Andrei Alin Abrudan are 27 de ani și mărturisește că de mic a visat că o să devină medic. „Nu aveam altă meserie în cap. De la șase ani le ziceam părinților mei că eu voi fi medic”, își amintește tânărul. Ce-i drept, a crescut și cu ustensilele medicale în casă, tatăl său fiind medic veterinar. S-a decis să dea examenul la Medicină în clasa a zecea, fără să se pregătească și pentru altceva sau să aibă un plan B în minte. În 2015, Andrei a absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațeganu” din Cluj, iar momentan este medic rezident în anul III, la specializarea chirurgie generală.

Aventura vieții sale a trăit-o anul trecut, când timp de trei săptămâni a lucrat ca voluntar într-un spital aflat într-o tabără refugiați de la periferia orașului Mosul, din nordul Irakului. A ajuns acolo la începutul lunii septembrie, la numai două luni după ce trupele irakiene eliberaseră orașul din mâinile teroriștilor ISIS. Ar fi trebuit să rămână o lună acolo, dar a plecat după trei săptămâni, în momentul în care situația din zonă devenise tot mai tensionată, iar integritatea sa fizică era pusă serios în pericol.

Când ai început să faci voluntariat?
De mic am avut contacte cu ONG-urile și cu proiectele pe care acestea le derulau, datorită tatălui meu. Pe lângă faptul că e medic veterinar, el face parte dintr-o organizație non-guvernamentală internațională. Când eram adolescent, ajutam la organizarea și gestionarea proiectelor de donații de animale în care el era implicat. Mai târziu, când am terminat facultatea, am participat la un curs al Universității Oxford despre gestiunea ONG-urilor internaționale, atât financiar, cât și din punct de vedere al managementului. Am învățat că în primul rând trebuie să-ți dorești să te implici, însă trebuie să știi și cum să proiectezi evenimentul pe viitor, cum să gestionezi relațiile dintre oameni, dintre tine și sponsori sau cu beneficiarii. În același timp, lucrând pe un simulator, am văzut și riscurile care pot apărea, pentru că nu toate proiectele de genul acesta au succes în final.

Cum ai ajuns să faci voluntariat într-un oraș aflat până nu demult sub stăpânirea ISIS?
O prietenă, medic stomatolog, fusese voluntară la o tabără de refugiați din Grecia. După ce s-a întors de acolo, m-a întrebat dacă nu vreau să aplic și eu la acel ONG. M-am uitat puțin, după care am intrat apoi în legătură cu un medic care era reprezentantul unui proiect în Irak. El m-a îndrumat pe un site unde puteam să optez fie pentru Grecia, fie pentru Irak. Pentru Grecia nu mai erau locuri în perioada în care puteam eu să merg, adică în timpul concediului. Așa că am aplicat pentru Irak, fără să spun nimănui în primă fază. Asta se întâmpla în mai 2017, când la Mosul războiul dintre trupele irakiene și ISIS era în plină desfășurare.

Când ai primit răspuns?
Timp de două luni nu am primit niciun semn, nu mi-au răspuns la niciunul dintre e-mailuri. Nu am găsit pe nimeni, nici la sediul din Irak, dar nici la cele din SUA și Elveția. Într-un final, am primit un mail în care mi se comunica adresa sediului ONG-ului din Irak și mi se spunea că sunt așteptat acolo. Așa, dintr-o dată. Am hotărât să mă duc, să fac o faptă bună. Chiar dacă la început n-au fost de acord cu decizia mea, părinții mei mi-au zis până la urmă să merg, dacă într-adevăr asta vreau. Am zburat de la Cluj la București, apoi spre Dubai, iar de acolo la Erbil, în Irak.

Ce ai găsit acolo și care era programul tău zilnic?
Am locuit într-un cartier din Erbil, unde se află birourile și companiile internaționale. Era o zonă sigură, păzită cu tancuri, ca o fortăreață. Mergeam zilnic cu mașina la spitalul pentru refugiați din periferia de est a Mosulului și rămâneam acolo până la orele 17. Drumul dura circa trei ore dus-întors și, de regulă, era planificat cu atenție de către un asistent medical. Călătoream câte doi-trei doctori, doi translatori și trei-patru asistenți. E autostradă între Erbil și Mosul, însă treceam și prin zone bombardate tocmai pentru ca cei din ISIS să nu poată veni cu viteză spre oraș. De asemenea, treceam și pe lângă un sătuc distrus în totalitate, pe unde ni s-a zis să mergem drept, fără să ne abatem de la drum, pentru că pe acolo mai erau încă bombe neexplodate.

Traversam zilnic granița dintre Irak și Kurdistan, iar la ieșire eram verificați temeinic, pentru că în acea perioadă fuseseră numeroase evenimente neplăcute. Spre exemplu, în prima săptămână acolo, o femeie gravidă a fost prinsă cu o vestă plină cu explozibil. Apoi și un copil. În apropierea referendumului de independență a Kurdistanului, care a avut loc pe 25 septembrie, stăteam și câte trei-patru ore la graniță, asta deși noi aveam prioritate, fiind o organizație medicală.

Cum era spitalul din Mosul și de unde erau medicii veniți ca voluntari?
Spitalul se afla într-o tabără împrejmuită cu garduri din sârmă ghimpată, în care existau circa 1.500 de corturi donate de UNICEF și în care locuiau vreo 15 mii de oameni. Spitalul era destul de bine dotat. Era făcut din containere, iar secția de urgențe era completă. Țin minte că în a doua mea zi acolo, președintele din SUA al ONG-ului venise în vizită, să vadă cum e gestionat spitalul. În perioada în care am stat eu, personalul medical provenea din SUA, Olanda, Finlanda și Brazilia, iar eu am fost primul medic român și primul din Europa de Est care a ajuns acolo. Eram însă respectat, pentru că, la fel ca orice alt român, eram sociabil și deschis. Stăteam la povești cu pacienții, construiam relații puternice cu ei. Nu de puține ori, pacienții se sfătuiau între ei: „Mergi la medicul din România, că tratează bine!”.

Ccoordonatorul proiectului era un medic de 76 de ani din Elveția, cu multă experiență în zonele de conflict. Își lăsase soția și nepoții acasă pentru a face voluntariat timp de șase luni în Irak. Avea multă încredere în mine, deși eram cel mai tânăr medic de acolo. În ultima mea zi în Irak, l-am operat și pe el. Avea o tumoră – un carcinom bazocelular – la nivelul gâtului. Operația a decurs perfect, iar el mi-a scris o recomandare care sigur va cântări mult pe viitor.

Care a fost cel mai complicat caz pe care l-ai tratat în Irak?
Cel al lui Marwan, un adolescent de 18 ani, care fusese rănit la picior într-o explozie cu bombă. Din ce am înțeles de la translatori, tatăl și fratele său erau membri ISIS, iar din acest motiv medicilor kurzi nu prea le păsa de el. Toată lumea voia să-i taie piciorul, după ce făcuse o infecție la nivelul plăgilor, dar eu m-am opus categoric, pentru că pacientul avea analizele bune și era stabil din punct de vedere cardiac și respirator. Am zis că se poate gestiona situația. Am adunat bani de medicamente, i-am dat antibiotice puternice, apoi am încercat să-l trimit într-un spital din afara Irakului, undeva în Iordania. Dar era complicat, deoarece el nu avea niciun act de identitate. Până la urmă, am continuat cu tratamentul cronic. Când m-am întors în România, am strâns bani pentru el și l-am trimis la o clinică privată din Erbil, unde a suferit o intervenție chirurgicală. Știu că în această primăvară a făcut a patra operație, iar acum umblă pe picioarele sale, fără suport-cadru.

Ai tratat și pacienți afectați psihic de război?
Da, am avut mai multe femei care aveau coșmaruri și nu puteau dormi noaptea. Îmi aduc aminte de o pacientă ai cărei copii fuseseră decapitați chiar în fața ei, iar apoi i se dăduseră capetele lor să le țină în mână. Nu aveam medicamente psihiatrice și nu ținea de domeniul meu, așa că am tratat-o prin placebo. Vorbeam cu ea printr-un translator, foloseam diverse metode să o relaxez, îi dădeam analgezice, o țineam pe urgență și așa reușea să doarmă câteva ore.

Am întâlnit și destule cazuri de plăgi împușcate în abdomen. Două doamne au venit cu dureri, având plăgi prin împușcare la nivel abdominal. Le-am făcut radiografii, apoi le-am scos gloanțele, cu anestezie locală. Am avut și un copil împușcat în picior, care stătea cu jumătate de glonț afară, ancorat în musculatură. Tot așa, l-am scos cu anestezie.

Te-ai simțit vreodată în pericol în toată această perioadă?
În câteva rânduri. Lângă spital erau cartierele de la periferia Mosulului și din când în când mai explodau bombe. Pur și simplu, oamenii mergeau spre casele lor distruse, să vadă ce a rămas din ele, și călcau inconștient pe bombe neexplodate. Când erau aduși la noi, la urgență, mulți nu mai respirau. Bombele bubuiau atât de tare încât într-o zi mi-am scăpat pe jos instrumentele în timpul unei intervenții chirurgicale. M-am speriat foarte tare atunci. Era în ultima mea săptămână acolo, când situația devenise tot mai agitată. Veneau mulți oameni la clinică, nici noi nu știam cât vom rămâne acolo, incertitudinea plutea în aer.

De ce ai plecat cu o săptămână mai devreme?
Tensiunea escalada, așa că la un moment dat am apelat la Ambasada României de la Baghdad. Am sunat de nenumărate ori, însă nu mi-a răspuns nimeni. Apoi am sunat la consulatul nostru de la Erbil, unde mi-a răspuns un domn foarte intrigat. M-a întrebat ce caut acolo, mi-a spus că-i dau de lucru aiurea. Cineva care lucrează în diplomație mi-a zis că e inadmisibil modul în care am fost tratat.

În fine, într-o zi am primit email că trebuie să părăsesc țara, deoarece partea de sud a Erbilului fusese deja bombardată. L-am văzut seara, la șapte, când am ajuns acasă de la spital. Am încercat să schimb data de întoarcere de pe biletul pe care îl luasem dus-întors. Nu mi-a răspuns nimeni de la compania aeriană, așa că am sunat în România și i-am rugat pe prieteni să mă ajute. Până la urmă, am plecat a doua zi, la opt dimineața, după ce am plătit 200 de euro pentru a schimba data de pe bilet.

Ce ai învățat din toată experiența asta și cum te-a schimbat ea?
Am văzut că irakienii și kurzii nu se înțeleg deloc, deși vorbesc practic aceeași limbă. Nu se ajută, nu dau doi bani unii pe alții, preferă să se lase să moară decât să se sprijine. Dacă nu ar exista ONG-urile, în cel mai bun caz s-ar ignora. E ciudat, pentru că noi venim din alte țări să le întindem o mână, dar ei nu fac asta pentru ei. Toată această experiență m-a schimbat. Văd altfel viața, am înțeles că a fi om nu înseamnă doar o stare socială bună, vacanțe sau chestii materiale. Apreciez mai mult ceea ce am, de la sănătate până la faptul că am ce pune pe masă. Sunt fericit că avem o țară în care ne exprimăm liber, că nu există conflicte politice armate, că nu stăm cu teama că bombele pot exploda în orice clipă.

Plănuiești să mai faci voluntariat și în alte zone de conflict?
Da, aș vrea. Anul acesta am fost în Nepal, cu organizația Volunteers for Life, unde am lucrat în două spitale. Am stat trei săptămâni, am ajutat, însă sentimentul pe care îl ai într-o zonă de conflict este incomparabil. Când ești voluntar într-un astfel de loc, mulțumirea sufletească este imensă. Acolo simți că dai mai mult de 100% din tine.