de Ionuț Axinescu

Lui Daniel Gabriel Secară și Monicăi Belițoiu le-a venit ideea înființării unui serviciu de ceremonii umaniste în urmă cu șapte ani, când s-au căsătorit. „Nu suntem credincioși și nu aveam de gând să mergem la biserică, dar voiam să marcăm printr-un moment inedit uniunea noastră. Am luat internetul la puricat, după idei de eveniment. Într-un final, am stabilit să organizăm un eveniment restrâns, la care au participat doar familia și prietenii apropiați”, povestește Daniel.

La final, au primit feedback bun de la invitați, chiar și telefoane în care au fost întrebați cine e persoana care le-a oficiat ceremonia. Le-au povestit că oficiantul era de fapt un prieten apropiat, căruia i-au dat câteva indicații cu privire la desfășurarea ceremoniei, dar că nu se ocupă cu așa ceva.

Telefoanele au început să curgă și tot mai mulți amici sau cunoștințe îndepărtate i-au rugat să-i pună în contact cu persoana care a oficiat ceremonia. Asta și pentru că despre ceremonia lor apăruseră informații în presă, mai ales că, pe atunci, să organizezi ceremonii nereligioase în aer liber era ceva cu adevărat ieșit din comun.

Când a durat de la ideea serviciului de ceremonii umaniste până la implementarea lui propriu zisă?
Monica: Serviciul Ceremonii Umaniste a fost lansat în 2014, împreună cu alți doi colegi, prietenii noștri, Ancuța și Oti. În vara lui 2013, am avut norocul să facem cunoștință cu un membru al Asociației Umaniste din Scoția (Humanist Society Scotland), căruia i-am povestit despre inițiativa noastră și care ne-a ajutat să ridicăm proiectul de la sol. În Scoția, ceremoniile umaniste au o vechime de aproape jumătate de secol, iar oficianții au aceleași puteri precum ofițerul de stare civilă. Cu alte cuvinte, la ei ceremoniile nu sunt doar simbolice, ci chiar au putere juridică.

În ce constă concret o astfel de ceremonie? Cât durează, cine o oficiază, care este caracterul ei?
Daniel: Dacă ar fi să o descriu în doar câteva cuvinte, aș spune că este un eveniment în care sărbătorim dragostea a doi oameni care-și jură credință în fața familiei și prietenilor apropiați. Însă în acești cinci ani am avut ocazia să cunosc cupluri extrem de diverse, atât în ceea ce privește cultura din care proveneau, cât și preferințele pentru care optau în personalizarea evenimentului. Tocmai de aceea pare aproape imposibil să rezum experiența ceremoniei într-o singură frază.

Am cunoscut atât cupluri romantice, care au optat pentru momente emoționante (care ne-au făcut și pe noi să plângem), cât și cupluri extrovertite și glumețe care au preferat să piperăm evenimentul cu poante, ba chiar să avem roast-ul mirelui (susținut de cel mai bun prieten sau de cavalerii de onoare). În unele cazuri am avut și ceremonii tematice (Star Wars, Avengers, Harry Potter). Nu în ultimul rând, am organizat și susținut ceremonii de numire, adică de botez.

Deocamdată, ceremoniile umaniste sunt simbolice, pentru că nu au caracter legal în România. În acest context, cine apelează la voi?
Monica: Într-adevăr, pentru moment, ceremoniile au doar caracter simbolic și pentru că reformele sociale sunt extrem de lente, nici nu ne așteptăm să se întrevadă vreo schimbare în viitorul apropiat. Cu toate astea, cuplurile apelează la serviciile noastre nu pentru că ar caută o validare „pe hârtie”, ci pentru că vor să marcheze uniunea lor printr-un eveniment remarcabil, pe care să-l păstreze în amintire tot restul vieții. Acte primești de la orice birocrat, inclusiv de la ofițerul de stare civilă care-ți recită mecanic din codul civil și-ți amintește că până și în ziua nunții ești doar un cetățean contribuabil. Dar pentru noi, mirii nu sunt doar „cetățeni”, sunt oameni pe care îi leagă anumite experiențe și care au încredere în noi pentru a le spune invitaților prezenți la eveniment povestea lor de iubire.

Daniel: Faptul că oficiem ceremonii pur simbolice poate fi și un avantaj, respectiv faptul că suntem liberi în a susține evenimente și pentru cupluri de același sex. Și chiar dacă în primii ani părea ceva extravagant, acum până și publicul cu înclinații conservatoare pare să se fi obișnuit cu ideea. Cea mai recentă ceremonie pentru un cuplu de același sex am organizat-o toamna trecută, fix în ziua cu referendumul pentru familie. A fost doar o coincidență care ne-a amuzat, însă nu la fel de mult ca atunci când am aflat rezultatele referendumului. Ceremonia a decurs minunat, cuplul și invitații s-au simțit excelent, iar per total evenimentul a fost un succes.

Ce trebuie să faci ca să oficiezi ceremonii umaniste? Există un curs/ o școală pentru asta?
Daniel: Momentan nu intenționăm să mărim echipa, însă dacă vom avea astfel de planuri, viitorii oficianți vor urma același curs pe care l-am urmat și noi, mulțumită ajutorului acordat de Asociația Umanistă din Scoția, de la care am preluat și adaptat „manualul de ceremonii”. Spun „adaptat” pentru că diferențele culturale sunt enorme, chiar dacă la prima vedere nu par.

Am participat recent la o conferință umanistă în Islanda, iar unul dintre colegii mei islandezi m-a întrebat cum se desfășoară în România ceremoniile de confirmare. Am rămas blocat câteva secunde, am ridicat o sprânceană și am întrebat foarte mirat ce e aia o ceremonie de confirmare. După care mi-am adus aminte că, înainte să lansăm serviciul Ceremonii Umaniste, citisem despre ceremoniile de confirmare care sunt extrem de populare în țările preponderent catolice. Acolo există obiceiul „confirmării”, odată ce copiii ajung la o anumită vârstă, dar care au fost adaptate și laicizate pentru a se adresa și publicului nereligios sau familiilor inter-culturale și/sau inter-confesionale.

Care sunt cele mai comune tipologii de cupluri care au apelat la voi în cei cinci ani de când existați?
Monica:  Când am lansat serviciul Ceremonii Umaniste, ne-am gândit în special la cuplurile ca noi, respectiv nereligioase. Însă am descoperit că există o nișă mult mai mare pe care nici măcar n-o anticipasem, respectiv cuplurile inter-confesionale, care au apărut grație libertății de mișcare în cadrul spațiului UE. Mă refer la cuplurile care s-au cunoscut în afara României, fie la studii, fie la muncă, care nu împărtășesc aceeași religie, uneori nici măcar aceeași cultură. Tocmai de aceea oficiem ceremoniile bilingv (RO/EN), iar evenimentele noastre se adresează publicului care știe să aprecieze diversitatea culturală și etnică.

Povestiți-mi câteva ceremonii „speciale”, mai deosebite decât restul.
Daniel: Probabil ceremonia pe care o voi ține minte toată viață este prima pe care am oficiat-o. Eram extrem de emoționat, nu doar pentru că era primul meu eveniment, ci pentru că era dublu: căsătorie și numire. Însă a ieșit superb, mirii au fost încântați, fetița lor s-a comportat extraordinar (pentru că era foarte multă lume prezentă, părinții se așteptau să plângă) și toată lumea s-a simțit bine.

O altă ceremonie care mi-a rămas întipărită în amintire a fost pentru un cuplu care urma să plece în America, iar acel eveniment avea să fie și petrecerea de rămas bun, motiv pentru care au vrut s-o marcheze în nota lor personală, respectiv prin tematica Harry Potter – seria de cărți pe care amândoi o îndrăgeau. Ceremonia s-a desfășurat în grădina casei lor, a fost un eveniment intim, doar pentru familie și prietenii foarte apropiați, iar noi ne-am simțit onorați de încrederea pe care ne-au acordat-o. Ceremonia a fost fantastică și lumea s-a simțit minunat. Chiar dacă am oficiat-o în urmă cu patru ani, îmi aduc aminte și acum că buchetul miresei era făcut din paginile cărții lor preferate, iar cutia de verighete era însăși cartea. A fost nemaipomenit.

O altă ceremonie de care îmi aduc aminte cu drag s-a desfășurat tot în primul an de activitate și cred că a fost prima inter-culturală pe care am oficiat-o: ea era româncă, el norvegian, se cunoscuseră la studii în străinătate. A fost un eveniment care m-a impresionat profund prin faptul că am putut aprecia diferențele culturale care ne unesc și ne aduc mai aproape. Trei ani mai târziu aveam să oficiez pentru același cuplu, la același conac, ceremonia de numire pentru fiul lor.

Ce feedback ați primit în toți acești ani?
Monica: Încă de la nunta noastră, feedbackul primit a fost pozitiv, ăsta a fost și motivul pentru care ne-am hotărât să lansăm Ceremonii Umaniste. Și chiar dacă la evenimente au fost prezenți și invitați sceptici (de regulă cu înclinații conservatoare sau din mediul rural), până și ei au lăcrimat de bucurie și au aplaudat la final.

Ceea ce e și normal, pentru că orice om, indiferent de credințele sau prejudecățile pe care le are, după ce participă la un astfel de eveniment observă că de fapt e o sărbătoare a iubirii și e cuprins de emoție.

În comparație cu anii trecuți, au devenit românii mai interesați de ceremoniile umaniste? Există o creștere în acest sens, o mai mare aplecare?
Daniel: Oh, categoric. Publicul a devenit mult mai deschis și mult mai receptiv. Privim cu optimism viitorul ceremoniilor umaniste, laice și personalizate. Apreciem și încurajăm deschiderea pe care cuplurile o au astăzi, în a privi dincolo de granițele țării lor sau a culturii și confesiunii lor. Ne vom strădui să le răsplătim încrederea pe care ne-o acordă atunci când ne invită să le fim alături într-unul dintre cele mai emoționante momente ale vieții lor de familie.