a

Poetul Ștefan Baghiu și literatura viitorului

- - 14- 614 vizualizari

Născut în 1992, la Piatra Neamț, Ștefan Baghiu este poet și critic literar. Pentru volumul de poezie Spre Sud, la Lăceni (editura Cartea Românească), primea în 2014 Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor. Avea, pe atunci, 22 de ani. A studiat Literele la Cluj-Napoca, unde îl veți găsi și azi, fie în bibliotecile orașului, fie la Nepotu’ lui Thoreau, club de lectură cu seri de abator literar și discuții, uneori, stranii. Și l-ați mai putea găsi în cluburile Clujului, mai ales la Gazette, de unde noaptea vezi tot orașul, în timp ce asculți techno şi deephouse, acele muzici ale generației de-acum, cu intensitățile lor, pe care de altfel poezia lui le preia, cu toate comportamentele generate de ele, într-o poveste despre tinerețea electro și nu numai.

În rândurile care urmează, sunt cărțile adolescenței unui fiu de scriitor, sunt nopțile de poezie de la 17 ani încoace, sunt muzicile și poeții care inspiră, sunt cuvintele criticului literar despre autorii de-o vârstă cu el, sunt unele lucruri care poate că vă vor face să vă gândiți la cărțile viitorului. Care ar putea începe chiar așa, ca în fragmentul acesta din poemul Nocturna digitală: „între obloane se poate citi mişcarea bizară a oamenilor: / şi ea a fost în alte oraşe, / iar în Praga răsăritul pe acoperiş a agitat-o. / graniţă fină între epuizare şi melancolie / şi ambele se câştigă foarte greu. ad lib permanent: / seară deasupra oraşului şi tot ce pot spune despre valea electrică / e că mă imaginez deseori deasupra ei. ziua, fără muzică, ea ar fi în transă. / mişcările ei derulându-se în linişte, / cu intensitatea cu care maşinile trec pe lângă mine / şi luminile lor care rămân în urmă – undele mişcării ei în aer. / momentul ăsta are câteva secvenţe / care aparţin prezentului: privirea mea / reflectată de vitrine”. Urmărind prezentul în literatură, am observa, iată, că noua generație are atâtea de spus despre acest prezent și, cum altfel, despre ce va urma. 

14060428_1151022621610050_1107654563_o

Adolescență ca-n Waking Life

Dragă Ștefan, te-ai născut în 1992, chiar de Crăciun, la Piatra Neamț. Având un tată scriitor, cum ai copilărit și cum te-ai apropiat de literatură? Când ai început să scrii, ce te-a influențat?

Din ce îmi amintesc, nu citeam foarte mult în copilărie, până pe final, spre adolescenţă (să fi fost clasa a VII-a?). Biblioteca era practic toată casa: holul-bibliotecă, sufrageria pe trei pereţi plină de rafturi, camera mea cu două-trei corpuri mari de bibliotecă şi tot aşa. Cumva, faptul că erau mereu acolo m-a făcut să nu prea suport să citesc (ţin minte nişte culegeri galbene de texte pentru orele de română din care citeam cât puteam spre sfârşitul vacanţelor, ca să recuperez, pentru că ne întreba la şcoală din ele şi eu nu citeam toată vara, era un chin) până când am dat de câteva romane care mi-au schimbat complet atitudinea: ţin minte că primul roman pe care l-am citit a fost Foamea lui Knut Hamsun, am şi acum imagini de acolo, deşi nu l-am mai recitit niciodată.

Apoi am continuat intensiv, iar în clasa a XI-a, când m-am transferat de la o clasă de profil real la una de ştiinţe sociale, am citit probabil cel mai mult de până atunci; pentru că aveam un coleg de liceu care mă complexa. Citise tot, povestea fascinat de toate personajele şi mă făcea să mă simt prost. Îl cheamă Petru şi a terminat tot Litere, în alt oraş. Am început să scriu proză prin clasa a VIII-a, nu prea mă interesa poezia, fiindcă citeam în mare parte proză: americani, Hemingway, Updike, Salinger şi restul. Francezi – mai ales, fie pentru că mă consideram un existenţialist sadea şi pierdeam ore în șir cu Petru discutând despre Camus şi Sartre, fie pentru că îmi plăceau aberaţiile de imaginar ale lui Tournier, Bazin (Hervé) şi Queneau. Italieni – pentru că se întâmpla să fie în casă şi scriu foarte bine în postbelic – Giuseppe Berto, Goffredo Parise etc. Sud-americani, de la Cortázar şi Llosa la Casares. Apoi, pasiuni mari – mai ales pentru că discutam cu Petru despre personaje – pentru o literatură pe care nu aş mai reciti-o acum cu atitudinea inflamată de atunci – clasicii: de la Dostoievski şi Gogol până la cam tot ce ne interesa în secolul XIX. Trec câteva în listă, pentru că asta îmi amintesc: rămâneam seara cu bere în părculeţul de lângă blocul lui şi discutam ca nişte personaje din Waking Life: înalt şi apăsător. Citeam mult şi mult mai naiv şi mai corect decât acum. 

stefanbaghiu

Clujul cu Nepotu’ lui Thoreau

Cum ai ales facultatea unde urma să studiezi – Facultatea de Litere, secția română-franceză, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca? De ce la Cluj? Care au fost cele mai importante momente pentru tine din perioada studenției? Ce alte amintiri ai din facultate? Mai existau acolo, la Cluj, în vremea studenției tale, cenacluri literare sau alte forme de întâlniri ale tinerilor scriitori, ale studenților care își doreau să scrie?

Era sora mea în Cluj, era mai simplu pentru ai mei şi vizitasem deja oraşul – îmi plăcea mult. Mie nu prea îmi păsa dacă sunt la Cluj sau la Bucureşti: doar era greu la început – că toţi prietenii mei din liceu plecaseră la Bucureşti şi eu aveam foarte puţini oameni cunoscuţi în Cluj (asta s-a schimbat relativ repede). Voiam oricum Litere, dar voiam să fac două facultăţi în paralel: cealaltă să fie ori Istorie, ori Drept. În liceu voiam Arhitectură până în clasa a XI-a. Nu am vrut niciodată să studiez în străinătate. Am făcut un an şi de Istorie, dar apoi am îngheţat studiile, pentru că mă hotărâsem deja să mă ocup de literatură. La Litere, aveam în jur de 15 examene pe sesiune (partea de limbă şi partea de literatură la română şi partea de limbă şi partea de literatură la franceză, plus seminarii şi predări de referat), iar la istorie chiar era mult de citit. Oricum, începusem deja să scriu cronică literară şi deja nu mai aveam timp pentru nimic. Nu am fost un student neapărat bun, în sensul clasic, pentru că stăteam la bibliotecă foarte mult şi mergeam rar la cursuri. Lucram la articole sau citeam, dar oricum mergeam rar la cursuri. Nu încurajez asta, e foarte greu să dai nişte examene unde nu ai prins o sistematizare bună din partea unui profesor, dar mă descurcam. Dacă aveam examen, citeam cărţile sau capitolele din bibliografie.

Ce am învăţat la Cluj? De la câţiva oameni prea multe deja: să ascult muzică bună, să ies în locuri care să mă alimenteze permanent, să nu pierd vremea, să nu stagnez, să ştiu ce să fac cu ce citesc. Cred că e foarte important cum îţi alegi bine oamenii cu care stai şi, în acelaşi timp, foarte riscant. Nu sunt dramatic, zic doar că poţi rata multe fiindcă nu ai avut oamenii potriviţi în jur. Şi sunt un om care caută disjuncţii interne în experienţe şi caută să câştige mult din atmosfera în care se află. De aceea, unul din oamenii importanţi pentru mine, pe care i-am cunoscut în Cluj-Napoca, e Ştefan Manasia. Şi cu asta răspund şi la întrebarea cu cenaclurile: el a făcut acum vreo opt ani (2008) un club de lectură, Nepotu’ lui Thoreau, iar eu l-am preluat (suntem un moderator şi trei organizatori, alături de mine şi de Manasia mai sunt Szántai János şi François Bréda) acum vreo patru ani. Încercăm să facem seri de lectură diferite de ceea ce se întâmplă în ţară: pentru că facem seri de abator literar, unde discuţiile merg deseori în direcţii aparent ciudate. Se discută liber, vin scriitori care îşi citesc textele şi sunt de multe ori certaţi sau întrebaţi lucruri incomode. Nu e neapărat programatic, dar oamenii care vin să citească ştiu prin ce vor trece. Din punctul acesta de vedere, pentru că am trecut şi eu prin seriile astea de dezbatere, cred că cenaclul/clubul de lectură e unul dintre punctele alternative importante în literatura actuală. Îmi place tipul ăsta de efervescenţă.

17 ani, cu nopți de poezie

Ai debutat ca poet în revista Familia. Câți ani aveai pe atunci? De ce ai ales tu să scrii poezie?

Nu mai ţin minte cum arăta primul poem, dar ştiu că l-am scris pe la 17 ani. Nu am ales neapărat să scriu poezie, am scris foarte rar oricum (în trei ani, vreo 15 poeme). Mi-ar plăcea să merg şi pe proză, dar deocamdată nu simt că pot construi în proză. Cred că acolo trebuie să fii mult mai inteligent decât în poezie, unde merge cu atitudinea mai mult. Şi pentru că mă interesează mai mult ce pot face în versuri, chiar dacă poate temele mele sunt mai mult de proză.

În 2013, publicai volumul de poezie Spre Sud, la Lăceni, la editura Cartea Românească. Primul tău volum de poezie. În ce perioadă l-ai scris, cum ai lucrat și care a fost drumul spre publicare?

L-am scris de la 17 la 19 ani, l-am publicat când aveam 20 de ani, aproape 21. Am lucrat mai ales noaptea: uneori rămâneam la fereastră mult după ce terminam un poem. Le scriam dintr-odată, de asta am tăiat destul de mult pentru varianta finală. Am încercat să trimit la concursul de debut al editurii (mă interesa să public acolo, pentru că e o editură prestigioasă şi fiecare autor vrea să îşi vadă cărţile scoase la edituri cu distribuţie bună – pe poezie era cea mai importantă), dar nu am luat. Am mai încercat apoi o dată şi a ieşit până la urmă. Ţin minte că a fost, la vremea aia, o veste pe care am primit-o cu mult entuziasm, aşteptam de ceva vreme să iasă cartea: cred că e important să stai mult cu un volum în atelier permanent, dar să nu întârzie foarte tare predarea lui la o editură, pentru că te separă de el şi entuziasmul scade treptat.

Ce a urmat apoi? Cum ai simțit că este primită cartea ta de către public? Cum a fost să câștigi, în 2014, premiul pentru debut din partea Uniunii Scriitorilor din România?

Nu prea m-a interesat cum e primită cartea de public neapărat, eram conştient de cum arată publicul de poezie în general. Ea supravieţuieşte mai mult ca formă specializată. M-a interesat totuşi ce se vorbeşte despre ea, mai ales că aveam un fel de încredere mare pe atunci în poezia mea. Cât despre premiul Uniunii Scriitorilor, nu ştiu ce să zic. E onorant, doar că Uniunea trece prin nişte faze destul de periculoase în ultima vreme: se enclavizează, se comportă nepotrivit public, prin reprezentanţii ei. Şi semnele apăruseră deja poate de atunci. E flatant să cunoşti somităţi din lumea literară, să te aprecieze sau să îţi înmâneze un premiu, dar trebuie să spun că sunt dezamăgit de poziţiile lor ulterioare, deseori arată ca o gaşcă care se luptă pentru interese proprii: nu ştiu dacă asta e ideea mea de relaţie între instituţii literare şi scriitori. Mi-a adus, concret, nişte bani şi ideea că nişte oameni într-un juriu apreciază poezia mea – asta îţi poate da un plus de încredere, dar după o vreme trebuie să pui la îndoială confirmarea ta ca scriitor prin premii şi canonizări în lumea literară sau pe piaţă, altfel cred că e foarte greu să nu te pierzi într-o autosuficienţă cumplit de greu de gestionat.

poezie5

În total, câte premii ți-a adus literatura până acum?

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Bucureşti, 2014), Premiul Mihai Eminescu – Opera Prima (Botoșani, 2014), Premiul Tânărul Poet al Anului (București, 2014), premiul revistei Observator Cultural (Bucureşti, 2014). Tot ce pot spune e că m-am bucurat mult.

Ai modele dintre scriitori? Ai mentori?

În critică, oricât de mult m-ar impresiona cei din străinătate, am modele autohtone. Nu îi compar neapărat, spun doar că pentru mine e foarte important să îmi aleg modelele în proximitate, să le pot urmări şi să pot comunica cu ele: sigur, sunt foarte importanţi pentru mine şi pentru ceea ce fac pe plan academic Pierre Bourdieu sau Franco Moretti, dar modelele şi mentorii mi-i aleg de aici: Alex Goldiş, Andrei Terian sau Mihai Iovănel. În poezie, oricât de mult m-ar impresiona Pier Paolo Pasolini sau Ginsberg încerc să mă poziţionez faţă de Dan Sociu, Marius Ianuş sau Ştefan Manasia. Îi citesc altfel şi simt că mă ajută mai mult să mă raportez la ei. 

Tendințe: post-uman și post-ironie

Ești, de asemenea, și un foarte tânăr critic literar. Ce te-a atras la critica literară și ce înseamnă pentru tine acest segment al lumii literare în România anului 2016? Trăiești din asta, din textele critice pe care le scrii?

Am început să scriu pentru revista Steaua din Cluj. Apoi am dat imediat – aveam 18 ani – prima cronică pentru Cultura din Bucureşti. La Cultura am scris 4 ani – încercam săptămânal, dar ratam uneori consecvenţa asta. Am ajuns să fac asta pentru că mi-a luat textele Alex Goldiş. Era în primul lui an asistent la Litere şi, deci, mai entuziast şi mai bine înfipt în reviste şi mediul literar. I-a plăcut cum scriam şi a zis că ar trebui să fac asta mai des. Aşa am şi făcut. Fac cronică de întâmpinare (sau am făcut, am luat o pauză deja de mai bine de jumătate de an – m-am încurcat mai mult cu texte academice), îmi place să scriu despre cărţi cât de cât importante sau care problematizează. Nu neapărat importante ca vânzări sau după numele autorilor, mai ales după cum mi se pare mie că se articulează în câmp, cum încearcă ceva. Scriu de obicei atât texte entuziaste, unde simt că cel care citeşte cronica va trebui să citească şi cartea, dar şi ceea ce în jargon se numesc raderi, cronici negative. Cred în puterea dialogului. Nu trăiesc din textele pe care le scriu (foarte puţini fac asta fără să fie angajaţi redactori), cel puţin nu din cronici literare.

Altădată, cu ocazia unui dosar despre poezie pe care îl publicam într-o revistă, mi-ai spus: „Este cu adevărat greu să mai speri în poezie, atunci când cuvântul şi-a pierdut din greutate. Nu avem nevoie de poezie. În cazul unora dintre noi, recomandarea e să nu ne ocupăm cu poezia. Pentru că ea este periculoasă: dezvăluie omul în toate ipostazele lui stupide”. Au trecut, de atunci, câțiva ani. Rămâi la aceeași părere? Pentru că te întreb din nou: mai avem nevoie și de poezie?

Fiecare ştie de ce are nevoie. Nu, în general nu ai nevoie de poezie. Doar că eu prefer să privesc lucrurile din perspective cărora numai poezia sau muzica le pot furniza resursele de sensibilitate necesare. Ştiu oameni care nu citesc deloc şi fac lucruri extraordinare foarte bine, prin alte metode. Poezia e totuşi mai agresivă, mai multă cenzură peste relaţii, peste discurs, peste felul în care vrei să spui ceva. Da, sunt încă de acord că e periculoasă pentru că dezvăluie omul în toate ipostazele lui stupide, dar asta îmi place, în acelaşi timp, cel mai mult: adică existenţe incomode, existenţe care problematizează, care nu acceptă nicio clipă să nu pună o peliculă sepia peste realitate – ca, astfel, să se creeze un simulacru necesar prin intensitatea lui.

Tot atunci, vorbeai despre cum pentru generația ta poezia nu mai oferă un statut social, despre mizele mici ale poeziei, dar și despre textele tot mai bune care se scriu acum, când practic un autor nu mai e condiționat de nimic. Cum vezi generația de poeți din care faci parte, cum crezi că veți rămâne consemnați de istorie?

Nu e neapărat de statut social, aş reface acum asta: pentru că are Bourdieu un text în Regulile artei în care explică el cum boema pariziană de la începuturile secolului al XIX-lea avea avantaje (prin capital cultural) la fel de mari ca cei din upper class. Zice ceva de genul că amorul mercenar, extravaganţele vestimentare,  fanteziile culinare (citez din memorie), pe care cei bogaţi dau mulţi bani, sunt accesibile celor care fac din stilul de viaţă propria artă gratis. Adică, în fond, statutul social nici nu ştiu pe cine interesează, el poate creşte prin capital simbolic, dacă asta îţi doreşti. Dar cred că aş reface discuţia în felul următor: rămân la ideea că e util artei că un poet nu e condiţionat de public (deci nu îşi gestionează stilul după capriciile unui consumator) şi chiar cred că din cauza asta avem o poezie foarte bună în centrul ei, în nucleul ei dur. Dar aş vrea programe mai bune de sprijin pe toate domeniile artei. Mă dezamăgeşte că nu avem rezidenţe solide, finanţări pentru proiecte bune în poezie şi, în general, un fel de atitudine pozitivă faţă de scriitori în general. Eu ştiu că relevanţa socială a literaturii e în scădere, dar e importantă poezia şi pentru cei care nu o citesc (citează peste tot poetul Ion Mureşan fraza asta din Eliot).

Cât despre generaţia de poeţi în care am apărut, aici lucrurile sunt destul de complicate. În primul rând, pentru că împărţirea pe generaţii s-a făcut în spaţiul românesc automat, pe promoţii mai ales, o dată la zece ani. Nu avem generaţii cu emulaţii comune, cu un impact paradigmatic (deşi în unele cazuri au coincis acestea cu periodizarea pe decade de creaţie), ele pot fi oricând rediscutate structural. Însă pot observa că s-au schimbat nişte lucruri: se lucrează pe multe voci, tehnologia şi alienarea interesează tot mai mult, post-umanul îşi face simţită prezenţa în poemele recente, avem chiar şi spaţii pentru post-ironie. În fine, aş zice că ultimii cinci-zece ani au adus o maturizare puternică la nivel conceptual, dar că încă nu se lucrează neapărat diferit faţă de începuturile anilor 2000: poeţii douămiişti sunt încă modele foarte puternice şi au un impact uriaş în timp real asupra a ceea ce se scrie.

Intensități electro

Și pentru ca și cel care citește acest interviu, dar încă nu l-a citit pe poetul Ștefan Baghiu, să înțeleagă, îți propun să aruncăm o privire înspre poezia ta. Sunt acolo lucrurile noi din jurul tău, transformările tehnologice, tinerețea electro… Căci, spuneai tot tu, „am înţeles că ele au generat noi comportamente. Poezia trebuie să vorbească despre ce ni se întâmplă, chiar şi cu duritate, chiar certându-ne. Şi va vorbi.” Ești unul dintre poeții curajoși ai noii generații, iar acest curaj pare să fie una dintre sursele importante ale poeziei tale. Ce înțelegi tu prin curaj poetic și ce îți propui să surprindă poezia ta? Cum ți-ar plăcea să fii perceput?

Nu ştiu, aş vrea să nu fiu înţeles greşit. Am scris despre ce m-a interesat, merg la techno şi deephouse cu un entuziasm nebun: îmi place, spre exemplu, în toată monotonia de acolo, fiecare sunet bine plasat, fiecare insistenţă pe un anumit pasaj. Un prieten bun, critic literar cu care mai merg în cluburile astea alternative, nu s-a putut abţine să nu teoretizeze pe marginea chestiei ăsteia şi mi-a plăcut mult ce a zis: că genul e prin excelenţă introspectiv. Ca în The Lobster (n.r. film), unde cei singuri nu se ating când dansează pe electro. E, în fond, o formă foarte apropiată de lectura poeziei. Aşa că poezia e obligată să lucreze la intensităţile la care o face muzica de genul ăsta şi cu subtilitatea ei.

Dacă acesta a fost începutul tău în poezie, ce urmează? Ce pregătești în plan literar, pe când un nou volum?

Sper să nu mai treacă mult, deocamdată am doar trei poeme bune. Aş vrea să pot scrie cu naivitatea şi forţa cu care scriam înainte, teama de a fi penibil şi teama de a părea desuet m-au făcut atât de precaut, încât nu mai scriu decât atunci când mă simt în stare. Am scris un poem de care sunt foarte mulţumit, dar nu mai am entuziasmul de la început – ştiu că e prematur să vorbesc aşa, totuşi, dar asta trăiesc de ceva vreme –, entuziasm care ţinea el însuşi loc de proiect şi care gestiona cumva, în locul meu, lipsa unui discernământ deplin în text.

În schimb, sunt tot mai interesat de teorie şi de critică şi istorie literară. Scriu mult în zona asta. Aş vrea să lucrez în următorii ani la o carte, la un studiu mai amplu: vreau să fac o analiză cantitativă a romanului tradus în spaţiul românesc după război, vreau să găsesc câteva răspunsuri la nişte întrebări care mi se pare că se pun foarte rar: ce s-a tradus la noi, de ce, cum ne-a afectat literatura etc.

Știu că pregăteai un proiect muzical experimental, ce s-a întâmplat cu el? A apărut, urmează să apară? Despre ce este vorba? Care-i faza cu muzica?

Am avut o trupă în liceu: eram patru şi cântam rock alternativ destul de dark. În primul an de facultate însă, pentru că mai ascultam şi electro, a trebuit să lucrez singur în direcţia asta. Prietenii din trupă plecaseră în alte părţi şi, deşi ne mai întâlneam în Piatra Neamţ, nu era suficient pentru a păstra coerenţa grupului. Pentru că în muzică – în general – se lucrează cu o consecvenţă apropiată poate doar de lumea teatrului: repetiţii, certuri, capricii, iar rezultatele vin doar după ce coagularea grupului a fost făcută prin multe compromisuri şi prin exerciţiu. Aşa că m-am văzut nevoit să lucrez singur, de unde nu puteam renunţa la ideea că nu o să mai cânt (nu am renunţat nici acum). Şi când lucrezi singur e cumva mai uşor să lucrezi în zona electro, unde controllerele ţin locul celorlalţi colegi de trupă şi poţi fi tu singur o trupă întreagă. Am scos câteva piese, dintre care încă îmi este foarte apropiată spre sud, la lăceni (de acolo cumva mi-a venit şi ideea pentru titlul volumului de debut). Am renunţat, apoi, pentru că am schimbat stilul. Tocmai, „proiectul muzical experimental” a fost cumva lăsat în spate pentru că e greu să nu fii complexat de cei care lucrează acum în România. Avem producători extraordinari pe partea de electro şi scena creşte.

Cum trăiești în viața de zi cu zi? Cum trăiește un poet tânăr azi? Cât timp îți ocupă scrisul, cât și ce citești și ce faci atunci când nu te ocupi cu literatura?

Nu scriu mult poezie, dar ştiu şi cum trăiesc cei care scriu mult (şi care o fac şi bine): în epifanii consecutive. Eu merg în general la bibliotecă şi seara ies în oraş. În week-end merg în cluburi din Cluj-Napoca, în special în Gazette. Se pune mult techno acolo şi deephouse. E pe un deal, de acolo se poate vedea panorama oraşului noaptea. Cred că, deşi nu citesc acolo, faptul că ies în oraş sau că merg în cluburile de genul acesta face parte din job-ul de poet: adică vorbesc mereu cu oameni din domeniu, o ieşire în oraş e mereu o dezbatere nesfârşită despre ce a mai apărut în literatură. Iar o seară de muzică e o sursă de inspiraţie în sensul în care am mai spus: cred că poezia trebuie să lucreze la intensităţile la care o face muzica de genul acesta.

Literatura viitorului

Ce așteptări ai? De la tine, poetul și criticul literar, de la noii poeți de la noii critici literari, cei care vin acum? Ce consideri că ar trebui să se schimbe odată cu ei?

Mi-ar plăcea să se scrie mai multă cronică literară. Mi se pare că renunţă tot mai multă lume şi că dispare genul acesta de discurs secundar. Cumva, din cauza asta, simt că e şi o tot mai mare problemă de valorizare: nu că ar trebui cineva să decidă în literă de lege ce e bun şi ce e prost în literatura actuală, dar dacă nu există dezbateri sau critici de atitudine nu există nici mecanisme de gestionare a literaturii. Plus că sunt, într-un fel, un fanatic al polemicilor şi argumentelor. Lipseşte un dialog real şi constant în critica actuală între idei sau poziţii faţă de literatura tânără, iar demisia criticii literare înseamnă şi slăbirea şanselor acestei literaturi.

Ce așteptări ai de la publicul român? Cum vezi relația cititorului de acum cu poezia și cu cartea, în general?

Poezia şi-a schimbat puţin mijloacele. Pentru că a colonizat tot felul de spaţii, de la arte conceptuale la social media, ea comunică mult mai mult şi mai agresiv. Relaţia cu poezia nu mai este o relaţie cu cartea, e mai mult o relaţie cu mesajele în sine, cu semnificaţiile şi impactul imediat ale oricărui tip de discurs. Aici mi-ar plăcea să văd ce o să se întâmple.

Ce interacțiuni ai avut până acum cu lumea literară din afara României? Te-ai gândit vreodată să părăsești România? Oamenii care scriu nu prea se gândesc să plece…

Nu mă gândesc în termenii ăştia: nu am nicio dorinţă permanentă de a pleca, dar nici nu mă gândesc că aş rămâne orice ar fi. Aş vrea să pot rămâne aici pentru că sunt familiarizat cu mediul. Dar dacă un anumit lucru pe care îl fac va avea nevoie de alt mediu, mă voi muta. Am fost la o rezidenţă literară în Viena anul trecut. Am stat acolo două luni: proiectul meu ţinea de ceva ce poate părea ciudat. Voiam să scriu despre cluburile de acolo şi despre comportamentele tinerilor de acolo. Voiam să lărgesc perspectiva. Am ajuns să cunosc lumea literară de acolo foarte puţin, deşi am publicat într-o revistă cu circulaţie bună, dar am cunoscut mulţi artişti din zonele artelor vizuale cu care am avut discuţii lungi. Un fotograf irlandez, Kevin, venise acolo cu aceleaşi planuri ca şi mine. Mi-am dat seama în perioada aceea că avem cumva în comun proiecte şi proiecţii fără să acţionăm aceleaşi mijloace.

Hold your horses!

Locuiești în continuare în Cluj-Napoca. Nu te atrage Bucureștiul? De ce? Ce îți place cel mai mult la orașul în care locuiești?

Îmi place mult Bucureştiul. De fiecare dată când merg acolo simt un fel de presiune, e ceva în oraşul ăla care generează pentru mine senzaţii diferite. Nu într-un sens rău. Dar am locuit cinci ani în Cluj-Napoca şi, cumva, mă simt mai în largul meu aici. Aş merge însă oricând în Bucureşti pentru perioade scurte. Mă alimentează oraşul.

Cum și unde scrii? Ai un program, ai tabieturi? Oamenilor le place să afle tot felul de astfel de lucruri despre scriitori…

Nu, în general dacă am unde să aşez laptopul e totul O.K. Am scris texte pe autocare, pe trenuri, pe bănci, oriunde. 

Ce i-ai spune unui poet tânăr, poate la fel de tânăr ca tine în urmă cu câțiva ani, care încă nu a debutat? Ce ar trebui să știe?

Hold your horses (n.r. Nu te pripi).

Cât contează premiile pentru tine? Cât contează faima?

Contează destul de puţin, dar motivează mult lucrurile astea. Cred într-un fel de spirit autentic al lucrurilor de artă. Ceea ce mă face să fiu foarte interesat mereu de ele, atât de lucruri foarte cunoscute, cât şi de underground, de proiecte alternative.

Cât crezi că sunt prețuiți scriitorii buni în România zilelor noastre? E bine? E rău? Ce-i de făcut?

Îmi place să cred că, totuşi, lumea literară românească are o critică foarte bună. A avut-o mereu: mă refer la critica de întâmpinare. De aceea, scriitorii buni în general sunt cunoscuţi în mediu. Problema e că nu avem astăzi o literatură de consum valabilă, sau că am privit-o mereu ca pe o chestiune neglijabilă, sub valoarea a ceea ce a fost pus în centrul canonului de lectură. Astfel, ieşirea din mediul şi din circuitul închis al lumii literare se face foarte greu.

Ai poeme traduse, ai fost publicat în antologii de afară? Ce șanse are un poet tânăr să ajungă dincolo de granițe? Ar putea fi mai bine? Cine greșește?

Au fost traduse texte ale mele, însă nu într-un volum. Traducerile au fost contextuale: fie pentru un festival, fie pentru o rezidenţă, fie pentru un eveniment din ţară sau pentru o antologie de afară. Nu e neapărat că volumele de debut se traduc rar, dar avem, pe de o parte, un sistem literar care încurajează autohtonizarea demersurilor literare şi, pe de altă parte, autori care ştiu foarte puţine despre mecanismele de distribuţie externe. Pentru al doilea argument aş imagina următoarea situaţie: un poet care debutează ştie atât de puţine lucruri despre planurile editurii autohtone la care a debutat cât ştie despre ce înseamnă să publici un volum afară. Mai mult, ştim, de fapt, foarte puţine lucruri despre criteriile prin a căror bifare literatura română poate deveni o literatură de export. Circulaţia cărţii în interiorul României este deseori o poveste despre edituri mici care supravieţuiesc prin proiecte auxiliare şi sprijin auxiliar din partea instituţiilor; circulaţia autorilor români în străinătate (mai ales în cazul poeziei) este deseori o poveste despre câteva reţete de succes, puţine la număr. În cazul poeziei aproape că nu mai avem autori în viaţă relevanţi cu adevărat pe piaţa externă. Înainte să ştim dacă avem poeţi care merită traduşi în străinătate trebuie să ne familiarizăm cu ceea ce presupune acest sistem global de traduceri şi distribuţie.

Ai fost invitat la târguri internaționale de carte? Și ce rezidențe literare ai avut?

Am fost la târgul de carte de la Leipzig și, cum ziceam, am stat câteva luni în Viena la o rezidenţă Kulturkontakt.

Ce consideri că trebuie să nu-i lipsească unui adevărat poet?

Talentul de a povesti. Chiar dacă scrie poezie.

Avem mulți poeți tineri care să fie deopotrivă pe placul criticilor și al publicului?  Ai simțit că te-ai departajat la un moment dat?

Sunt mulţi poeţi tineri care sunt pe placul criticii şi al publicului de poezie. Primesc foarte multe cronici în sensul acesta poeţi ca Andrei Dosa, Vlad Drăgoi, Alex Văsieş, Radu Niţescu etc., iar publicul de poezie îi cunoaşte. Nu cred că am fost departajat sau avantajat, avem zone în care lucrăm similar şi mă bucur că sunt poeţi foarte talentaţi care să poată produce permanent scurtcircuit într-o lume literară pe care toată lumea o declară amorţită sau în care toată lumea se plânge de situaţia autorilor şi a editurilor. Înţeleg şi asta, dar literatura e totuşi acolo: sunt poeţi foarte buni care merită citiţi constant.

Ce ți-ai reproșa?

Sunt extrem de patetic, deşi foarte raţional.

Ești tentat de o carieră universitară, te interesează să predai?

Da, mi-ar plăcea. Pentru că am senzaţia că aş fi foarte atent cu studenţii. Dar mi-ar plăcea şi să fac cercetare, să am mai puţin contact cu studenţi. Contează pentru mine să mă pot ocupa de domeniul acesta şi mi se pare că fascinaţia mea vine din faptul că nu înţeleg foarte multe elemente ale lui.

În ce crezi în poezie și în ce crezi în viață?

În poezie cred în disjuncţii fericite. În viaţă, în apropiere.

CITAT: „Eu ştiu că relevanţa socială a literaturii e în scădere, dar e importantă poezia şi pentru cei care nu o citesc (citează peste tot poetul Ion Mureşan fraza asta din Eliot).” Ștefan Baghiu, poet

14 recommended
614 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan