Scriitorul in Romania: Dan C. Mihailescu

- - 7- 43 vizualizari

Celebrul critic literar a vorbit pentru viitorulromaniei.ro despre imprevizibilitatea publicului autohton, despre preferinţele teatrale ale tinerilor şi despre starea biografiilor literare. 

Alexandra Olivotto: Până de curând se deplângea faptul că literatura contemporană autohtonă nu se vinde. La ultimul târg de carte doi autori români – Filip Florian şi Lucian Boia – au avut la activ cele mai bine vândute cărţi din oferta unor edituri de top. Cum vă explicaţi fenomenul?

Dan C. Mihăilescu: Dar, apropo de Lucian Boia, tot la Humanitas au avut succese răsunătoare şi vânzări masive, în ultimii ani, Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu. Adevărul e că publicul nostru e imprevizibil. Sau, mă rog, fiind infinit mai puţin testat de mediile specializate, aşa cum se întâmplă demult şi constant în Apus, el şochează adeseori în chipul cel mai flagrant aşteptările şi previziunile editorilor. După cum ştie să ardă subiecte, etape şi mentalităţi (observaţi cât de iute s-au ofilit la noi Coruţ, protocronismele şi mistagogii, freudismul, tantrismul şi parapsihologia, ba chiar şi realismul magic etc.) publicul nostru empatizează instantaneu deopotrivă cu valorile reputat calofile (cum este Filip Florian, ca şi Pleşu ori Cărtărescu) şi cu temele incitante, istorice sau, dimpotrivă, de acută actualitate (Boia, ca şi Djuvara). Am trăit să aud editori lamentându-se că lui Cutare, scriitor străin de cert renume, odată tradus la noi abia i se vând într-un an o mie de exemplare, în vreme ce numelor româneşti deja citate li se asociază în doar câteva săptămâni tiraje de zeci de mii. Este şi o naturală mişcare de pendul : am avut parte totuşi de peste două decenii de libertate, timp în care am recuperat toate handicapurile, restanţele, nesincronizările. Am atacat tabuuri după tabuuri şi am asimilat, la nivel de elite, bineînţeles, cam tot ce era valabil şi eficient de asimilat, categorial vorbind – estetic, filosofic, religios, istoric, geografic ş.a.m.d. Astfel încât acum oamenii au devenit mult mai disponibili pentru producţia autohtonă de carte. Ca şi la film, unde multele premii internaţionale adunate de noul val, adică generaţia lui Cristian Mungiu, au sfârşit prin a readuce lumea în cinematografe inclusiv la filmele noastre, aşa cum aud că se întâmplă acum cu „Poziţia copilului”, după „Ursul” berlinez. Şi chiar la teatru, unde ştiu că tinerii tânjesc grozav după piese noi de autori români (păcat că oferta-i atât de sărăcuţă, când nu jalnică prin vulgaritate).

Care dintre tinerii scriitori români credeţi că le-ar putea călca pe urme (în termeni de vânzări consistente)? De ce?

Uite o întrebare care-mi depăşeşte priceperea. Scriitor tânăr înseamnă pentru mine 20-25 de ani. O vârstă la care nu văd pe nimeni capabil să ne dea fiori pe şira spinării literare. Poate să vă răspundă un critic precum Daniel Cristea-Enache, mult mai apropiat de noua literatură decât paseistul din mine.

Vă doreaţi la un moment dat o istorie a literaturii române în care scriitorii să fie prezenţi fiecare cu suferinţa lui mai mult sau mai puţin ascunsă. Care ar fi fost „starurile” ei?

Ideea făcea parte dintr-o campanie a mea pentru neobiografism. Stăm infernal la capitolul biografii literare (dar nu numai), aşa cum sunt deja legendarele vieţi ale lui Eminescu şi Caragiale, la G. Călinescu, respectiv Şerban Cioculescu. Iar, din biografii, cele câteva decenii comuniste – cultivând numai eul de propagandă, numai statuile, nicidecum fibra vie, palpitul senzorial din fiinţa auctorială – ne-au dezvăţat să culegem erezia, anormalitatea, maladivul, secvenţele inavuabile. Zeci de ani nu am avut voie să ne etalăm întru analiză masonii şi lesbienele, misticii şi sinucigaşii, demenţele, trădătorii de ţară, traseismul politic, adulterele asasine şi, în general, tot ce ţine de abaterea de la norme, indiferent de natura acestora. Nu-i vorba, de-o pildă, ca superbul eseu al lui Ion Negoiţescu despre Eminescu să se încarce esteticeşte cu vreo semnificaţie (ori, dimpotrivă să fie ştirbit) de ideea homosexualităţii autorului. Ci doar de-o simplă, cinstită contextualizare a viziunii şi discursului, plus o lectură incitantă (pentru cine vrea, desigur) inclusiv prin grila devianţei.

De fapt, mai avem nevoie de istorii ale literaturii?

De bună seamă. Dar nu neapărat (în fapt, lucrul nici nu mai este posibil) de istorii subiective, monovalente, ale unui singur gust, care să lupte pentru a se adapta la o infinitate de genuri şi stiluri. Sigur, câtă vreme oameni ca Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Mihai Zamfir, Florin Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Aurel Sasu ş.a. vor avea puterea să-şi actualizeze istoriile, enciclopediile, sintezele, să zicem slavă Domnului. În rest, însă, cred că avem mare nevoie de sinteze colective, scrise nepartizan, cât mai rece, preponderent factologic, alcătuite exclusiv de specialiştii într-o epocă sau alta, într-un curent literar ş.a.m.d. Cine, când şi cum mai poate citi, aprofunda şi comenta într-o viaţă de om toate scrierile noastre de la psalmii lui Dosoftei până la Filip Florian, că tot pomeneaţi de el ? Pe când cu vreo 10-20 de persoane, de la „vechişti” reputaţi, precum Cătălina Velculescu, la specialişti în veacul 19 ca Andrei Nestorescu, ori în interbelic, precum Marta Petreu, şi până la tinerii critici care întâmpină programatic volumele douămiismului, o istorie valabilă a întregii literaturi române – bine, adică imparţială şi sever coordonată – se poate face în cel mult trei ani. Totul e harul decupajului şi-al opţiunii, adică să le dai spre analiză celor mai reputaţi şi inatacabili specialişti exact secvenţele în care şi-au demonstrat încă demult priceperea. Şi mai avem nevoie de dicţionare într-adevăr obiective, unde să nu mai fie luate cu japca personalităţi nepotrivite genului şi puse să se pronunţe deopotrivă despre Cioran şi Titus Popovici, ori oameni care, specializaţi în Heliade sau Negruzzi, să scrie despre Cezar Baltag şi Ştefan Agopian.

Aţi intrat în contact cu o mulţime de liceeni. Spuneaţi că îi „vampirizaţi” – de ce? Ce obiceiuri de lectură aţi identificat la ei?

Adevărat, în ultimii ani am fost invitat nu doar la licee din Bucureşti (Şincai, Lazăr, Spiru Haret, Jean Monnet) dar şi la Rm. Vâlcea (Lahovary), Sibiu (Gh. Lazăr), Bacău (Bacovia), Focşani (Unirea), Călăraşi (Eminescu), Moreni-Dâmboviţa (I.L.Caragiale), unde am vorbit cu orele în faţa unor săli (între 50 şi 400 de perechi de ochi) absolut entuziasmante pentru mine. De unde eram convins că adolescenţii au ajuns şi la noi cu mintea-n chiloţi, obsedaţi de droguri, sex, rock şi violenţă, am dat de alaiuri de suflete frumoase, cu un romantism incredibil, pentru care erau familiare nu doar nume precum Bulgakov, Kafka, Hesse, Thomas Mann, Sabato, dar şi – atenţie – Grigore Hagiu, Ion Gheorghe şi Gheorghe Pituţ, ca să nu mai zic de Nichita. Ei, exact asta am simţit că fac la toate aceste contacte : o vampirizare. Nu ştiu ce şi cât vor fi luat copiii aceia din energiile mele histrionice, dar ştiu sigur că eu mi-am răsturnat complet pesimismul şi m-am contaminat de buna lor voinţă culturală. Nu idealizez, nu utopizez, nu vreau să cad în extrema cealaltă, din disforie în euforie, îmi păstrez scepticismul şi nu renunţ la lecţiile de bună resemnare pe care mi le ţin singur de ani buni, dar, în acelaşi timp, simt că am fost pacientul unei extraordinare infuzii de vitalitate.

Care sunt cele mai inedite motive pentru care un critic literar este oprit pe stradă (fireşte, din experienţa dumneavoastră)?

De obicei, motivele sunt pedestre, elementare, de la exprimarea admiraţiei, la sugestii („prezentaţi şi romane fantasy !”, „de ce nu vorbiţi şi de cărţi de ştiinţă ?”) şi până la sfaturi de lectură, indicaţii bibliografice etc. Publicul emisiunii mele de la Pro Tv este incredibil de variat, de la doctori, avocaţi şi actori, la directori de bancă, zidari, brancardieri, paznici şi ţigănci florărese. Am fost şi sunt oprit pe stradă, la metrou, în librării, spitale, magazine şi tot felul de locuri publice de oameni între 12 şi 90 de ani (cam 70 % doamne şi domnişoare). Dacă ar fi să aleg, cum spuneţi, câteva motive, adică întrebări inedite, acestea ar fi: să spun „care-i cea mai frumoasă poezie din literatura română” ; „să-i spuneţi şi prietenului meu (care citea Blaga) că Ian McEwan este un scriitor excepţional, că pe mine nu mă crede” ; „când se va elimina inutilul Napoca din numele Clujului ?” ; „de ce nu pledezi dumneata pentru înfiinţarea unui şir de biblioteci publice pentru ţigani ? Am fura o dată, de două ori toate cărţile, da’după aia să vezi cum ne educăm şi nu mai julim !”

Care sunt cele mai inedite motive pentru care un critic literar este oprit pe stradă (fireşte, din experienţa dumneavoastră)?

Nu ştiu dacă „relevantă” este termenul convenabil pentru mine. Aş opta pentru unul mai modest : eficientă. Or, forma cea mai eficientă nu mi se pare niciuna dintre cele prestigios tradiţionale, tipărite, adică recenzia, cronica, ziarul şi nici măcar prezentările radio-tv. Din câte-mi pot da seama, blogurile, corespondenţa şi opiniile exprimate online deţin supremaţia. Publicul a devenit instanţa cu gust infailibil şi omnipotenţă catalizator-mediatică, aşa cum erau pe vremuri oameni ca Bernard Pivot la francezi, Marcel Reich-Ranicki la nemţi, sau Nicolae Manolescu la noi. Nu ştiu cum se face, dar a doua sau a treia zi după o premieră, un vernisaj, o lansare de carte junimea branşată ştie perfect ce valoare, ce forţă de atracţie are noul produs cultural şi unde se încadrează ierarhic. Dincolo de inerentele divergenţe, provenite natural din gusturile diferite, fapt e că verdictele de pe reţelele de socializare au o eficienţă maximă.

La următorul târg de carte va apărea un volum de convorbiri cu dumneavoastră. Ce „avanpremiere” puteţi divulga?

Mulţumesc de promovare. Aşa e, la Bookfest, pe 1 sau 2 iunie, sper să-mi apară la Humanitas o carte dialogată cu Daniel Cristea-Enache, aşa cum el a mai făcut cu Octavian Paler şi Ileana Mălăncioiu, iar tot anul acesta, în curs de apariţie – cu Paul Cornea şi Livius Ciocârlie. Nu ştiu cum a întors-o, dar a scos de la mine cele mai neaşteptate confesiuni : despre credinţa în Dumnezeu şi neîncrederea în biserică, despre iubiri, prieteni şi căsătorie, despre cei cinci taţi de care am avut (nefericită) parte până la 25 de ani, despre generaţia’80 faţă cu douămiismul, despre argoul sexual şi încă altele asemenea. Plus vreo 15 poezii inedite, toate scrise la 20-23 de ani.

„Tinerii tânjesc grozav după piese noi de autori români”
Dan C. Mihailescu, scriitor

7 recommended
comments icon 0 comments
43 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de