Vă propunem o conversație despre România cu regizoarea filmului „Licu, o poveste românească”, premiat la DOK Leipzig, care poate fi văzut din 24 august în cinematografele de la noi. Filmul prezintă viața unui bătrân trecut de 90 de ani, martor al numeroase evenimente care conturează aproape un secol de istorie.

Ana Dumitrescu s-a născut în Franța, trăiește la Paris, dar revine în țară ori de câte ori o atrage aici un nou proiect. Cum se vede România prin ochii unei regizoare care a documentat criza din Grecia sau atentatul de la Charlie Hebdo și acum, iată, ne propune „o poveste românească”? „Realitatea este că în România ne este frică de ce nu cunoaștem și diabolizăm multe. Nu avem destulă deschidere pentru lumea care ne înconjoară. Și ne înecăm la mal. Eu nu încerc să schimb nimic, dar îmi fac meseria. Și meseria mea este să prezint alte moduri de a vedea viața. Acesta este și rolul artei, filmelor și fotografiilor. Arta nu este artizanat. Arta este o viziune a lumii diferită, personală și deschisă față de diferențe”, spune regizoarea de 40 de ani.

Ana, intră în cinematografe, din 24 august, documentarul „Licu, o poveste românească”. Te-aș ruga să începem prin a afla povestea din spatele poveștii. Cine este Licu, cum l-ai cunoscut și cum te-ai hotărât să faci un film despre el?

Licu este un om obișnuit. Ar putea fi bunicul tău. Poți întâlni oameni ca Licu în toată România. Cum l-am întâlnit este altă poveste. Dar ce mi-a plăcut a fost să ascult poveștile lui. Așa, ca un român. Și faptul că la vârsta lui este un om foarte activ. Asta îl face deosebit. Vorbește clar și încă face o mulțime de lucruri. Mi s-a părut un subiect interesant de film. Toată lumea îl place pe Licu, fiindcă în el poate fi regăsit un bunic. Dar nimeni nu se întreabă cu cine votează Licu. Pentru că nu este subiectul filmului. Este, în final, o viziune tandră despre un om care a trecut prin istorie. Este un film care, în final, te împacă cu generația asta care pare depășită de eveniment. Generația asta pe care ne-a lăsat-o comunismul. Cu cele bune și cele rele. Trebuie să ne împăcăm cu noi, cu ce am fost, cu ce vrem să fim și să ne deschidem spre diferențe și viitor.

Cât timp ai lucrat pentru acest film și care a fost principala provocare pentru tine, ca regizor? Ce e fascinant la povestea acestui om care a trăit aproape un secol de România?

Totul a început în 2013, iar cea mai mare parte a filmului a fost filmată între 2016 și 2017. M-am instalat doi ani în România ca să pot face acest film. Nu voiam un film documentar, doar un film. Am scenarizat povestea. Am filmat voit doar în casă. Nu am vrut să filmez în exterior. Să faci un lungmetraj cu un om de 92 de ani „închis” într-o casă și în alb și negru mi se pare o provocare destul de mare.

De ce acest titlu – Licu, o poveste românească?

Pentru că România are parte de mii de povești și, printre ele, este cea a lui Licu. O poveste printre altele și destul de simbolică pentru că a trăit destul de multe.

Pentru tine, care nu ai trăit în România, ce consideri a fi cel mai dur din amintirile protagonistului?

Nu știu. Nu există una în mod special. Poate chestia cea mai dură este să pierzi persoana alături de care ai trăit o viață întreagă, în acest caz, nevasta. Restul este o plimbare în istorie. Totul trece.

Și dictatura, și viața, și timpul.

Ai crescut în Franța, la Lille. Cum îți amintești azi de copilăria ta, ce consideri că ar fi fost cu totul și cu totul altfel în privința acesteia dacă ai fi crescut în România?

Trebuie să răspund sincer? Cred că nu aș fi putut să mă adaptez în România și dacă aș fi crescut acolo. Pur și simplu, sunt un om neconvențional, un spirit liber. Nu este Frața cea care mi-a format caracterul, ci eu singură. Vin dintr-o familie românească, ceea ce înseamnă, cât de cât, strictă. Asta nu mi-a plăcut niciodată. Am fost întotdeauna diferită. În Franța am un spațiu mai mare de libertate care îmi convine. Nu mă regăsesc în partea tradițională. Sunt underground de când mă știu. Poate că dacă aș fi crescut în România, aș fi plecat la Berlin sau la Londra, poate la New York. Oricum, nu este vorba aici despre o țară, ci de un loc. În Franța nu aș putea trăi într-un mic oraș de provincie. Am nevoie de orașe mari. Pentru motivul ăsta am plecat la Paris, la 20 de ani. Am nevoie de spații neconvenționale și libere. Și asta este o chestiune ce ține de oraș, și nu de țară. În România îmi place Bucureștiul, dar sunt destul de dezamăgită pentru că speram ca tineretul să evolueze spre mai multă „nebunie”, să explodeze creația artistică, să fie folosit comunismul ca un spațiu de creație underground, puțin pe modelul Berlinului. Să vedem, poate ca o să fie într-un viitor apropiat.

La 20 de ani, cum ziceai, te mutai la Paris. Cum ai descrie, pe scurt, acești ani petrecuți la Paris și cum arată azi Parisul tău? Care sunt locurile tale preferate?

Parisul este un spațiu de libertate și de mixitate. Îmi place mult spre Barbès sau Place de Clichy, unde am și locuit. Este un loc internațional. Lumea întreagă este în fața ta. Ca și la Londra sau la New York. Poți mânca un couscous sau un tajine, sau un preparat thailandez, nepalez, senegalez. În oricare bar unde te duci să bei o bere poți discuta cu cineva care are un parcurs interesant. Este un amestec de vieți, de culturi, de povești. Asta îmi este indispensabil. Parisul este un melting pot.

La Paris, ai lucrat zece ani într-o bancă. Cum te-ai împăcat cu un astfel de job?

Nu m-am împăcat niciodată. Altfel, aș fi rămas acolo. Avem doar o viață, de ce să nu profităm de ea din plin? M-am găsit din întâmplare în bancă la vârsta de 20 de ani. Trebuia să găsesc un job. Am găsit. Dar cred că fac parte din generația asta destul de current în Franța care nu mai vrea să-și sacrifice viața pentru un bullshit job. Ai nevoie să faci ceva care are sens. Că, oricum, de murit murim. Mai bine să ne distrăm puțin pe drum.

Ți-ai descoperit apoi pasiunea pentru fotografie. Cum s-a întâmplat și cum consideri că te-a ajutat fotografia în ceea ce faci azi?

S-a întâmplat să întâlnesc un fotograf care mi-a insuflat pasiunea pentru fotografie. Pasiunea pentru el s-a stins repede, dar nu și pentru fotografie. Și așa am rămas cu fotografia. Oricum, veneam dintr-o familie în care nu puteai deveni artist. Diploma era principalul. Ce este amuzant este că în Franța îmi fac validare de Master 2 și, la anul, îmi fac doctoratul în cinematografie. Am 40 de ani și, în final, văd unii colegi care au o diplomă serioasă și care nu fac nimic cu ea.

La ce visai pe vremea când abia începeai să filmezi, ce-ți propuneai? Te gândeai că vei deveni un regizor premiat?

Bineînțeles că mă gândeam la asta. În primul rând nu filmez, dar am o meserie. Când ai o meserie oricât de funny ar fi ea, te gândești în mod profesionist. Ai obiective. Și am în continuare, fiindcă vreau să mă duc spre ficțiune. Pregătesc ceva destul de crazy, o ficțiune despre fetișism. Dar oricare ar fi subiectele mele care pleacă dintr-o experiență reală, filmele sunt făcute cu profesionalism. Și, când ești regizor, bineînțeles că vrei să ajungi în festivaluri, pentru că este o obligație profesională. Fără festivaluri, filmele nu au viață. A devenit o obligație. Și, ca orice obligație profesională, este o lume complicată, care are codurile ei. Talentul nu este prima calitate. Nu întotdeauna. Pentru Leipzig, a fost. Un festival excepțional.

În 2012, lansai în Franța documentarul Khaos, ajuns în top 10 al box office-ului documentarului francez din acel an. De ce un film despre Grecia?

Pentru că mă interesa să știu cum se trăia în Grecia cu criza. Nu m-a interesat partea politică, doar mărturiile oamenilor. Nu sunt în analiză, sunt cu o privire subiectivă și umană.

Iar după atentatele de la Charlie Hebdo, îți apărea documentarul Même pas peur. Cum a fost să lucrezi pentru acest film?

A fost touchy, pentru că am trăit evenimentele din 13 noiembrie (Bataclan) cu filmul în săli. Filmul este o privire asupra discursului politic și un film care atrage atenția asupra faptului că se creează un discurs discriminatoriu despre musulmani. Este un film despre toleranță. Pe 13 noiembrie 2015, era la Decines-Charpieu, lângă Lyon. Era o sală plină de femei musulmane care au venit să vadă filmul. Eu am anunțat atentale de la Bataclan. A fost un moment dureros. Femeile au plâns mult. Erau șocate. Toate au venit la mine să-mi mulțumească pentru că am făcut filmul, care era un val de acceptare a diferențelor într-un discurs discriminatoriu.

În România, te-ai întors pentru a documenta materiale mai întâi în 2007, apoi în 2016. Ai lucrat cu comunitatea LGBT din România, cu dependenți de droguri, chiar și cu regele Mihai. Te-aș ruga să ne vorbești un pic despre proiectele tale de aici. Cum a fost să documentezi un reportaj pe tema LGBT în 2008? Dar celelalte materiale cum au apărut?

În 2008 nu credeam că am să văd vreodată ce am văzut în 2018. Serios! Problema majoră a României este homosexualitatea? WTF? Nu sunt drumuri, nu sunt spitale, nu sunt salarii și vorbim despre un referendum ca să știm dacă doi oameni care se iubesc pot să se căsătorească. Nu am cuvinte… Am impresia că totul merge pe dos. Am văzut pe drumuri fete care se prostituează ca să câștige un ban. Dar asta parcă nu deranjează pe nimeni. La țară, oamenii circulă cu căruța cu cai și noi avem o problemă cu homosexualitatea… Văzut din exterior, este halucinant. Și pentru motivul ăsta eu mă simt OK în Franța, fiindcă parcă nu ne înecăm în Franța la malul mării în halul ăsta. Cred că problema majoră este educația. Dacă 5% din români știu să facă diferența între un travesti și o persoană transsexuală mi se pare deja fabulos. Realitatea este că în România ne este frică de ce nu cunoaștem și diabolizăm multe. Nu avem destulă deschidere pentru lumea care ne înconjoară. Și ne înecăm la mal. Eu nu încerc să schimb nimic, dar îmi fac meseria. Și meseria mea este să prezint alte moduri de a vedea viața. Acesta este și rolul artei, filmelor și fotografiilor. Arta nu este artizanat. Arta este o viziune a lumii diferită, personală și deschisă față de diferențe. Arta este ceva care deranjează viziunea formată. Arta trebuie să ne scoată din confortul nostru de gândire. Hai să ne aducem aminte de Prințesa X a lui Brâncuși, care este la Musée Pompidou. Făcută în 1916. Este și ea centenară, chiar mai mult decât centenară. Brâncuși, primul român care a zis „Muie”. Din păcate, se vede în Franța.

Ce era interesant pentru tine de fiecare dată când te întorceai aici?

Mie îmi place ce nu îi place nimănui în România. Îmi place partea multiculturală. Când zic asta, oamenii se uită la mine de parcă aș fi nebună, nu altceva. Serios, în România există o bogăție de culturi diferite. Am întâlnit lipoveni, am fost la sași, am descoperit diferite familii de romi. Este pentru mine o sursă de bogăție. Ca Parisul și ca alte locuri multietnice.

Cum se vede România din Franța? Cum o vezi tu?

O văd destul de diferit după cei doi ani petrecuți în România. În prezent, locuiesc în Franța. În cartierul unde trăiesc, oamenii pun cărți în stradă, și mobilă, și flori. Fiecare participă și dă gratuit când poate da ceva. Asta aș dori să văd și în România, care, din păcate, mi se pare că se duce spre unele valori care sunt consumul, distrugerea naturii, frica de diferențe și ura față de vecini. Mi-ar plăcea să văd o Românie mai solidară, cu mai puține mall-uri. La Sibiu, pe unele străzi sunt o farmacie, o bancă, o farmacie, o bancă etc… Am văzut străzi întregi dărâmate ca să fie construite clădiri și blocuri. Mă, oameni buni, cum puteți să vă îndatorați pentru apartamente în blocuri capitaliste la fel de urâte ca cele comuniste? Ce naiba! Lânga Brașov se construiesc zeci de blocuri de parcă te crezi revenit pe timpul lui Ceaușescu. Exact la fel de urâte. Și case vechi, frumoase, câmpuri, spații verzi, sunt dărâmate pentru asemenea porcării. Nu știm să ne păstrăm patrimoniul, să îl valorizăm.

Dincolo de întâlnirile profesionale cu România, ce te face să te întorci?

Eu nu am familie în România. Am venit mulți ani pentru bunica mea care a murit în 2006. Era o figură. Un fenomen. O femeie liberă. După decesul ei, am venit pentru fotografie și pentru filmul „Licu”. În viitor, nu știu. Este prea devreme ca să răspund. Nu fac parte din ceea ce se cheamă Diasporă, fiindcă nu am trăit cu adevărat în România. Nu am o identitate românească convențională. Dar, în același timp, este o parte din mine. Și, în același timp, o lume total străină. Cum ar zice Facebook, sunt într-o relație complicată.

În România îmi place Bucureștiul, dar sunt destul de dezamăgită pentru că speram ca tineretul să evolueze spre mai multă „nebunie”, să explodeze creația artistică, să fie folosit comunismul ca un spațiu de creație underground… (Ana Dumitrescu, regizoare)

Foto: Joana Jules (pentru portretele regizoarei)