Fotograful care promovează Bucureștiul din pasiune. Vlad Eftenie: ”Nu vreau să plec din România. Treaba mea e aici, să ajut oamenii”

- - 23- 1136 vizualizari

Zâmbitor, îmbrăcat într-o geacă galbenă și fericit că a găsit ocazia perfectă să folosească aparatul de fotografiat pe film Bessa L. Așa l-am cunoscut pe Vlad Eftenie, un om cu o energie pozitivă molipsitoare și unul dintre fotografii care reușesc să promoveze Bucureștiul prin intermediul cadrelor pe care le realizează, pe internet sau la expoziții. Este modest, dar vorbește cu mare drag despre marile lui pasiuni: arhitectura și fotografia.

S-a născut în cartierul Drumul Taberei și și-a asumat rolul de ”ambasador” al capitalei, oraș în care se plimbă regulat zeci de kilometri, urmărind trasee bine definite înainte, prin cartierele vechi care-i stârnesc pofta de explorare urbană. La început, în studenție, a considerat despre București că este un ”oraș nou”, străzile povocându-i creativitatea. Tot atunci și-a dat seama că are talent la fotografiat, fiind consternat de gândul că ”nu știa să facă nimic”. Vlad a fost student plecat în Franța cu Erasmus, dar s-a întors cu drag înapoi în România, loc din care nu vrea să plece.

Pe lângă fotografie, Vlad Eftenie mai practică arhitectura și este profesor la Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu” din București, unde îi învață pe studenți să iubească și să protejeze cel mai mare oraș al țării. Mai multe despre el puteți citi în interviul de mai jos.

 

Viitorul României: Vlad, vorbește-ne puțin despre interesul tău pentru fotografie. Cum a început?

Vlad Eftenie: În studenție a început interesul pentru fotografie. Exact cum sunt corporatiștii de azi, nu aveam timp de absolut nimic. Am terminat facultatea și m-am întrebat ce fac. Îmi ziceam că nu știu să fac lucruri, că nu știu Bucureștiul, că pe mine nu mă cunosc… Și atunci a apărut într-un context extrem de favorabil, aparatul digital. Erau aparatele de 2-3 megapixeli. Mi-am luat un Olympus C300, dacă nu mă înșel.

Țin minte că nu îl luam cu mine, să nu pățească ceva, dar când îl luam cu mine începeam să explorez lucruri din jurul meu de care nu-mi mai dădusem seama până atunci, că nu mai avusesem ocazia. Și prietenii mei au început să-mi atragă atenția că eu văd lucrurile cumva altfel față de cum arată ele în realitate. Și chestia asta m-a impulsionat cumva. Am început să abstractizez, și treaba asta m-a atras extrem de mult; mi-am dat seama că pot să privesc lumea printr-un filtru care transformă lucrurile. Asta mi-a provocat și creativitatea – ea fusese un pic antrenată ca student, îi știam beneficiile. Noi nu avem chestia asta în România, în școala românească, pentru că școala românească nu are nevoie de oameni creativi, ci de oameni care să repete după memorie niște lucruri deja spuse. Adică nu te ajută să devii nimic.

Eu simțisem senzația plăcută, gâdiliciul ăsta al provocării. Mă întrebam ce pot să nasc acum din mine. A fi creativ înseamnă a fi extrem de personal și de intim. Atunci când sunt creativ, mă transform.

Bucureștiul m-a provocat să fiu creativ pentru că era nou. Mergeam în explorare urbană, mergeam în fiecare zi de weekend, îmi luam un traseu din București pe care îl exploram absolut liber. Și uite așa am descoperit centrul orașului, drumurile spre Bucur Obor, zona Armenească… Drumul Taberei îl știam perfect, că m-am născut și crescut acolo.

V.R.: Adică fără să-ți zică cineva încotro să mergi…

V.E.: Nu, nu îmi zicea nimeni, mă plimbam singur. Apoi mi-am stricat aparatul, dar mi-am luat altul, mai bun, mai profesional. Un Olympus C5500, care avea ecran rabatabil, vizor, zoom 3x și F 1.8. Cu el am început să fac foarte multe poze.

M-a surprins în etapa în care am mers la Lyon, unde am avut un master. Am făcut cu el  10.000 de poze în două luni, ceea ce, pentru mine, era enorm. Acum pot să fac și  2.000 de poze pe zi. A fost un soi de break trough și am epuizat aparatul. Nu mai puteam să fac cu el ceva nou. Atunci mi-am zis să încerc un aparat pe film. Am luat primul aparat pe film, un Canon AE-1, am pus filmul, un film alb-negru și am tras primul film în București. A ieșit foarte prost, dar nu din cauza mea, ci din cauza developării: era cu scursuri, ștersături, picături, cu scame, era absolut…(zâmbește) M-am speriat și l-am abandonat câteva luni de zile. După m-am retrezit și am încercat din nou. Mi-am luat un nou obiectiv, am început să cercetez pe Google. Am abordat orașul și a devenit un mod de viață, să descopăr, să redescopăr locurile vechi în altă lumină.

Și iată că dacă mă iau după reacțiile de pe Facebook, cum spuneam mai devreme, întotdeauna e ceva nou de descoperit în București în aceleași locuri arhi și arhi cunoscute, pentru că orașul e imprevizibil. Apare fotografia de stradă, urbană, cu magia ei, cu spontaneitatea ei, cu lucrurile ascunse pe care le scoți la iveală și pentru mine e un mod de viață.

Am descoperit că nu sunt un ciudat, pentru că pentru oamenii care vor să se găsească pe ei înșiși, plimbarea este o terapie. Este o observare non-judgemental și când mă impresionează ceva, fac o poză. Mereu există ceva care să mă impresioneze. Sunt momente în care simt că nu știu ce să mai fac. Și atunci trebuie să pleci undeva. Trebuie să mergi la mare, la munte, în alt oraș, să te desprinzi puțin, să schimbi peisajul.

Am ajuns la mare, mă duc în fiecare weekend. Îmi place Dobrogea foarte mult! Cu drumurile ei nesfârșite, tot așa, induce o stare de contemplare extraordinară.

(…)

V.R.: Cine te-a inspirat la început?

V.E.: La început, când nu știam să fac nimic, m-a inspirat Silviu Gheție. Vedeam niște poze cu niște personaje și mă miram că în poză se simțea mult mai mult decât se vedea. Și asta m-a mirat pe mine: cum faci să faci o asemenea stare să se degaje de acolo? Povestea, de fapt, nu e în poză, e în noi, în ce simțim. Și chestia asta m-a inspirat și am zis că poate într-o zi o să apuc și eu să fac așa. A fost un soi de proiecție, nu am stat să-i studiez poza, să văd cum face. M-am căutat pe mine, căutarea la mine a durat vreo trei ani.

Deja în 2006 am făcut cele mai bune fotografii ale mele și apoi am început să scad. Și când zic ”să scad” mă refer la intensitate. M-am explorat într-un mod spontan.

V.R.: Ești cel mai mare critic al operelor tale?

V.E.: Evident că da! Și culmea e că ce nu-mi place mie, place altora. Și ce-mi place mie, nu place altora. Nu am scăpat de asta niciodată, dar nimeni nu scapă de asta.

V.R. Ce este o fotografie bună?

V.E.: O fotografie bună este un moment de armonizare între tine și subiect și mai mult: dintr-o poză bună nu poți să scoți nimic și nu poți să adaugi nimic. E o regulă după care eu îmi evaluez fotografiile. Eu nu pot să adaug ceva în post-procesare, că aia nu mai e fotografie, e editare. Așa că îmi dau seama spontan, mă dau după o mașină și aștept să se întâmple ceva. Când îți dorești, lucrurie au loc. E fabulos!

V.R.: Te-ai contrazis cu cineva privind creațiile tale?

V.E.: Da. Toată lumea zice că-s editate. Mă întreabă: ”Ce cauta omul acela fix în poziția aia?”, ”Ai pus blitz?”.(…) Setările sunt partea rațională. Setările sunt un fel de cadru interior. Să-ți dau un exemplu: statuile lui Michelangelo. E marmură, doar că marmura asta e modelată în așa fel încât să emane emoție. Degeaba întrebi compoziția chimică a marmurei, că nu o să pot să faci ce a făcut el. Marmura e aceeași pentru toți.

V.R.: Care este rețeta succesului tău?

V.E.: Nu există o rețetă a succesului, pentru că eu nu caut un succes. Sunt doar eu însumi și fac doar ce-mi place. Și atunci când fac doar ce îmi place, apare automat și interesul, implicarea, perseverența. Îmi place starea de creativitate, mă inspiră, iar atunci când sunt creativ, nasc lucruri noi, în fața cărora oamenii răspund pozitiv. Nu există un succes căutat, nu există o rețetă. Trebuie să fii tu însuți.

V.R.: Te satisface atenția?

V.E: Mă super satisface atenția, da! Orgoliul meu e bine gâdilat. Doar că munca mea nu este de dragul atenției, ci pentru bucuria de a putea să fii util, pentru că în timp oamenii și-au schimbat comportamentul. Se uită mai des la apusuri, admiră cerul, orașul, își dau seama că au nevoie de ceva să schimbe la ei pentru a-și îmbunătăți viața.

V.R.: Dar de ce celelalte pasiuni de-ale tale nu au ieșit în evidență și a ieșit numai fotografia?

V.E.: Pentru că sunt mai multe tipuri de pasiuni cu efecte diferite. Una e să fii pasionat de citit și să stai tu, cu tine, în pat și să citești toată ziua… dar asta nu e de folos nimănui altcuiva decât ție. Și alta e să începi să faci lucruri care să le fie de folos și altora.

Fotografia mea expusă ajunge să fie privită, ajung oamenii să mă întrebe: dar cum faci ce faci? Apar workshop-uri, apare zona de educare prin fotografie. O pasiune devine constructivă, după părea mea, și atunci când începe să aibă efect și asupra vieții altcuiva, nu decât asupra vieții tale. Dacă aș fi pasionat de băut cafele și asta ar conta doar pentru mine, n-aș face niciun bine omenirii. În timp ce o fotografie e pusă pe Facebook și adună mii de distribuiri, înseamnă că a ajutat cumva pe cineva.

V.R.: Acum o să leg totul de București. Tu fotografiezi preponderent Bucureștiul. De ce București? De ce nu Sibiu, Cluj sau alte orașe care sunt cunoscute mai mult pentru arhitectura lor?

V.E.: Răspunsul e foarte simplu. Trăiesc în București, m-am născut în București și avem o problemă cu Bucureștiul. Sibiul are mai puține probleme decât Bucureștiul. Timișoara are mai puține probleme. Bucureștiul e un oraș neplăcut, nedorit, se vorbește de rău de București. Iar eu am simțit datoria, că dacă tot m-am născut aici, să încep să am o relație bună cu el. Sunt oameni care zic că nu suportă Bucureștiul, iar eu dacă aș face la fel mi-aș crea singur probleme. Hai să încep să găsesc partea bună!

Prin fotografie și prin plimbare am descoperit părțile bune. Am traseele mele favorite. Singur, nu mă aventurez în cartiere laterale. Am fost, dar nu mă atrage nimic. Am descoperit că mă simt mult mai bine aici, în zona asta (veche) unde induce visare. De exemplu am un traseu preferat de la Brâncoveanu până la Herăstrău. Sunt 12 kilometri, poate să-mi ia toată ziua. Parcurg toate parcurile, zona istorică, locuri romantice. În general, privirea mea caută lucruri romantice, poetice. În cartiere – cam monoton. Găsești, într-adevăr, lucruri foarte interesante, dar nu sunt pentru mine. Aici, în centru, găsesc poezia spațiului, a luminii, a oamenilor. E o altă atmosferă!

V.R.: Să rămânem la cartierele mărginașe ale Bucureștiului. De ce nu îți plac?

V.E.: Ele au poezia lor, au viața lor. Poți să stai, să studiezi, să cercetezi, să faci o lucrare extraordinară (despre ele), dar e un exercițiu pentru mine să fac asta. Mă simt mult mai comod în centru. E vorba și de o amprentă emoțională în care te regăsești. Am un traseu scurt: Cișmigiu, Icoanei, Ioanid, trecând pe la Ateneul Român. Mă calmează. Dacă stau două ore într-un alt cartier, nu m-ar liniști cum mă liniștește zona asta. Nu degeaba e zona centrală specială, pentru că e și o amprentă emoțională câștigată în timp. E o încărcătură emțională.

V.R.: Ai vorbit, într-un interviu anterior, despre vibrația pe care ți-o poate oferi un loc. Poți să detaliezi?

V.E.: Lucrurile, oamenii, sunt forme de energie. Energia capătă viață prin vibrație. Și atunci când devii conștient de lucrurul acesta, începi să simți. Asta definesc prin vibrație; atunci când vibrezi, lucrurile se mișcă în tine, în unison cu emoția pe care o transmite locul respectiv.

Garantat, unii vor zice că totul e în capul tău. E întemeiat să spui asta. Eu aici pot să mă simt într-un fel ”wow”. Când vibrez, mă încarc cu acea stare de creativitate pe care o consum. (…)Asta înseamnă vibrație: să ajungi într-o zonă care să te încarce și să îți declanșeze creativitatea. Să fiu creativ e starea mea favorită.

V.R.: Dar creativitatea îți ia forte mult timp. Cum poți să ai timp pentru toate?

V.E.: Îți faci. De exemplu, în urmă cu câteva zile am avut câteva întâlniri prin care am stabilit două colaborări fructuase. Între timp am făcut poze, am urat ”la mulți ani” unei prietene. Totul se țese. Nici nu mi-am dat seama că au fost foarte multe lucruri pentru că timpul dispare, nu mai e timp anume. Nu mi se pare că fac un efort… Atâta timp cât fac ce-mi place, nu pot să îl numesc efort. La mine nu e natural fac ce nu mă pasionează.

Dacă e un lucru care ar putea să mă enerveze, să îmi taie cheful de tot, plimbarea mă ajută să mă remontez. Am momente în care nu mă simt bine, dar sunt rare și nu sunt benefice. Eu mă simt bine când sunt pozitiv și optimist și las energia să circule liber. E un exercițiu de transformare. Tu ești responsabil să te simți bine cu tine însuți. Îți descoperi această rutină. Trebuie să faci ceva să te remontezi.

V.R.: Arta nu poate fi creată prin suferință?

V.E.: Ba da. Prin întâlnirea cu tine, cu demonii din time. Dar arta transforă în bine. Am un amic, care pe dinafară e foarte calm, dar când se apucă să picteze, naște niște lucruri absolut crâncene, extrem de contorsionate. Cred că nu contează sursa creației atâta timp cât prin creație te purifici. Dacă ai un necaz sau o neregăsire, devii pozitiv și o transformi. Sau când devii pozitiv și emani chestia asta, o transformi. Orice ar fi, se transformă. Din mai puțin bine, în bine, din bine, în foarte bine.

V.R.: Descrie-ne o zi obișnuită din viața ta.

V.E.: E o zi în care se întâmplă multe lucruri: mă trezesc, dar dacă am un răsărit de pozat mă trezesc destul de greu, dar mă trezesc. Intru pe Instagram, Facebook, mă plimb până la facultate și după facultate. Îmi stabilesc cu e cerul, cum e lumină, ca să știu ce poze fac, dacă îmi iau aparatul cu mine sau rămân doar cu telefonul.

Dacă simt că e un apus interesant, îmi iau aparatul cu mine și mă gândesc unde îl voi prinde. Îmi sun apoi un prieten și îl invit să pozăm apusul.

Sau am workshopuri, seminarii. Seara ajung după apus. Îmi place să mă întâlnesc cu oamenii, să discutăm despre suflet, spirit și emoții. Și seara cred că ajung să mănânc și să-mi pun vreun film. Ziua poate fi foarte încărcată sau relaxată, dar îmi place să mă aflu într-o stare de explorare. Și dacă chiar există o zi în care să am activități mai puține, mă plimb.

„Oamenii care sunt pasionați, sunt cei mai buni ambasadori ai lucrurilor pe care le fac ei”

V.R.: Ți s-a întâmplat ca cineva să îți zică că vrea să viziteze locurile pe care tu le fotografiezi?

V.E.: Da. În fiecare zi e cineva care o îmi zice ”Vreau să merg și eu acolo”, ”Vreau să văd și eu ce e acolo”. Pe de altă parte, în pozele mele e cam clar unde sunt făcute… doar că sunt momente unice, nu sunt repetate. Nici eu nu pot să repet o lumină dintr-o zi anume. De asta fotografia devine un mod de păstrare a unor amintiri și imagini dizolvabile. Acum, eu mă feresc să mai fac workshop-uri cu plimbare, pentru că modul în care văd eu e unic. Și atunci prefer să inspir, să le dau baza. Azi, de exemplu, merg într-o expediție în I.O.R. (Parcul Titan) cu cineva care n-a fost niciodată în I.O.R..

Am făcut ture pentru oamenii care nu știau locuri din oraș, am fost rugat să fac ture foto, ture de descoperire a orașului. Acum, oamenii sunt cam conectați cu Facebook, Instagram. E cam greu să întâlnesc pe cineva care să vadă pentru prima oară o poză din București.

Am fost recent la o convenție internațională cu oameni necunoscuți, le-am arătat poze și le-am zis: Când veniți la București, dați-mi un semn ca să vă arăt centrul! Le-am arătat niște fotografii și au zis: ”Da! Super tare! Vrem!”. Se întâmplă! Pot fi un ambasador bun al Bucureștiului.

V.R.: Dar ce spui despre promovarea care ține de statul român?

V.E.: Există în forme instituționalizate, rigide, cu campanii creative rare, dar tot oamenii care sunt pasionați sunt cei mai buni ambasadori ai lucrurilor pe care le fac ei.

V.R.: Care este locul tău preferat din București?

V.E.: Ateneul! Ateneul este locul meu preferat! Orice fac, cu oricine mă văd, îi zic să ne vedem la Ateneul Român. Sigur, cu trasee: cobor din metrou la Izvor și o iau prin Cișmigiu, e și podul de la Izvor (un loc foarte bun de fotografiat apusul în ambele direcții), de-a lungul Dâmboviției. Fie cobor pe jos la Piața Romană și o iau pe jos pe la Ateneu. Are ceva atemporal, ceva atipic. Mi se pare mult mai bun ca simbol al Bucureștiului decât Casa Poporului. Mi se pare o clădire atât de discretă și cu o lume a ei interioară, întrucât într-o lume care caută minunile și efectele uluitoare, Casa Poporului evident că va câștiga detașat. Ori, prefer Ateneul pentru că-mi oferă starea aceea de atemporalitate.

V.R.: Deși se află la o distanță relativ mică față de Palatul Parlamentului (Casa Poporului), tu spui că transmit lucruri diametral opuse?

V.E.: Da. Chiar dacă fac parte din același București, ele sunt diferite, pentru că la fel suntem și noi diferiți. Sunt clădiri diferite, cu scop diferit, cu rol diferit, create diferit. Gândește-te cu care scop a fost făcut Ateneul și la emoția negativă cu care a fost făcută Casa Poporului, cu distrugere. Aici, la Ateneul Român, totul e luminos.

V.R.: Poți crea artă din kitsch?

V.E.: Nu poți crea artă din kitsch, adică din nimic. Pentru că arta devine în timp, arta nu se face pe loc. Arta devine artă doar prin prisma validării pe care o dă timpul și a valorii pe care o capătă acel obiect în timp. Totuși, în zonă, pe Bulevardul Unirii, există câteva elemente de arihitectură post-modernă, de ultimă generație în anii ’80. Doar că, dacă te uiți modul în care au fost aplicate la noi, și dacă te uiți la principiile arhitecturii clasice, Casa Poporului e un non-sens. E vorba de rapoarte, de proporții, de detalii și de toate lucrurile care o fac să nu fie o clădire armonioasă. Reflectă, grandomanie, prost gust și incultura beneficiarului.

În fotografie, pot să beneficiez de prezența ei într-un peisaj intresant, cu niște nori anume, cu o furtună anume… Poate să fie pretextul unui fundal interesant!

„Cred că treaba mea e aici, să ajut oamenii de aici”

V.R.: Dar Bucureștiul este compus din cartiere socialiste și cartiere vechii…

V.E.: Asta e interesant. Bucureștiul are un fond construit de arhitectură modernistă, cubistă, Art Deco, fabuloasă. Distrugerile au fost mici, și provocate în majoritate de cutremure și nu de război sau alte fapte nefericite. Din păcate, Cartierul Uranus a fost distrus de realizarea Casei Poporului, acolo existând un nucleu de viață originală pentru spațiul bucureștean. Din păcate istoria orașului se suprascrie cu locuri de o valoare și de o calitate net inferioară. Și Bucureștiul are porblema asta –  noi nu îi păstrăm istoria.

E interesant Bucureștiul ca un spațiu al colajului, dar este și un spațiu al suferinței.

V.R.: Așadar Bucureștiul este un loc unic?

V.E.: E un paradox. Eu, care sunt agentul lui, mă întreb de ce este vizitat. Trist e că puteau 7,000 de primari de până acum să îl facă să arate lună. Problema e că vii în București, ca turist, și te simți pierdut. Ca să ajungi până la străduțele orașului, trebuie să te pierzi un pic în diverse direcții. Avem, însă Șoseaua Aviatorilor, Parcul Herăstrău, locuri pe care le arăt. Foarte frumoase, super ok! Îmi place să le fotografiez oricând.

V.R.: Tu, la cursuri, le explici studenților tăi despre București?

V.E.: Sigur. Avem proiecte care abordează reabilitatea zonelor vechi. Încercăm an de an să îi facem să devină conștienți de valoarea patrimoniului. Avem cursuri dedicate și proiectele se orientează. De ani de zile tratăm Calea Moșilor, acum începem Calea Victoriei, pentru ca studenții să conștientizeze rolul arhitecturii clasice. Avem în permanență preocuparea asta la universitate. Eu zic că studenții dau mai departe vorba despre București.

V.R.: Pentru 2018, ai pregâtit câteva proiecte?

V.E.: Vreau să-mi lansez cartea de teorie fotografică. Aș vrea să mai fac poze cu drona și aș vrea să particip la câteva proiecte caritabile. Vreau să văd locuri noi și să aprofundez locurile vechi.

V.R.: Și, ultima întrebare: Vrei să pleci din România?

V.E.: Nu vreau să plec din România. Am fost student cu Erasmus și știu cum e acolo. Îmi place civilizația, îmi place să fiu turist, dar cred că treaba mea e aici, să ajut oamenii de aici.

Fotografiile lui Vlad le găsiți aici: https://www.facebook.com/vlad.eftenie

23 recommended
comments icon 0 comments
1136 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Bucur Răzvan