândit niciodată înainte. Sau vin urmași la 30 de ani și preiau o afacere de la cel bătrân, care a făcut banii, și folosesc acest capital în cu totul alt fel decât înainte, și câteodată apar conflicte. Intervine cel bătrân și spune: “Stai puțin, ce facem, noi suntem casă de binefaceri?” Nu, nu e “binefacere”, e altă strategie! Și apare conflictul între generații, dar pe o chestiune de viziuni diferite. Deci există linii de continuitate, dar peste tot unde apare această nouă generație apare și ruptura, turnanta de viziune, de abordare, de orizont de așteptări.

V.R.: Pentru că sunt multe inițiative alternative în mai toate domeniile, asta pare să le facă și mai greu de urmărit, de cuantificat.

V.M.: În niciun caz, la ora actuală cel puțin, acest fenomen nu poate fi cuantificat. Pentru că nici măcar actorii care promovează această nouă generație nu sunt conștienți de ceea ce fac. Motivația lor este individuală sau de grup: “M-am săturat de X, deci fac Y“. O bună parte a populației s-a săturat de același X și încearcă același Y, dar fără să se știe între ei, fără să aibă un program, fără să poată spună cineva, în numele generației: “Iată care este platforma noastră“. Așa ceva nu există și este firesc să nu existe peste noapte. Dar începe să se contureze.

V.R.: Raportarea asta negativă, faptul că au ieșit dintr-o disperare, nu e și periculos pentru generația asta?

V.M.: Această disperare e deja în spate, sunt deja niște ani de când au apărut semne de căutare. Când vorbesc de o nouă generație care se manifestă deja punctual și fragmentar, vorbesc de oameni care au testat și alte soluții și răspunsuri la propria disperare și au ajuns la niște soluții viabile. Vorbesc de oameni care au pus deja pe picioare inițiative care au început să funcționeze, au deja experiență, nu sunt doar visări. Așa, visări am avut cu toții în anii ’90, mai multe visări decât atunci nu se poate; dar n-au ieșit, n-au fost validate. În acest caz, vorbim de visări care s-au validat prin practica socială curentă în societatea în care trăim. Deci am reușit – în mic sau în mai mare – să facem ceea ce ne-am dorit. Cum? Am trecut deja prin asta, cam știm. A fost nevoie de niște visări înainte, de niște frustrări, de niște tatonări, dar acum am intrat deja în faza incipientă a unor proiecte deja validate.

rosia_montana-protestFoto: Protestele față de exploatarea de la Roșia Montană din 2013, Casa Jurnalistului

V.R.: A fost Revoluția un moment pierdut de generația Decrețeilor? Puteau ei să facă mai mult? Ei aveau cam 20 de ani atunci.

V.M.: Dacă întrebarea asta ar fi fost acum 25 de ani, aș fi spus categoric “Da, puteau face mai mult“. După trecerea timpului e foarte posibil ca această speranță să fi fost utopică. Ni s-a deschis atunci tuturor un cu totul alt orizont, în care brusc puteai să visezi orice. Ceea ce n-am știut la momentul respectiv erau constrângerile majore, structurale, naționale și internaționale care limitau acest orizont. Brusc am ieșit dintr-o gaură și-am văzut cerul liber și ni s-a părut că-i infinit. Ei, nu era infinit, nu se putea orice. N-am avut cum să știm, dar am aflat pe parcurs. Prima mare dezamăgire a fost că “n-a fost o Revoluție, a fost o lovitură de stat“. Drept care “am aruncat copilul cu apa din copaie“, am căzut în cealaltă extremă. N-a fost nici așa, nici așa: a fost o schimbare fundamentală, dar ca orice schimbare fundamentală din societate vine într-un context pe care n-ai cum să-l cunoști bine. Cei din generația Decrețeilor erau cei mai îndreptățiți să vadă departe: aveau energia să meargă până la capătul acestui orizont brusc deschis și s-au îndreptat spre acest infinit. După câțiva pași, a apărut un zid peste care n-au putut să mai treacă. Au dat cu capul în zid o dată, de două ori, de trei ori. Deziluzia pentru ei a fost mult mai mare. Pentru generația mea, care a mai trăit multe deziluzii la viața ei, nu era prima. Eram oarecum vaccinați. Unii am luat-o cu simțul umorului, alții cu un soi de disperare tragică, dar nu cu aceeași amploare.

V.R.: Publicitarul Șerban Alexandrescu scrie că, după această deziluzie, generația Decrețeilor s-a refugiat în altele: un job bun, o casă, o mașină, fără să mai încerce să schimbe fundamental lumea din jur. Pare că au rămas cu lumile astea create de mai fiecare dintre ei.

V.M.: Sunt absolut de acord. Fără să știe, au reciclat într-un fel soluția din timpul comunismului. În măsura în care socialul nu-mi oferă orizontul la care aspir, îmi restrâng orizontul și fac la scară mică ceea ce nu pot să fac la scară mare. E o repliere pe individ, un”descurcat”. Doar că descurcatul în comunism era de un soi, iar cel din capitalismul emergent e de alt soi. În comunism, ori făceai pactul cu diavolul, ori te refugiai în rețele personale de socializare. Având mult mai multă energie, Decrețeii au putut să ocupe niște locuri individuale în noile oportunități, dar care nu corespundeau cu ceea ce au visat, cu aspirațiile lor. Decalajul mare a fost între nivelul așteptărilor și nivelul de realizare. Printre “loserii” Revoluției, astfel de cazuri sunt întâmpinate cu “Hai să fim serioși, de ce vă plângeți?” Pentru ei este un eșec, pentru cei mulți care privesc din afară este exact măsura succesului, un succes însă limitat. Al doilea ghinion al acestei generații a fost că generația mea a luat puterea și acestei generații i s-a pus din nou călușul în gură. Li s-a spus “golani”. Sigur că erau golani din toate generațiile, dar această generație era cea mai vizată, pentru că era cea mai numeroasă și mai puternică, deci cu risc mai mare. Luând puterea, generația mea a avut grijă să le dea circ și pâine, dar nu prea mult. Deziluzia a fost dublă: și față de ce a însemnat Revoluția, și față de propriii părinți.

V.R.: Și nu s-au mai implicat politic în mod semnificativ. Mai pot ei deveni implicați sau e prea târziu?

V.M.: Dacă vorbim de cifre mari, deci la nivel de generații, nu. Însă o categorie socială atât de largă nu este monolitică. La nivel individual evident că pot și sunt absolut convins că unii o s-o facă. Dar e o alegere individuală și nu se va revedea probabil la nivel de “alianță” între generația Decrețeilor și cea a milenialilor.

V.R.: Ați avut o sesiune de admitere la Antropologie de curând. Ce ați observat la cei care vin către acest master?

V.M.: Cred că e foarte ilustrativ pentru ceea ce tocmai am zis. Aș putea spune că la acest master vine mai ales noua generație. În sensul în care nu vorbim neapărat – ba chiar destul de puțin – de cei care au terminat facultatea, cei de 22-23 de ani, care încă n-au deschis bine ochii. Vin mai ales cei mai spre 30 de ani, care au în spate o experiență de căutare a drumului, care s-au lovit, la nivel de experiență personală, de niște limite ale acestui model. Unii sunt chiar din generația Decrețeilor, care și-au găsit un loc de muncă pe care l-am considera de invidiat, dar care privesc în altă parte acum, care caută alt orizont, care caută răspunsul la niște întrebări care au apărut nu din disperare, ci dintr-o anumită maturitate: “Acum știm cam încotro să căutăm. Nu știm care-i răspunsul. S-ar putea ca antropologia să ne ajute“. Asta dacă vorbim strict de antropologie, care are un soi de nimb miraculos de panaceu. Explicit sau implicit, majoritatea asta așteaptă. Sigur că sunt mult prea maturi ca să formuleze în acești termeni ușor patetici, dar toți știu cam ce caută. Dacă e să găsesc numitorul comun din aceste căutări, acesta ar fi “un alt orizont de împlinire și personală, și profesională, de altceva“. Sunt oameni care nu știu încă exact ce vor, dar care caută, pe cât posibil, să îmbunătățească, să optimeze, să recicleze sau chiar să iasă dintr-un orizont pe care l-au testat și care nu corespunde cu ce vor ei de la viață. Este o ilustrare în mic și particular a acestei noi generații, în care intră oameni de la 27-28 de ani până la 40-50. Nu e o chestie de cronologie.

V.R.: Media de vârstă a crescut, nu?

V.M.: În penultimul an, media de vârstă era undeva spre 38, aproape de 40.

V.R.: Un lucru pe care l-am observat la cei din jurul meu e că nu prea mai există fascinația asta a rămânerii în străinătate.

V.M.: Avem impresia în continuare că toți tinerii visează doar să plece în străinătate definitiv, pentru că aici nu se mai poate trăi. Dar acestea sunt disperate și enervate, amplificate de mass-media, pentru că sunt mult mai spectaculoase. Însă procentul celor care declară că ar vrea să se mute din România nu e în creștere, ci e în scădere. Un astfel de sondaj arăta un lucru interesant, apropo de încrederea în România. Procentul celor care n-au încredere e în continuare mare, dar de un an-doi apare un procent în creștere, care e pe undeva pe la 10-15%, dar față de puțin peste 0%, e o creștere semnificativă. Ei zic: “N-am avut încredere în România, dar am început să am“. Ăsta e un indicator indirect al acestei noi generații. Asta vine din două motive: odată cu criza, tot climatul politic-social-economic din Europa s-a schimbat, e mult mai puțin probabil să crezi că umblă câinii cu covrigii în coadă pe-acolo. Pe de altă parte, există și această doză de contagiune și de entuziasm. E o chestie și de orgoliu, de demnitate personală, care nu e luată în calcul de studiile macro-economice, dar care în viața unui om contează al naibii de mult: eu mă valorific pe mine mai mult luptându-mă cu balaurul decât stând la căldurică cu pisica torcând în brațe. Calculul economico-politic merge mână-n mână cu partea asta ce ține de auto-valorizare. Până acum, dacă erai deștept, plecai din țară. Știu cazuri de oameni care au plecat nu atât pentru că-și doreau cu disperare să plece, ci pentru că alfel rămâneau “prostul satului”: “toți ăia deștepți au plecat, toată lumea se uită la mine: «Bă, tăntălăule, ești un fricos». Și atunci plec, pentru că fac ăștia mișto de mine“. Azi e invers: dacă ești tare cu adevărat, dai proba: poți sau nu poți? Reprezentarea socială a început să se mute dintr-o parte în alta.

V.R.: În ce domenii observați schimbări mai substanțiale de generații și ce domenii au rămas în urmă?

V.M.: Domeniul cel mai dinamic, ca întotdeauna și ca peste tot, e cel al culturii, în sens larg. Aici lucrurile s-au întâmplat mai rapid și sunt mult mai numeroase. Exemplele pot fi date mai ușor, pentru că chiar sunt la îndemână. Bucureștiul e un exemplu extraordinar, fiind un oraș îmbâcsit, stresat, agresiv, dar în care diversitatea și valoarea adăugată a culturii alternative este uriașă. Ăsta e clar vârful de lance. În același timp, se vede în antreprenoriat, unde IMM-urile au început să înflorească te miri unde. Sunt destul de izolate, dar au început să se asocieze. Știu regulile jocului, știu care sunt mijloacele, care sunt strategiile. Și știu că de unul singur în afaceri nu e suficient, trebuie și coordonare. În zona intermediară asistăm și la o maturizare și o responsabilizare a ONG-urilor. Am dat trei exemple, din zone foarte diferite. Aș putea să adaug turismul și agricultura, unde domină marile corporații, dar apar inițiative locale în agricultură. Cei din turism încep să vândă, după nas, au început să vândă experiențe. Se adaptează la o clientelă care devine fidelă, un fel de turism pe curte, care nu necesită investiții uriașe. În multe domenii, au început să apară aceste soluții mult mai adecvate la ce poate oferi locul respectiv. Sigur, în condiții de secolul XXI.

V.R.: E o căutare a adecvării.

V.M.: Da, dar și o găsire a unor soluții adecvate. Există o masă critică de încredere, care știe că “ăsta e drumul bun”. “De unde știi?”. “Am încercat, mi-am luat-o, iar acum merg pe o cale bună“.

CITAT: “Cei din generația Decrețeilor erau cei mai îndreptățiți să vadă departe: aveau energia să meargă până la capătul acestui orizont brusc deschis și s-au îndreptat spre acest infinit. După câțiva pași, a apărut un zid peste care n-au putut să mai treacă.” Vintilă Mihăilescu, antropolog