Mihaela Spiridon, fondatoarea Asociației ȘANSA 2010, la un deceniu de activitate: „În fața copiilor nu ”prinde” aroganța de adult”

- - 4- 57 vizualizari

Dacă ar fi fost după visele copilăriei, astăzi ne-am fi adresat unui actor. Mihaela Spiridon iubea încă din frageda copilărie opera, muzica în general, baletul, poezia, mai ales partea de recital, devenind în clasele mici chiar inventator de povești ad-hoc, în orele în care „tovarășa învățătoare” avea treabă și o punea să povestească ceva din ce citise.

În adolescență a știut că va deveni profesor de religie, iar acum profesează fiind una dintre cele mai îndrăgite profesor-prieten. Nu a refuzat nicio provocare a vieții și i-a plăcut să ceară de la ea tot mai mult.

În urmă cu 10 ani, în Pașcani, un mic orășel din județul Iași a început un vis pentru copii și tineri, ce avea să schimbe oameni și destine, să-i aducă împreună, pentru a face bine în jurul lor. Drumul pe care au pășit cu drag a fost greu, frumos, modelator și i-a ajutat pe voluntari să evolueze și să devină mai buni. Emoții, lacrimi, îmbrățișări, creativitate, energie, stres și încercări și-au pus amprenta asupra celor care au învățat ce înseamnă să fii voluntar, uitând de multe ori de propriile dorințe, pentru a-i vedea pe alții zâmbind și a lăsa ceva bun în urmă.

Asociaţia ŞANSA 2010 este o asociaţie non-guvernamentală, non-profit, ce are ca scop principal realizarea de activităţi cu caracter social, educaţional şi comunitar; sprijin moral şi afectiv, încurajarea tinerelor talente, dezvoltarea prin artă și promovarea culturii, atragerea şi implicarea tinerilor şi adulţilor în activităţi civice, caritabile și de voluntariat, precum şi afirmarea asociaţiei în plan naţional și internațional, prin realizarea şi implementarea de proiecte și programe artistice, educative, caritabile sau sociale, în folosul comunităţii. Fondatoarea asociației, Mihaela Spiridon și-a pus tot sufletul în acest proiect și l-a crescut ca pe propriul copil.

Vocea ei părea stinsă, zice ea, așa că a înaintat în ceea ce privește vizibilitatea. A intrat în presă, ulterior în televiziunea locală. Modera propria emisiune culturală și a fost ca un burete care absoarbe experiențele fiecărui invitat avut.

Cum a fost copilul Mihaela? Unde a copilărit ea?

Copilul Mihaela era… râs până la urechi, creativitate și energie pură în mișcare. Mai eram și un pic băiețoasă, având frate mai mare, cu spirit de aventură și curioasă foc. Vorbeam exagerat de mult pe vremea când copiii trebuiau mai mult să asculte și să nu comenteze, aveam un soi de imbold interior care mă determina să caut și să găsesc explicații pentru tot ce e în jurul meu și în mine. Logice, clare, argumentate. Trebuie să recunosc, încă fac asta. Dar eram și sensibilă tare… sufeream pentru orice vietate- defect…sau calitate, care mai târziu s-a transformat în empatie și face parte din ființa mea, așa cum respir, simt de multe ori energiile celor din jur, bune sau rele. Mama mă poreclea în fel și chip, după cum îi venea natural să-mi spună, în funcție de comportamentul meu: ”râsule!”, ”gură bogată”, ”Eluța”(de la Mihaeluța) sau …”Mihăiță”(când eram neastâmpărată și obraznică). Acel copil face parte din mine, indubitabil și este prezent în entuziasmul cu care lucrez cu copiii și tinerii, în tot ceea ce iubesc. Fără acea parte din mine, cu siguranță nu aș mai fi eu.

M-am născut în Botoșani, dar am copilărit în mare parte în Dorohoi, unde ne-am mutat cu familia când aveam vreo 3 ani, cred. Vacanțele le petreceam la bunicii dispre mamă, la Văculești, unde copilăria mea și-a creat un contur veșnic, viu în amintire și colorat în suflet, presărat cu experiențe, aventuri, jocuri de copii, vise și speranțe… Toate s-au topit încet și sigur însă, asemeni țurțurilor de gheață, pe care-i aduceam  în casă  iarna, și care se terminau înainte să le simți bine gustul…. atunci când bunicii noștri dragi s-au stins unul după celălalt la diferență de un an și ceva. Aveam vreo 8 ani. Acolo, practic mi s-a încheiat copilăria. Brusc…Am învățat cum te poate durea sufletul, mai ales văzând suferința mamei mele. Pe părinți nu ești pregătit să-i pierzi niciodată. Nicicum. Nu intru în detalii de ce și ce a urmat, cert e că oricât de mult am păstrat ideea de joc în mintea mea sau chiar jucându-mă în continuare cu păpușile, entuziasmul și aventura… dispăruseră și lăsau treptat pe lângă suferință și greutăți, loc maturității timpurii să se manifeste prin responsabilitate față de ceilalți, poate cu mult prea devreme. De asta înainte de orice joacă … păpușile trebuiau să aibă haine bine croite, animalele din ogradă apă și mâncare… surioara și fratele meu să fie bine, mama și tata la fel, iar în curte și casă să fie, vorba mamei.. ”lună”. Cea mai importantă aventură a copilăriei mele după moartea bunicilor…și până nici nu știu când… a fost cititul, pentru că acolo aveam voie să visez, să cred, să plâng și să sper.

Când a spus Mihaela că vrea să devină profesor de religie?

Interesantă întrebare. La vârsta de 12 ani, la câteva luni după Revoluție, când fratele meu îmi lua un interviu de probă, în joacă, înregistrat pe proaspătul casetofon cumpărat de tata. Decizia era luată de atunci, clară, motivată. Știam că îmi doresc să fiu profesor, inițial mă gândisem la Limba și Literatura română, deoarece am avut un model ce rămâne în memoria mea- domnișoara pe atunci, Barbu Valeria, de care nu am mai auzit absolut nimic după ce s-a întors la Alexandria și s-a căsătorit. Am avut parte 2 ani de un profesor excepțional, după care am plâns la propriu și cu care am căutat să reiau legătura, dar nu am găsit absolut nimic despre ea. Poate, anumiți oameni sunt dați în viața noastră doar să fie acolo, pentru scurt timp, cât ne sunt lecții de viață. Apoi a venit Revoluția și au apărut cumva orele de religie în școală, dar ținute de preoți care cu serviciile de cult, greu reușeau să ajungă și să aibă timp și răbdare pentru toate întrebările noastre. Așa că, odată, părintele care venea la noi la ore, pentru că fusese Paștele și nu apucase să ajungă demult, a spus că religia ar trebui predată de profesori, care să aibă timp, răbdare, metode, să organizeze cunoștințele și că o să se poată studia în sensul acesta, iar cine își va dori poate va ajunge chiar… profesor de religie. Era ….așa de interesant. Profesor de religie. Altceva. Mi-a rămas în minte mult timp, răsuna acolo, ca și cum nu era vorba de orice fel de profesor, ci de unul care vrea să pătrundă mai adânc în sensul lucrurilor și să Îl cunoască altfel pe Dumnezeu și aflând răspunsuri, să le spună astfel și copiilor. Hmm… profesor de religie.. Și a rămas undeva acolo ideea în minte, până la interviul fratelui meu pentru revista ”Foamea”, care deși voia desigur să glumească, luând ideea ca pe un joc, a primit de la mine răspunsuri foarte serioase. Eram sigură pe mine:  când o să fiu mare o să fiu profesor de religie și poate o să fac și ceva jurnalism.  Ideile astea atât de sigure și mărețe s-au topit în fricile examenului de admitere la liceu, așa că odată ajunsă acolo direcțiile s-au schimbat. Voiam să dau după liceu la istorie, drept sau psihologie. Am uitat o vreme de Dumnezeu, evident nu de tot, dar în inocența aceea a copilăriei mele terminate înainte de vreme am căutat un vinovat și pentru că era singurul care putea încasa fără să riposteze postura… L-am ales pe Dumnezeu. Cu toate acestea El a rămas acolo, în sufletul meu, oprindu-mi pașii greșiți și lacrimile inutile. A fost martorul ascuns al frământărilor mele existențiale, exprimate de multe ori și în scris. Și pentru că El a rămas acolo chiar și când eu L-am uitat… mi-am dat seama la sfârșitul clasei  a XII-a că am nevoie de El, așa cum își aduc aminte toți elevii la greu. Apoi… de aici e altă poveste, pe care poate o voi scrie cândva și pe care elevii mei au auzit-o de multe ori. Ideea e că ce gândeam la 12 ani, era mai aproape de adevăr decât ce am vrut să fac mai târziu, în adolescență. Puritatea copilăriei e mai aproape de menirea noastră decât ne închipuim și conține luciditate și responsansabilitate, care vin din suflet, nu  doar din străduița rațiunii, și care sunt mai aproape de adevărul din noi. De aceea cred că întrebarea noastră din popor…”ce vrei să te faci când ai să fii mare”… nu e degeaba.

Care a fost cel mai important sfat pe care vi l-au dat părinții dumneavoastră?

Hmm… fii om, cred. Iar aici vorbim de câteva chestiuni definitorii: învață(”pune mâna pe carte!”), nu fura(”ce nu-i muncit de tine nu-i al tău și nu ai parte!”), recunoaște-ți greșelile, fii bun, nu te certa („cel mai deștept cedează!”). Și rămâi om, înainte de orice.

Dacă nu ați fi devenit cadru didactic, ce altceva ar fi fost Mihaela?

Dacă ar fi fost după visele copilăriei mele…actor cu siguranță. Iubeam opera, muzica clasică și muzica în general, baletul, poezia… mai ales partea de recital, devenind în clasele mici chiar inventator de povești ad-hoc, în orele în care tovarășa învățătoare avea treabă și mă punea pe mine să povestesc ceva din ce citisem. Reușeam la vreo 8-9 ani să îmi țin colegii atenți, cu gura căscată, curioși la ce urmează… ba câteodată îi lăsam așa până săptămâna viitoare, nu pentru că mă grăbeam să ajung acasă…ci pentru că habar nu aveam ce se întâmplă în povestea mea. Păcat că nu le-am scris..  Eram un serial nesfârșit… imitând personaje pe voci și tonuri diverse, la dispoziția curioșilor mei colegi. De aceea cred că actoria ar fi cuprins toate înclinațiile mele artistice și le-ar fi reunit tare frumos. Dar nu am avut nici posibilitatea, poate nici curajul să mă îndrept în direcția asta, cu toate că pe la vreo 30 și ceva de ani eram tentată să fac măcar Conservatorul. Cred că … aș fi fost poate prea sensibilă pentru actorie, empatia  mi-ar fi încărcat sufletul cu trăiri și personaje care m-ar fi deformat sufletește și aș fi fost cu siguranță altcineva. Cum spun de vreo 10-12 ani încoace și elevilor și celor din jur: nimic nu e întâmplător.. copiii mei au savurat poveștile spuse sau citite pe roluri și poate pentru a le aduce lor bucurie sau altor copii am eu astfel de înclinații. Actorii nu aleg ce să joace… eu am putut să aleg ce povești să interpretez pentru că acolo mă duc cu tot sufletul și poate aș fi fost altfel. Doar că noi nu suntem suficient de atenți să înțelegem tot ce ni se întâmplă și tot ce primim și nu avem viziune de ansamblu pentru a lua cele mai bune decizii.

În urmă cu 10 ani lua naștere „Șansa 2010”. Din nevoia cui a apărut acest proiect?

Din nevoia mea, sincer.  Recunosc. Da. A mea… împlinită desigur de nevoia tuturor celor care au venit la ȘANSA din diferite motive; a celor care au cam aceleași convingeri și puțin curaj. Sau nebunia de a face și a schimba ceva… în loc să arăți cu degetul. De a arăta că se poate și cu puțin și cu deloc. Că se poate.

Poate sună ciudat, dar adevărul este că primul beneficiar al unei fapte bune, e în primul rând cel care o face. Bucuria pe care și-o ”cumpără” e cu mult mai mare decât a celor care primesc ce dăruiește… dar asta nu înțelegem decât prin experiența personală, despre care mulți nu vorbesc. O savurează în tăcere, ca pe un secret, poate din smerenie, poate pur și simplu pentru că… anumite lucruri nu se spun…se tac și se fac. Se simt. Din toate frustrările adunate în copilăria mea incompletă și în adolescența ciudată, din rolul meu de elev, ”pus la colț” de multe ori pentru că îndrăznea ”să răspundă”, din nedreptățile vieții și ale celor care m-au marcat negativ… a apărut o șansă… pentru că nu am uitat ce m-a durut și am ales să vindec cum pot… pe alții și pe mine. Din ”așa nu”…a ieșit ”așa da.” Cred că asta ne arată cumva natura noastră…ce facem cu ce avem și ce am primit de la viață, fără să depindă de noi; dacă nu a fost bine ceva, în loc să judecăm, să ne răzbunăm și să căutăm vinovați sau să ne victimizăm…să facem noi altfel, mai bine poate.  A fost și nevoia de a fi independentă în lucrul cu copiii, de a nu fi închistată de hârtii și relevanțe într-un sistem cu multe lipsuri, de a face activități în realitate și nu pe hârtie, de a nu alerga după ”puncte”, ci a puncta prin ce faci și lași în viața copiilor, a celor din jur.. de a-mi da și mie, nu numai celor care au trecut pe la noi prin asociație…o șansă… care a  dus la ȘANSA 2010.

Desigur ideea nu mi-a putut veni așa doar mie și cu toate că era cumva acolo, nu am avut curaj să o conturez, chiar denumirea asociației fiind găsită de voluntarii cu care lucram împreună la un proiect și care… măricei fiind, îmi împărtășeau convingerile de a face ceva la modul real în jur și de a schimba amorțirea din ”locul în care nu se întâmplă nimic” prin artă, voluntariat și suflet. Dar ideile nesusținute suficient se dizolvă așa cum se usucă o floare dacă nu e udată și… treptat ideea părea să nu aibă…șanse prea mari să ajungă de la stadiul de intenție la cel de realitate. Eram singurul adult implicat și cu 2 copii deja… era greu să le împac. Atunci a apărut un om care probabil avea și el nevoie de o șansă, pe care întâi ne-a dat-o nouă, tuturor celorlalți implicați, dăruindu-și priceperea și talentul: Alexandru Slătinaru, pe atunci încă student la Conservator a fost cel care a determinat lucrurile să se miște și să fie cu adevărat posibile. Cu un entuziasm imposibil de combătut, cu claritate și consecvență, cu viziune și o stăruință neașteptată… e cel care a ”insistat” ca ȘANSA  să se nască, din toate dorințele și ideile unei generații minunate, care ne-a marcat și pe noi ca adulți. Tot el l-a adus la asociație pe Florin Pîrja, cel care ne-a făcut pe toți să iubim dansul și mișcarea și care e un ”boom” de creativitate, împărtășită spectaculos, mai ales cu copiii. Așa că …treptat, inițiativele timide au început să prindă contur, ideile de proiecte să se transforme în activități, copiilor ”le-au crescut aripi”, iar noi, cei mari… și toți cei implicați pe parcurs, în timp, am realizat câtă nevoie aveam și noi de șansa asta și ce lucruri frumoase putem realiza împreună.

Cum vă organizați întâlnirile cu cei mici?

În mod obișnuit atelierele erau susținute seara de la ora 19.00 sau 19.30, după programul școlar și în weekend, pentru a nu ne suprapune pe procesul de învățământ. Activitățile și evenimentele, în măsura în care puteam noi stabili orele de desfășurare, la fel, în afara programului școlar, pentru că școala trebuie să primeze. Acum e greu și complicat din cauza pandemiei, din păcate ceea ce făceam noi la ȘANSA era atât de viu în trăire, încât nu poate fi înlocuit de ceva în sistem online. Au fost câteva tentative… dar nu am insistat. E ca și cum și-ar pierde din farmec. ȘANSA e bazată pe interacțiune socială directă, pe zâmbete, îmbrățișări, trăiri frumoase gen ”piele de găină”, care nu pot fi nici visate, din păcate, online. … Așteptăm noi prevederi să revenim în activitate, avem un proiect ambițios pe care suntem nerăbdători să îl demarăm așa cum trebuie.

Câte evenimente ați organizat și care este cel de suflet?

Nu știu numărul exact, sunt și foarte mari și mai mici, sunt la care suntem organizatori principali sau la care suntem parteneri de ani de zile. Oricum nu cred să fi trecut lună să nu fi avut măcar un eveniment până la pandemie, chiar dacă era vorba de o activitate mai micuță sau un parteneriat. Până și în pandemie am reușit să avem câteva proiecte și colaborări, ultimul proiect de care ne-am bucurat cu toții, în număr mare, fiind spectacolul din 6 martie,(chiar înainte să se declanșeze și la noi toate interdicțiile) organizat cu peste 50 de voluntari pentru a sărbători Ziua femeii.

Există 2 proiecte mari și marcante ale asociației, însă, pentru că sunt diferite ca și impact, o să le nominalizez pe amândouă: Spectacolul ”Să ne amintim Crăciunul”(2010-2013, 2018, 2019- 6 ediții), cel mai longeviv proiect al nostru și Tabăra ”Împreună pentru tineri” (2015-2019-5 ediții- 2 serii în ultimul an aniversar), proiect născut din ideea în care… eu ca și copil nu am avut parte de astfel de bucurii, nefiind în nicio tabără sau excursie, așa că m-am hrănit din bucuriile văzute pe chipurile copiilor care au participat.

La ceas aniversar, ce urări aveți pentru toți cei care au luat parte la fenomenul Șansa?

Pff…. greu. .. vreau să-i văd, nu să le urez… mi se face așa un dor … numai când mă gândesc. Conceptul acesta, bine zis ”fenomen” e pur și simplu un altfel de familie, unde toți am avut șanse să ne descoperim, să evoluăm, să avem mai multă încredere în noi, să zâmbim, să ne încărcăm ”bateriile”, să visăm și să ne transformăm împreună visele în realitate, să fim buni. Nu perfecți, buni. Și să ne acceptăm așa cum suntem și să nu ne judecăm. Vorba unui om fain, care a trecut demult pe aici… ”numai cine nu muncește, nu greșește”. Ce să le spun…. să nu uite ce a fost frumos… și să ducă mai departe. Toți cei care au avut de învățat ceva de aici, pot să ducă și mai departe. Au ce. Un gând, o faptă, orice. Și or să înțeleagă de ce spun asta când vor pune în practică. Mulți o fac deja și știu la ce mă refer.

ȘANSA primită… trebuie înmulțită ca talantul din Pilda Mântuitorului.

V-ați dorit, la un moment dat, să fiți la cârma unei instituții de cultură. Era o dorință personală, un fel de next step, sau vă doreați schimbarea pentru micul municipiu?

Încă îmi doresc. Nu e vorba  doar de o dorință personală neapărat. Simt că pot face din postura respectivă și mai mult pentru cei din jur sau pentru mine, pentru vindecarea copilului meu interior care nu a avut parte de teatru, de muzică, de cultură… și care vrea să arate că se poate face cultură…și la Pașcani. Avem zeci, poate sute de copii talentați de care nici nu știm, oameni care au ajuns în zona artei și pe care nici nu-i amintim sau promovăm… Sunt tare multe lucruri de făcut și dacă nu am reușit în 2014, nu renunț. O să încerc din nou. Cred că trebuie să iubești să să trăiești arta și cultura în toate formele de manifestare, ca să poți înțelege și coordona un eveniment cultural. Atunci poate nu aveam încă suficientă încredere sau experiență, poate mai aveam de făcut multe la ȘANSA….și nu o puteam lăsa în grija altcuiva(am încercat, recunosc) și dacă mă uit în urmă… se pare că se văd bine de tot ultimii 5 ani de voluntariat oglindiți în altă ”generație de aur”, cum le spunem noi, din care face parte și fetița mea cea mare- Alexandra. Cert e că nimic nu e întâmplător. Vom vedea.

Cum a fost experiența din calitatea de moderator la propria emisiune? Ați repeta-o?

Mă ispitiți. Fantastică. Aș repeta-o oricând. Împlinea ceva din ideea de actorie, de a scoate ce-i mai bun și frumos din tine și din oameni. Am avut câteva emisiuni pur și simplu extraordinare, în care am lungit timpul de emisie de dragul interlocutorilor și după care discuțiile au continuat ore întregi. Emisiunile în direct nu sunt ușor de ”dus”, aveam puțin timp să le pregătesc, alergând efectiv dintr-o parte în alta( școală, redacție, asociație, casă), însă fusesem remarcată de cineva de la București și erau cumva niște oportunități dacă voiam atunci să mă gândesc la asta. A rămas acolo ceva neîmplinit.. Erau copiii mici, ȘANSA micuță și ea, eu poate cu insuficientă încredere în mine… așa că nici nu am încercat. M-a ajutat mult experiența de televiziune, deci e un plus oricum, mai puțin cea de redacție, pentru că mi-a cam pus pe pauză inspirația poetică.. Dar vine ea înapoi, dacă voi mai avea nevoie de ea.

Cum încasează Mihaela un eșec, acum, la maturitate?

Zâmbind… chiar dacă am un nod în gât. Încerc să fac asta cu grație. Viața e prea scurtă să o irosim trăind sentimente negative. Iar dacă doare… și fizic câteodată, lacrimile nu sunt degeaba, le putem folosi. Sunt oameni care nu pot plânge.. Dacă noi putem, înseamnă că avem nevoie de asta și că le avem pentru astfel de momente. Dar eu prefer să consider că ce nu reușesc să fac sau să împlinesc nu  e un eșec, ci mai degrabă o lecție. Explicațiile la ”de ce” în schimb… nu vin de fiecare dată imediat, ci când ne asumăm ce am greșit, vedem ce e rău… și căutăm să înțelegem spre ce mergem mai departe. A nu recunoaște că faci ceva greșit… din orgoliu sau frică, cred a fi cea mai mare greșeală. A da vina pe alții, a judeca. Un eșec clar. Ne irosim inutil. Nu trăim degeaba pentru a consuma sau a arăta cu degetul, trăim pentru ceva.

De unde își ea Mihaela energia pentru a face față tuturor psihologiilor copiilor cărora le predă sau îi învață?

Simplu: de la ei, de la copii. Când te lași pe tine să fii mic, când te cobori instinctiv să te uiți în ochii unui copil, crești și înveți odată cu el. În fața copiilor nu ”prinde” aroganța de adult. Le spun de multe ori elevilor sau voluntarilor că cele mai multe lecții le-am învățat de la copii sau pentru copii. Real. Când împărtășești copiilor ce știi, ei te ajută să știi și să poți mai mult. Sunt catalizatori ai energiei proprii, ne hrănesc cu entuziasm și inocență, atunci când nu mai avem chef de nimic. Energia lor e gratis, nelimitată și ne-o oferă necondiționat… doar dacă suntem atenți la ei și dacă ne dăruim și noi odată cu ce transmitem, pe noi înșine.

Din punctul dumneavoastră de vedere, ce a schimbat această pandemie la omenire?

Totul, evident. Ne-am liniștit, am reflectat, am schimbat, am decis, am înțeles, am învățat poate să apreciem. Mulți dintre noi nu au avut timp să se oprească și să vadă ce trăiesc până la pandemie. Altora le-a fost frică. Dar toți ne-am schimbat. De fapt suntem în continuă schimbare oricum, dar eu pentru că vreau să văd partea pozitivă a situației și pentru că sunt convinsă că ea există, cred că lumea avea nevoie de asta. Avea nevoie să se oprească pentru a vedea. Pentru a înțelege și a prețui. Pentru a nu irosi timpul care, uite cât de repede poate trece, de a nu ne irosi pe noi înșine.

Dacă ar fi să găsiți câte un sinonim pentru fiecare regiune a țării, care ar fi ele?

Am ales să nu fac o poveste pentru fiecare regiune și să mă limitez la un cuvânt.

Ardeal-răbdare; Modova-ospitalitate; Muntenia-dreptate; Dobrogea-diversitate.

Care ar fi decalogul pe care l-ați scrie pentru nepoții dumneavoastră? (copiilor deja l-ați spus).

Să dea Domnul să ajung, vorba părinților mei, ”bucuria nepoților”. Tot de la ei duc mai departe ce au educat în mine și mai adaug ceea ce am învățat și eu, așa că:

În tot ceea ce faci, amintește-ți de Dumnezeu!

Ca să ai încredere în tine, ai nevoie să crezi în ceva superior, alege să crezi în Dumnezeu!

Fii bun!

Nu judeca!

Învață-e o datorie față de tine, nu o faci pentru alții! (”pune mâna pe carte!”)

Nu fura, nici nu copia. Dacă ne mințim că știm sau că avem nici nu o să știm…nici nu o să avem! (”ce nu-i muncit de tine nu-i al tău și nu ai parte!”)

Recunoaște-ți greșelile- orgoliul te împiedică să evoluezi și să găsești soluții!

Nu te certa, nu jigni, nu lovi. Cuvântul poate să ardă mai tare decât palma, tata m-a învățat că cea mai puternică armă pe care trebuie să învăț să o folosesc… e cuvântul!

Nu prețui banul și lucrurile materiale. Iubește mai degrabă cărțile! (acum… în orice format)

Rămâi om, înainte de orice!

De unde începe schimbarea?

Clișeic, dar incomplete…din noi înșine. Pentru că nimeni nu schimbă lucrurile pentru tine, trebuie să fie deciziile tale, nu să aștepți să se întâmple. De fapt, conștientizarea necesității de schimbare e determinată de oglinda noastră în exterior și de introspecție. De neîmpliniri, eșecuri, frustrări sau dimpotrivă de reușite și realizări. Schimbarea vine din recunoașterea și analiza realității, ca  rezultat al faptelor și acțiunilor noastre anterioare. De multe ori vine din suferință. Schimbarea începe cu primul pas, apoi cu al doilea… și tot așa. Ea nu începe singură. Are nevoie de un buton pe care să apese cineva. Acel cineva… dacă schimbarea se referă la noi și la ce putem face în jur, evident suntem doar noi.

Și schimbarea nu e sigură și garantată, de aceea are nevoie de sprijin, de oameni ca să se poată întâmpla și să continue. Îmi vine în minte o idee ce m-a măcinat mult timp și pe care acum o înțeleg: atunci când ești foarte repede sigur, fă-ți timp să te îndoiești.

Dacă vrei să schimbi sau să te schimbi… drumul e lung și anevoios, dar merită cu siguranță, iar prima garanție a schimbării e să fii tu factorul ei, să faci primul pas, apoi pe al doilea… cu răbdare, cu sprijin.. și vei reuși. Cum spunea Napoleon, fără supărare,… ”imposibil este un cuvânt care se găsește doar în dicționarul proștilor”.

Continuați gândul: Dumnezeu mi-a dat…

multe, iar eu îi mulțumesc….. pentru toate. Și bune și rele. Și pentru ce a durut și pentru ce nu am reușit. Ce am primit cu siguranță mi-a folosit. Pentru tot! Pentru că nu m-a părăsit atunci când am uitat sau nu am mai crezut, pentru că a fost și este cu mine în tot ce fac. Pentru că exist eu și toți cei dragi. Pentru oameni, pentru zâmbete, pentru soare. Pentru tot ce am și pentru tot ce îmi doresc. Pentru că în El îmi găsesc nădejdea și El m-a învățat să mă iubesc cu toate imperfecțiunile și să mă iert ca să pot crește și evolua. Pentru că este… iubire și îl văd în tot ce iubesc.

Cum vă vedeți peste 10 ani?

Mai tânără. Mai sănătoasă. Mai deșteaptă. Sper. Nu sunt sigură, evident, nimic nu e sigur, dar sper. Chiar da. Nu văd de ce nu ar fi posibil. Nu mă sperie anii, trecem toți prin timp, dar important e ce facem cu el. Dacă mă uit la ultimii 10 ani, da, chiar mă simt mai tânără, sănătoasă și deșteaptă decât eram. Noi alegem dacă trecerea noastră prin timp să ne marcheze pozitiv sau negativ. Nu timpul ne pune riduri pe chip și în suflet, noi o facem pedepsindu-ne sau irosindu-ne în frustrări, așteptări, frici, minciuni sau neîncredere. Mă văd mai mult decât sunt. Atât timp cât fac, încerc, ajut, citesc… se vede. Când doar aștepți să pice, te limitezi sau te complaci… nu se schimbă nimic.

Aveți un motto după care vă ghidați?

Sunt multe.. Decât să judeci, mai bine faci.. Cum poți, cât poți. Lucrurile făcute sunt cele care rămân în urma ta, și cele pe care le lași în oameni. Nu cele judecate.

Care este sfatul dumneavoastră pentru tinerii aflați la început de drum?

Aveți încredere. Nu sunteți generație de puf, de cristal…. ci sunteți doar altfel. Și sunteți așa pentru că și noi am fost altfel, iar voi, generațiile ce vin sunteți rezultatul a ceea ce noi am așezat în sufletele voastre. Voi sunteți rezultatul implicării noastre în comunitate, voi sunteți oglinda valorilor noastre, voi puteți schimba ce noi poate doar am visat. De asta dacă nu ne place ceva la voi nu avem niciun drept să vă judecăm. Ci avem datoria să vă sprijinim și să vă ajutăm.

În tot ceea ce faceți, luați-L cu voi pe Dumnezeu. E cel mai bun prieten, iar în singurătate, mângâierea Lui e indispensabilă. Iar voi sunteți mult timp singuri. Nu-l uitați, pentru că atunci o să vă uitați și pe voi. Și încrederea în voi fără credință în Dumnezeu vă spulberă la primul eșec. Vă taie aripile.

Nu vă mințiți și nu alegeți drumuri care nu vin din suflet. Nu duc nicăieri. Sunt timp pierdut, care nu se mai întoarce. Nu alegeți în funcție de bani, avantaje, gura lumii, ce se vrea de la voi. Alegeți voi și veți rămâne voi, lăsând astfel ceva în urmă, amprenta voastră unică.

Nu există garanții în viața, chiar dacă singura certitudine e de fapt moartea, e bine să nu ne îndreptăm înspre ea, adunând ”balast”. S-ar putea să ne tragă în jos… când trebuie să ”zburăm” în veșnicie.

Fiți buni, pentru voi o faceți de fapt, pentru a vă încărca sufletul cu bucuria de a trăi. E ieftin și efectul e sigur. Când nu e așa…e clar că judecăm sau mai avem de reparat ceva la noi.

Zâmbiți! Indiferent dacă nu aveți chef sau doare. Zâmbiți pentru că… avem nevoie de lumina din ochii noștri, pentru a lumina și noi cât timp avem de stat aici.

Puneți iubire și suflet în ce faceți, ce e dăruit nu e niciodată pierdut!

 

4 recommended
comments icon 0 comments
57 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Teona Gherasim


Bookmark?Remove?

Giorgiana Loredana Matei – între libertate absolută și dorința de a face carieră prin salvarea de vieți: „Studiați intens și munciți mult pentru a putea gusta din fericirea și împlinirea deplină!”

-

Nu există rețete standard de succes, așa cum nu există aceeași matriță pentru oamenii care lucrează în același domeniu sau în aceeași specializare. Acest lucru este întărit astăzi de evoluția profesională a unui medic urgentist care te lovește prin frumusețe ș... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Andrei Ailenei, militarul omologat în Cartea Recordurilor: „Cheia fericirii este întoarcerea la simplitate și obținerea fericirii proprii prin fericirea celorlalți”

-

Pentru unii, timpul liber înseamnă relaxare, contemplație și drumeții, însă pentru invitatul de astăzi, timpul liber înseamnă acțiuni cartitabile. Andrei Ailenei este locotenent în cadrul Batalionul 198 Sprijin Logistic „Prut” și din timpul său lib... Mai mult »