„Am vrut să mă fac fotbalist, dar eram prea firav”, își amintește Ștefan Mako, co-fondator al Casei Jurnalistului, fost membru RISE Project și unul dintre reprezentanții „de vază” ai noului val de presă independentă din România. Originar din Covasna, unde în 2006 a absolvit un liceu de matematică-informatică, a ajuns să studieze jurnalism „din greșeală”.

„Citesc cât pot de mult, meșteresc, mă ajută să mă relaxez, îmi place să învăț mereu chestii practice și nepractice”, spune despre el Ștefan Mako, care plănuiește să facă jurnalism și în următorii zece ani. Unde? La Inclusiv, un nou produs jurnalistic la care lucrează și despre care spune că este „rezultatul unei pre-documentări de zece ani”.

Când și cum ți-ai dat seama că vrei să faci jurnalism de investigație?
Nu mi-am dat seama, s-a întâmplat organic, după ce am plecat din presa mainstream și am început Casa Jurnalistului. Am făcut materiale tot mai complexe, mai solicitante, mai importante pentru mai mulți. Din una într-alta, am petrecut vreo trei ani și jumătate pe la RISE Project. Iar acum facem un proiect nou, generalist, dar în care investigația rămâne un stâlp central în tratarea oricărui subiect.

Până să te implici în proiecte de jurnalism independent ai lucrat la diverse publicații, la radio, la TV. Care a fost cel mai greu moment din partea asta de carieră, ce te-a făcut să te concentrezi pe jurnalismul independent?
Nu m-am concentrat, propriu zis. Am plecat pentru că nu-mi găseam locul. Venisem în presă într-o perioadă în care erau restructurări masive, marile trusturi internaționale încercau să scape de acțiunile neprofitabile. Așa a ajuns mare parte din presa românească, dar și din Europa Centrală, în mâinile unor oligarhi sau chiar mafioți.

Dar, în mod cert, m-a marcat momentul când, fiind un amărât de reporter online la România Liberă, mi s-a cerut să fabric o „investigație” împotriva șefului unei instituții de stat cu care patronul Adamescu avea belele (am scris aici despre toată tărășenia). Cererea a venit via Dan Turturică, care era redactor-șef al publicației pe vremea aia. Acum, după plecarea sa de la Digi 24, mulți îl văd ca pe o victimă a sistemului, însă el este, în realitate, un pion al sistemului de șantaj din presa nouăzecistă, doar o variațiune de Sorin Roșca Stănescu sau Bogdan Chirieac. Nu am fost singurul care a sărit din barca asta. În scurt timp am început să ne găsim unii pe alții, plutind pe diverse scânduri, fiecare după puteri.

Cum îți alegi subiectele pe care le documentezi și cât durează pre-documentarea? Mergi pe instinct, te gândești mai degrabă ce ar „prinde” la public sau e vorba despre un un mix între cele două?
Cred că mi-a luat vreo cinci ani să reușesc să prind ce e un subiect și cum să-l aleg. Din păcate, nu am prins asta nici din școală, nici din lumea știrilor, din care am venit. Inițial mergeam pe curiozitățile mele, care de cele mai multe ori erau opuse subiectelor care ar fi „prins” la public. E foarte important să mă intereseze direct, altfel nu iese cum trebuie, entuziasmul dispare imediat și e foarte greu să mai aprind un tăciune făcut jar. Deci, evident, interesul personal este o condiție foarte importantă.

Apoi, încerc să găsesc un numitor comun între interesul meu și un interes mai larg, altfel rămâne un subiect drăguț, dar fără nicio noimă. Până la urmă, scopul jurnalismului e să aducă laolaltă oamenii, să-i facă să contempleze, să-și schimbe perspectivele, să iasă din zona de confort, să înceapă un dialog cu alți oameni, ca să găsească soluții împreună. Cam așa s-a dezvoltat și simțul meu la subiecte și în direcția asta mergem cu Inclusiv – o colaborare mai strânsă cu cititorii, tocmai ca să vedem care sunt lucrurile care ne interesează pe mai mulți și cum putem să le scoatem la lumină.

M-am lungit. O pre-documentare poate dura mult sau puțin. De regulă, nu e o chestie clară – azi stau cinci ore și mă pre-documentez, sunt chestii care se adună, uneori fără să-mi dau seama, apoi simt că s-a copt ceva și îi dau drumul. Alteori, da, prind ceva, verific, mă apuc de citit; dacă se lipește, aprofundez. Oricum durează măcar câteva zile până mă apuc să ies și să pun întrebări.

Ai fost în Siria, Irak, Piața Taksim, din Istanbul. Ce te-a atras în zonele astea periculoase și cu ce ai rămas – jurnalistic și personal – din toate aceste experiențe?
În 2016, am stat câteva săptămâni cu Victor Ilie (care tocmai a câștigat Superscrierea Anului) sub acoperire în Red Light District din Amsterdam, cu niște hoți de buzunare români. Erau atât de amărâți și decăzuți în patima drogurilor, încât abia își făceau bani de mâncare. Stăteau la niște adăposturi, săracii. Am găsit multe piste mișto, dar nu s-a concretizat nimic. Mare parte din tot ce am făcut nu s-a concretizat într-un material anume, dar toate experiențele astea m-au ajutat să devin ceea ce sunt, să învăț din sute de greșeli foarte mari și tâmpite, care m-au pus în pericol, fără să fiu conștient pe moment. Sunt toate mărunțișurile care, la fel ca într-o pre-documentare, la un moment dat prind contur într-un nou proiect, cum se întâmplă acum.

Genul ăsta de comportament mi-a adus câteva premii, dar, personal, m-a dus foarte jos, la fundul paharului. Dar am avut noroc și am primit mult ajutor, iar acum cred că sunt acel jurnalist care poate ajuta un tânăr reporter la început de drum să nu facă aceleași greșeli tâmpite. Toată lumea greșește, dar nu are sens să te expui cum am făcut-o eu de multe ori.

Care a fost cel mai complicat subiect pe care l-ai documentat și de ce?
Procesul – povestea morții unui parcagiu într-o secție de poliție, pe care am urmărit-o în instanță și pe stradă, pe urmele firelor vieții lui. Era o poveste complicată oricum, pentru că o întreagă secție de poliție încerca să măsluiască moartea tipului, cauzată de cel puțin unul dintre polițiști.

S-a complicat și mai tare când am luat și eu bătaie de la poliție, în timp ce documentam bătăile pe care le aplicau ei altora. Am devenit parte din subiect. Nu e ceva ce îți dorești, dar, retrospectiv, m-a ajutat incredibil de mult: să înțeleg cu adevărat neputința victimelor, o dată, și să intru în locuri în care nu am reușit înainte să iau bătaie. Documentarea a durat un an și ceva, m-am ales cu o depresie cruntă, care m-a împins în alte zone întunecate din care mi-a mai luat vreo doi ani să ies. Dar am ieșit bine.

Dar cel mai emoționant, „de suflet”?
Știi melodia aia cu cap și pajură? Cam așa și eu. Cred că tot „Procesul”. Pentru că am primit cel mai mult ajutor din partea a zeci, poate chiar peste o sută de oameni, în diverse feluri. Și mi-am creat o rețea foarte mișto de contacte, chiar prieteni. Plus toate învățămintele cu care am rămas după cei aproape trei ani cu care asociez subiectul ăsta.

În 2014, ai fost luat la bătaie de polițiști, în București, pentru că-i filmai în timp ce băteau pe cineva. Ce s-a întâmplat cu dosarul?
Dosarul a fost tras pe linie moartă la parchet. Procurorul a argumentat că EU nu am adus probe suplimentare. Practic, au rezolvat-o între ei, mi-au pus mie în cârcă sarcina de a ancheta și proba propriile-mi acuzații, ceea ce e absurd și peste mână pentru orice victimă. Toți polițiștii au declarat același lucru, iar singurul martor neutru din încăpere e schizofrenic. Instanța nu ne-a aprobat contestația, sunt reprezentat de Apador-CH, însă am formulat o plângere la CEDO, care a fost înregistrată și așteptăm. Va mai dura câțiva ani până vom afla ceva.

Au fost și alte momente în care te-ai simțit în pericol sau ai fost agresat în timp ce-ți făceai meseria?
Au fost multe momente, pe unele nici nu le-am remarcat, ca să înțelegi câtă inconștiență m-a purtat pe teren pentru mult timp. Cea mai incitantă, ca-n filme, a fost tot cu Victor, când documentam la RISE combinațiile lui Liviu Dragnea cu Tel Drum. Ne-am dus la Râmnicu Sărat să-l vizităm pe Mugurel Gheorghiaș, colegul de facultate al lui Dragnea și acționar Tel Drum.

Am ars-o pe acolo vreo două ceasuri, oamenii erau în casă, dar nu voiau să deschidă. La un moment dat, a apărut un băiețaș, pe care nu l-am considerat deloc dubios. Victor mi-a zis să mă urc în mașină și să ne cărăm dracului. Eu ziceam „Hai, frate”. Dar apoi a apărut și o mașină și am zis OK. Dup-aia, închipuie-ți o scenă cu noi în mașină, eu cu Paul Radu la telefon și Victor, disperat că nu avem suficientă benzină, care gonea pe contra-sens prin centrul orașului, ca să scape de două mașini pline cu bodyguarzi. Ne-au lăsat în pace după ce am ieșit din oraș, dar ne-au tremurat picioarele câteva ore bune.

Acum te concentrezi pe un nou proiect jurnalistic. Ce trebuie să știe lumea despre el, de ce e nevoie de Inclusiv în presa românească?
Documentarea a început acum vreo 15 luni, iar de scris ne-am apucat prin noiembrie. E o publicație nativă digital, generalistă, necomercială, asta ca s-o bag într-o categorie. Dar e încercarea noastră de a reface contractul social cu cititorii. Sub presiuni comerciale și politice, jurnalismul răspunde rareori nevoilor adevărate ale oamenilor.

Nici măcar nu știm care sunt nevoile oamenilor, cu adevărat. Așa că vrem să îi ascultăm mai mult și mai atent și să ne alegem subiectele în așa fel încât și cititorii să fie mai bine reprezentați, parte din jurnalism. Și împreună să găsim soluții la problemele pe care presa le aduce la lumină. Pentru că suntem cu toții parte a problemei. Și doar împreună putem să le deslușim și să le depășim, să le ameliorăm. De asta am zis „bă, hai să facem cea mai mare redacție din România”. Un spațiu de colaborare și dialog constructiv, în care noi venim cu jurnalismul, iar oamenii vin cu bani, timp și cunoștințe din domeniile lor de activitate. Nu inventăm roata, e un trend global de reașezare a presei pe un făgaș nou, dar firesc, singurul viabil, în care cititorul, principalul beneficiar al jurnalismului, este parte și în proces și în finanțare.

De ce? Pentru că suntem bombardați de informație din toate părțile, dar nu mai avem filtre eficiente, selecția e pe ffwd și standardele sunt extrem de joase. Nu mai știm cine controlează filtrul, ce e important și ce nu, nici măcar dacă e adevărat. Cum putem schimba asta când grosul bugetelor de publicitate e în buzunarele Google și Facebook? Ne mai mințim câțiva ani că se poate așa? Sau începem să reclădim, umăr la umăr cu comunitățile noastre – mii de oameni care contribuie cu puțin, pentru un bine comun?

În versiunea pe care o propunem noi, înseamnă o colaborare strânsă între jurnalist și cititor, în care cititorul nu mai este doar un consumator. Nouă ne este foarte greu să facem jurnalism fără sprijinul cititorilor, iar cititorilor le va fi imposibil să găsească informație de calitate, verificată și pusă în context, fără ajutorul nostru, al jurnaliștilor. Colaborarea asta ne face munca mai grea, dar mult mai curată, și mult mai bună, pentru că avem aportul a sute sau mii de oameni cu experiențe diferite.

Moare presa sau, dimpotrivă, se transformă? Cum vezi tu traseul presei românești în ultimul deceniu?
E întrebarea nelipsită din orice interviu cu un jurnalist. Sigur că nu moare, e într-o continuă transformare, la fel ca societatea locală și globală. Suntem toți parte din aceeași ciorbă imensă și o lingură de sare aruncată în ocean schimbă gustul întregii ciorbe. Presa românească nu are tradiție, dar cred că acum prinde rădăcini prima generație de jurnaliști profesioniști, bine pregătiți, cu experiență și foarte conectați cu alte comunități și rețele internaționale de jurnalism și nu numai. Am povestit mai devreme fondul – căderea presei clasice în mâinile unor oligarhi, concentrarea jurnaliștilor buni pe insule independente. Presa mainstream a sesizat și a început să ia măsuri, să-și îmbunătățească standardele.

Dacă totul în jur pare nasol, pot să spun cu mâna pe inimă că jurnalismul e în una dintre cele mai importante și bune perioade din istorie. Această efervescență și comuniune cu publicul se va intensifica și la noi în următorii ani, iar rezultatul va fi o presă mult mai bună decât până acum. Să sperăm că nu va veni prea târziu.

Când simți tu, ca jurnalist, că munca pe care ai făcut-o și-a atins scopul? Și care e scopul pentru care faci jurnalism, până la urmă?
Când îmi scrie cineva sau mă sună sau intră în vorbă cu mine la un eveniment ori într-o cârciumă. Când cineva mi-a spus „Știi, le-am arătat unor oameni Procesul și am avut o discuție tare interesantă. Toți urâm parcagiii, da’ te mai gândești după ce citești asta.” Când sute de oameni care n-au citit niciodată o carte sau un articol, au citit 40 de minute „Am fost smardoaică” și s-au simțit mai puțin singuri, au descoperit că cititul poate fi ca un film. Când necunoscuți îmi mulțumesc pentru curajul cu care am scris la RISE Project despre combinațiile lui Dragnea. Când vezi că există oameni care apreciază că le aduci la cunoștință lucruri pe care nu ar avea de unde să le afle. Când colegii de breaslă îți validează munca printr-o diplomă.

Scopul meu nu e să dau jos miniștri sau să schimb lumea, cu totul, ci să clădesc poduri între oameni din lumi diferite; să aduc o bucățică de realitate în farfuria cuiva care nu ar afla altfel despre sau nu ar avea contact în mod normal cu lumea aia.

Cum vezi România astăzi, comparativ cu anii trecuți, și cum o proiectezi peste cinci-zece ani?
Mult mai bine și mult mai rău. Lumea, per ansamblu, o duce mai bine. Chiar și la noi. Însă disparitățile sunt foarte mari, ceea ce este grav. Societatea este într-un proces de maturizare, ceea ce e foarte bine. Însă îi lasă în urmă pe mulți, ceea ce e foarte rău. Și noi suntem parte activă din acest proces, învățăm permanent și facem lucrurile tot mai bine. Este și răspunderea noastră să limităm creșterea disparităților și să contribuim la scăderea lor.  Dacă ne uităm la lideri, mult mai rău, dar eu cred că este una dintre ultimele pulsații ale acestui gen de a conduce și de a face politică, nu doar la noi. Sau poate că asta îmi doresc să sper. Sunt optimist.