a

La ce ne folosește gramatica? răspunde Corina Popa, fondator și pedagog la prima Școală de Gramatică din România

- - 55- 223 vizualizari

 Susțin cu tărie și eu acele voci care consideră un prilej bun introducerea gramaticii în liceu alături de alte componente ale limbii precum lexic, semantică, fonetică, stilistică. Utilitatea gramaticii și nevoia ei acută în școală este întărită de multe argumente plauzibile, astfel limba română nu ar mai fi „urâțită.”

Cunoștințele de gramatică a limbii române reprezintă un fragment de cultură generală a fiecăruia. Felul cum te exprimi spune multe despre persoana proprie. Știm cu toții că școala joacă un rol de căpetenie în formarea deprinderilor de vorbire corectă a limbii și nu ne abatem de la acest aspect. Dar, dacă se dorește o îmbogățire a modului de exprimare și scriere ireproșabilă, există inițiative ale unor oameni preocupați de acest aspect.

Corina Popa, lingvist și profesor, a înțeles rolul care i se cuvine gramaticii și a venit în fața noastră cu un proiect cu interes pe zona de educație, cunoscându-i misiunea în propriul progres în viață. A plecat din capitala Spaniei de pe un post de asistent universitar, iar în prezent se bucură de reușite în România alături de oamenii care au avut încredere în ideea sa: înființarea unei școli de gramatică. Munca voluntară in educație, orele-n șir petrecute cu cărțile în brațe, angajarea în calitate de consilier la Parlamentul României, studiul continuu definesc ultimii 5 ani ai săi.

Înainte de a inova și de a implementa, a analizat și s-a preocupat de lipsurile din sistemul de învățământ. Acum, are responsabilitatea de a distribui planul său de succes plecat de la o idee ilustră, la o paletă cât mai mare de utilizatori.

În luna septembrie, alături de organizația „Povești spuse-n românește”, vom duce peste hotare metodele noastre de predare și vom lansa „ChildX” – un program pilot de dezvoltare a limbajului, prin sculptură, muzică, povești și gramatică, (momentan) pentru copiii din Belgia, din Marea Britanie și din SUA, care vor să învețe limba română.

Vizionară, promoter al educației, Corina Popa a simțit că poate pune umărul pentru a contribui la schimbarea de care educația are nevoie. Nu s-a temut să ia decizii. Este un exemplu de om care a înțeles că pentru a converti ceva în ceea ce ne dorim să fie, trebuie implicare. Nu a ascultat vocile negative, din contră, s-a bizuit pe o voință fără limite, o ambiție de fier și pe oamenii care au avut același crez: Niciodată nu e prea târziu pentru o schimbare!

Școala de gramatică s-a născut din iubire pentru cuvinte. Ce e drept, toate activitățile care se desfășoară în cadrul cursurilor puse la dispoziție pentru nivelul gimnazial, dar și liceal sunt altfel. Ce proiecte se ticluiesc pe viitor în cadrul acesteia, vom afla din rândurile de mai jos.

Povestea Școlii de Gramatică începe odată cu momentul în care conștientizăm că, alături de caracterul uman, limbajul este cea mai importantă carte de vizită. Odată cu momentul în care decidem să ne exprimăm corect, să ne dezvoltăm vocabularul, să scriem coerent și coeziv, să gândim și să analizăm riguros. Iar acești pași trebuie fundamentați în familie, consolidați odată cu învățământul preșcolar și desăvârșiți în învățământul preuniversitar.

Care au fost cuvintele în jurul cărora ai guvernat mereu și te-au condus spre cariera de acum?

Cuvintele cele mai dragi mie sunt „demnitate”, „noblețe”, „curaj” și „iubire”. Cred că este esențial să avem clare valorile care ne cartografiază existența, iar, pentru mine, cea mai importantă va fi mereu frumusețea caracterului, capacitatea de a ne ridica deasupra oricărei situații prin atitudinea morală elevată, demnă. Demnitatea se va reflecta mereu și în noblețea limbajului, în eleganța comportamentului, în capacitatea de a găsi mereu atitudinea și cuvintele onorabile, prin care să ne apărăm principiile în care credem. Apoi, avem nevoie de curajul de a lupta în orice context  pentru valorile care ne definesc. Și de capacitatea de a vedea iubirea infinită pe care o avem în noi pentru oameni și pentru menirea noastră.

Care este povestea frumoasei escapade academice? De ce ai ales să studiezi și peste granițele țării noastre?

Am plecat din România într-o perioadă în care nu îmi găseam locul în țară prin ceea ce voiam să fac. Târziu am înțeles că nu aceasta era misiunea mea – a-mi găsi un loc, ci a-mi crea locul meu. Pentru mine, ca lingvist, să fiu admisă la Școala Diplomatică din Madrid a însemnat un început clădit pe mult efort. M-a ajutat faptul că studiasem din punct de vedere lingvistic limbajul diplomatic, că urmasem un masterat din sfera relațiilor internaționale la Universitatea din București și că aveam o voință de fier să învăț oricât, numai să nu fiu nevoită să revin în țară. Socoteala din minte nu s-a potrivit însă cu cea din suflet și am înțeles că nu era nevoie să fiu în România, ca România să fie în sufletul meu. În timpul Școlii Diplomatice, am avut șansa de a urma un stagiu de cercetare la Universitatea Complutense din Madrid și de a-mi întâlni cel dintâi mentor academic, care m-a încurajat să mă întorc la pasiunea mea pentru limba română, să analizez texte, să public, să particip la conferințe. Așa am ajuns să îmi prezint la o conferință internațională de neurolingvistică una dintre cercetările mele de atunci, despre metaforele conceptuale. Marea surpriză a fost aceea că, departe de țară, la o conferință cu o tematică destul de anostă pentru publicul larg, două românce din Castellón îmi văzuseră numele pe afișul conferinței și veniseră în sală să mă susțină. Bucuria pe care am simțit-o să le pot vorbi în română, aprecierea publicului, sentimentul extraordinar de a fi putut prezenta ce îmi plăcea mai mult să fac, toate m-au condus către primele momente în care am fost suficient de sinceră cu mine, încât să îmi definesc menirea.

Ai cunoscut și altă cultură. Cât de mult te-a ajutat acest fapt în viața personală?

Cultura spaniolă este una în care românii se integrează relativ ușor. Nu aș recurge la stereotipuri culturale, încât să spun că spaniolii sunt veseli sau prietenoși, că italienii sunt gălăgioși, că românii sunt gospodari, pentru că știm că oriunde „omul sfințește locul”. Fiecare țară are diversitatea ei. Pentru mine, a contat enorm că am avut unde să fug de orice mi-ar fi fost confortabil, familiar sau cunoscut. Că am avut un spațiu de întâlnire cu mine. Că am putut înțelege și interioriza diferit conceptul de „dor”. Impactul cu altă cultură m-a ajutat să îmi definesc mai bine contururile mele, ca om.

Ai ales să te întorci în România. Care a fost de ce-ul tău?

A fost o alegere fără miză. Știam că nu am nimic de demonstrat, știam că nu mă așteaptă nimic, nu mai simțeam deloc nevoia ca cineva din țară să mă aprecieze ca să îmi pot confirma că merit sau că trebuie să încerc. Și… acolo unde nu mai există miză, rămâne loc pentru absolut. Iar absolutul pe care îl descoperisem îmi alimenta peste măsură voința de a mă întoarce să schimb ceva în bine în jurul meu. De a da mai departe încrederea pe care o primisem. Și eram sigură că niciun efort nu ar fi fost inutil – că e suficient să pot ajuta un singur copil să beneficieze de o altfel de educație și să înțeleagă importanța unor valori, căci și el, asemeni mie, ar da mai departe ce a primit. Și tot așa, de la un om la altul, până când demnitatea, iubirea și responsabilitatea s-ar răspândi într-o lume în care cel mai contagios virus ar fi educația.

Cum ți-ai descrie traseul ales pe plan profesional? Cum arată ultimii 5 ani ai tăi?

Este un drum donquijotesc, dar pe care l-aș relua și de sute de ori. Acum cinci ani, cred că încă „mă” căutam pe străzile Madridului. Au urmat întoarcerea în țară, un an de voluntariat în educație, luni bune de stat cu cărțile în brațe, angajarea în calitate de consilier la Parlamentul României și alte lupte cu morile de vânt. Lupta cu mentalitățile, cu unii oameni atât din administrație, cât și de la firul ierbii al căror confort ar fi fost dezechilibrat de schimbările pe care le propuneam, ore de pilotare și de predare, noi și noi cursuri urmate, într-o învățare continuă… cam așa au fost pentru mine ultimii ani. Un drum pornit de la zero, cu doar un praf de curaj și altul de speranță în buzunar, un drum care acum mă face să prețuiesc enorm tot ce am reușit să construiesc și care mă determină să le spun tuturor tinerilor că, dacă eu am izbutit, oricine poate să o facă.

Dacă s–ar putea face o schimbare repede și ai fi acum în fruntea celor care decid situația învățământului din România, cu ce idei ai interveni? Motivează.

Formarea profesorilor. Investiție. Pilotare. Sunt cele trei aspecte esențiale asupra cărora trebuie să intervenim. Din punctul meu de vedere, sistemul românesc de educație se îmbolnăvește în universități, odată cu formarea (uneori, din păcate, „deformarea”) profesorilor. Pe scurt, nu aș mai permite accesul la catedră niciunui profesor care nu are o licență didactică (nu doar un modul psihopedagogic), practică temeinică și nu a beneficiat de mentorat. Mai exact, aș introduce dubla specializare: Litere + Pedagogie, Matematică + Pedagogie etc., sub îndrumarea unor profesori universitari care au pregătirea, omenia și vocația de a transmite harul de a forma oameni. Încetul cu încetul, dascălul va sfinți catedra, mai ales dacă sistemul va gestiona resursele în așa fel încât școala să arate la fel pentru toți copiii, indiferent de mediul în care se află. Iar școlile pregătite trebuie susținute în trei aspecte: autonomie, inovație și pilotare, astfel încât să devină capabile de a replica modelele prin care au adus plusvaloare sistemului de educație.

Ce înseamnă pentru tine Școala de gramatică? Cum a prins viață?

Exact acum un an m-am întrebat „ce-ar fi dacă am coborî regulile gramaticale pe stradă, printre oameni? Cum ar fi dacă, în cel mai prietenos mod cu putință, aș încerca să transmit ce am învățat? Dacă aș încerca să fac oamenii să înțeleagă că un lingvist nu este un elitist care „o face pe deșteptul” corectându-te, ci un om ca oricare altul, care vrea să te ajute prin ceea ce știe?”. Așa a apărut comunitatea online, care acum are 60 000 de oameni. Succesul proiectului în mediul online mi-a dat încredere și m-a responsabilizat. M-a făcut să înțeleg modul în care învață oamenii și m-a motivat să transpun teoriile și regulile în activități plăcute, mai ales pentru copii. Așa am ajuns să transform dicționare în jocuri, regulile gramaticale în formule matematice, să deschid o școală-pilot de dezvoltare a limbajului pentru elevi și să transform toată această experiență practică în cercetări pe care le prezint în România, în Europa și în SUA.

Care este misiunea și viziunea acestui proiect?

Vrem să schimbăm treptat modul în care se predă limba română în școli și să brevetăm metode și programe de dezvoltare a limbajului, mai ales în cazul unor copii în privința cărora noi am avut rezultate extraordinar de bune – cu dislexie, cu blocaje emoționale și cu TSA.

În momentul de față, avem trei direcții de acțiune:

– suntem un grup de cercetare și de pilotare a unor metode noi de dezvoltare a limbajului elevilor, cu trei proiecte de cercetare în desfășurare: GATESOL (Atlanta, SUA); Educational Role of Language (Polonia), Asociația Spaniolă de Lingvistică Cognitivă (Madrid, Spania);

– o comunitate online de accesibilizare a regulilor de exprimare corectă;
– o școală-pilot, în care se predau cursuri de corelare a limbajului verbal – paraverbal și nonverbal, de gramatică normativă și de comunicare asociată gândirii critice și analogice.

Cum ți-ai ales echipa cu care lucrezi? Ai întâlnit și voci negative care nu au crezut în visul tău?

Pasiunea, perseverența și demnitatea sunt calitățile esențiale pe care le-am căutat ceva timp, până când i-am adunat în aceeași echipă pe prietenii și pe colegii mei de la Școala de gramatică. Avem în comun o iubire infinită pentru copii, încrederea că niciodată nu e prea târziu pentru o schimbare, curajul de a ne face auzite ideile, puterea de a o lua de la capăt atunci când greșim, dorința de a reuși doar pe baza propriilor forțe și conștiința faptului că mereu vom avea de învățat și de muncit mai mult și mai mult.

Da, am întâlnit fel și fel de oameni. Plecarea mea din România a fost motivată de atitudinea unor oameni care au ales să nu creadă în modul în care voiam să fac lucrurile. Între timp, am căpătat maturitatea de a nu mă lăsa influențată de astfel de atitudini și de a înțelege că momentele în care unii oameni nu cred în mine îmi oferă prilejul de a crede eu și pentru ei.

Cine sunt oamenii fără care nu ai fi reușit să ajungi în punctul de azi?

Am norocul de a avea alături o familie, o echipă și niște prieteni minunați. De la ei primesc cele mai importante daruri – încrederea de a-mi urma visurile, răbdarea și iubirea pentru tot ceea ce sunt, indiferent de momentele grele sau de greșeli. Aș putea umple pagini despre fiecare, dar prefer să amintesc un episod despre doi dintre eroii mei – bunicii. Când am împlinit cinci ani, a trebuit să merg prima dată la grădiniță, ceea ce pentru mine părea o tragedie – nu voiam nici să mă duc la ore, nici să învăț, nici să mă integrez în colectiv, plângeam cât mă țineau puterile când mă apropiam de ușa clasei. Ei, bine, câteva luni bune, bunica (mamaie, așa cum îi spun și astăzi) mă adormea cu povești, mă trezea și-mi pregătea ce-mi era mai drag să mănânc, iar tataie mă ducea de mână la grădiniță și mă aștepta toate cele patru ore în fața ușii, doar, doar, mă convingeau să nu mai plâng și să mă integrez în noua comunitate (doamna educatoare lăsa ușa clasei întredeschisă, ca eu să-l pot zări). Urmau ore de joacă, de teme și de viață dedicată în cel mai mic detaliu mie –  copilului care nu voia la școală. Ei au fost primii oameni-exemplu, care mi-au arătat că educația se face cu iubire și cu răbdare. Într-o zi, miracolul s-a produs, iar ochii înlăcrimați de teama schimbării au început să vadă veseli grădinița ca pe un rai. Din acea zi, așteptarea bunicului meu a luat sfârșit, iar eu am început să iubesc școala și învățarea cu o pasiune care crește și înflorește chiar și astăzi.

Dacă ar fi să mă trimiți către o personă care merită să fie în paginile revistei Viitorul României, care ar fi?

Fără îndoială, Iuliana Botezan, mentorul meu de la Universitatea Complutense din Madrid. Omul, profesorul universitar, românca de la care am înțeles cu adevărat că omenia, noblețea și profesionalismul nu au granițe, sunt interdependente și reprezintă calitățile esențiale ale unui pedagog.

Ce proiecte ticluiești pe viitor?

În luna septembrie, alături de organizația „Povești spuse-n românește”, vom duce peste hotare metodele noastre de predare și vom lansa „ChildX” – un program pilot de dezvoltare a limbajului, prin sculptură, muzică, povești și gramatică, (momentan) pentru copiii din Belgia, din Marea Britanie și din SUA, care vor să învețe limba română.

Tot în septembrie, organizăm finala „GramMania” – Festivalul tinerilor care vorbesc corect, împreună cu prietenii noștri de la BiziLIVE Tv. Și, nu în ultimul rând, ne vom bucura de primele două cărți de gramatică, scrise sub forma unor jurnale de călătorie, pe care le-am realizat alături de doamnele profesoare Corina Barbu și Grațiana Popescu pentru Editura Nomina.

În luna octombrie, în parteneriat cu Școala de Artă „Actharsis” a actriței Daniela Nane, vom lansa prima platformă video online de învățare a limbii și a culturii române pentru copiii din diaspora (finanțată prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului). Iar proiectele continuă, căci pasiunea și voința vor trăi cât vom trăi noi și dincolo de noi, prin copiii pe care îi formăm.

55 recommended
223 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Tanase Emma