De vorbă cu scriitoarea Ohara Donovetsky, autoarea romanului „Casting pentru ursitoare” (Editura Polirom, 2018), despre literatură, prietenie, educație și România de mâine.

Ohara Donovetsky și-a petrecut mai bine de două decenii la catedra Colegiului „Tudor Vianu” din București, predând limba și literatura română. Doctor în limba română, a semnat cărți destinate elevilor, ba chiar a realizat și o emisiune TV pentru ei. De curând, a publicat romanul „Casting pentru ursitoare”, o carte așa cum nu sunt multe în literatura de la noi, căci protagonistele sunt femei. Acesta este un roman în care se regăsesc prietenia adevărată, vechile superstiții românești, fermecătoare povești de familie și câte și mai câte, iar în fiecare pagină întâlnești aceeași dragoste față de limba română. Cine este, însă, Ohara Donovetsky? Mai întâi, după cum veți vedea, a fost Scarlet Ohara…

Un roman la feminin: „Casting pentru ursitoare”

Ați publicat în acest an, la editura Polirom, romanul Casting pentru ursitoare. Când ați început să scrieți cartea și ce v-a inspirat?

Câteva subteme ale cărții au fost în mintea mea dintotdeauna – coincidența, sincronicitatea, tiparele relaționale repetabile, sinestezia ca mijloc de cunoaștere etc. Cartea a început însă să se așeze în matca ei însă în septembrie-octombrie 2016. Atunci personajele au prins contur, dar și povestea moștenirii, a cheilor, a prieteniei etc. „Am simțit” subtextul moirelor, apoi am văzut simultan scena de început și cea de final, iar firele narative s-au desfăcut de la sine. Am terminat-o în decembrie 2017. Cât despre sursa de inspirație, cred că tot ce a trebuit să fac a fost să fiu atentă la lumea care se construise înăuntrul capului meu.

Casting pentru ursitoare aduce în prim-plan trei femei, trei prietene. Este, așadar, și un roman despre prietenia între femei, temă mai deloc întâlnită în literatura de la noi. De ce v-ați oprit la o astfel de temă?

Valorizez fidelitatea în prietenie, deși este rară în realitate. Mi s-a părut important să scriu despre felul în care prietenii pot aduce piese care pot completa puzzle-ul care ești.

Un alt aspect extrem de interesant îl constituie readucerea la lumină a vechilor superstiții de la noi. Cum și-au făcut acestea loc în carte?

Mă preocupă întoarcerea la unul dintre straturile imaginației populare. În plus, am avut în minte un public feminin, pentru care intuiția sau apelul la superstiție – mai în glumă sau mai în serios – e ceva firesc.

Viața în România

V-ați născut în 1969. Cum ați descoperit literatura și care sunt cele mai frumoase amintiri legate de cărți din copilăria dvs.?

Nu mai știu cum s-a petrecut ceea ce numiți „descoperirea” literaturii; știu doar că ai mei (și părinți, dar și bunici) citeau. Erau cărți peste tot, pe noptieră, pe masa din sufragerie, la locul de fumat al părinților, în sacul de călătorie, pe balcon, pe divanul de siestă etc.; nu știu cum s-a petrecut, știu doar că am alunecat din realitate în carte; mai știu că citeam mai tot timpul, până și când mâncam (citeam și mâncam, simptomatic, dacă mă întrebați), spre disperarea mamei. Nu sunt primele cărți, dar îmi amintesc că la un moment dat, am „furat” – mi-au spus că nu erau pentru vârsta mea, dar nu mi le-au interzis – Mica publicitate, a lui Tudor Mușatescu, și apoi Pensiunea doamnei Pipersberg, a lui H. Bonciu, pe prima o citea tata și pe a doua, mama. Îmi amintesc că m-au uluit, nu semănau cu nimic din ce citisem eu până atunci, dintre care cel mai mult îmi plăcuseră Secretul celor două Lotte și Prinț și cerșetor, dar și 1001 de nopți și o carte despre o societate alcătuită din rădaște, nu-i mai știu titlul (știu doar că e o carte pe care încă o caut, cum tot din copilărie caut și Fabrica morții și, sub un teribil și de neînțeles ghinion, nu le găsesc).

Cum ați ales să studiați Literele?

Probabil din motivele de mai sus. În plus, am făcut Liceul Pedagogic, am mers la Naționale de română etc., așadar, era destul de firesc, în context. Pe de altă parte, onestitatea mă obligă să mărturisesc că am avut o deraiere, că întâi am vrut să fac Medicină, apoi am cochetat și cu Jurnalismul, și cu Dreptul, dar și cu dorința de a face ceva care să implice fizică. N-a fost să fie. Oamenii din jurul meu care se pricepeau au spus că nu aș fi avut stomac pentru Medicină, că aș fi murit odată cu bolnavul, Jurnalismul presupunea atunci un fel de școală de partid, Dreptul mi s-a părut că te determină să confunzi dreptatea cu justiția, iar pasiunea pentru fizică a fost înăbușită cu perna și ținută până azi sub aparate.

În lucrarea dvs. de doctorat, regăsim graiurile muntenești. De ce muntenești?

E o regulă nescrisă printre cei care studiază probleme de dialectologie să se ocupe de fenomene de limbă care fac parte din aria dialectală specifică zonei de origine. Familiarizarea intrinsecă facilitează studierea în profunzime a fenomenelor specifice, în plus, beneficiază de o intuire și o asumare a faptului dialectal. Altfel spus, în momentul în care ești nativ, percepi autenticitatea faptului de limbă al spațiului lingvistic pe care îl reprezinți și girezi pentru el, dar trebuie adăugat că aceasta trebuie să se producă, evident, prin comparație cu fenomene de acel tip din alte graiuri. Pentru că m-am născut în Călărași, un oraș din sudul țării, era firesc să mă ocup de faptele de limbă din graiurile muntenești, asimilate graiurilor sud-estice.

De peste 20 de ani, predați limba și literatura română la Colegiul „Tudor Vianu” din București. Cum mai e viața unui profesor de română în România, care sunt principalele satisfacții?

Nu știu cât de reprezentativ și generic va fi răspunsul meu și vă voi explica imediat de ce spun asta. A fi profesor la Colegiul de Informatică „Tudor Vianu” din București este o experiență departe de a fi una obișnuită. Școala asta a adunat laolaltă – și nu de ieri, de azi, ci (aproape) dintotdeauna – elevi foarte buni, poate cei mai buni dintre cei buni. Ca profesor în „Vianu”, trebuie să accepți provocarea de a lucra cu minți strălucite de adolescenți. Când spun strălucite, știu foarte bine ce spun. Sunt elevi cu premii la internaționale de matematică, informatică, fizică, astronomie, cu premii la NASA, elevi cu inteligență peste medie, cu preocupări diverse și pasiuni înflăcărate, or, asta e absolut minunat (dar și o foarte mare responsabilitate): te provoacă să ții lecții necanonice, te obligă să aduci puncte de vedere credibile și logice, asocieri inedite, subiecte neplictisitoare etc. E dificil, dar este senzațional. E ca și când trăiești într-o atmosferă rarefiată. Mie povestea asta mi-a adus numai satisfacții. E incredibil, dar așa este. Spun mereu – scriu despre asta de câte ori pot și le spun și lor oriunde sunt ei în lumea asta mare – că pentru mine a fost un privilegiu să-i cunosc, să mergem împreună pe același drum pentru o perioadă, să învățăm unii de la alții.

Ați semnat și cărți destinate elevilor – Învățăturile Oharei pentru elevii săi, Gramatica limbii române ca o poveste etc. și ați fost implicată în realizarea programului „Cu 2 treci BAC-ul” (TVR2), destinat pregătirii elevilor pentru bacalaureat. Ce considerați că ar trebui făcut pentru a nu mai avea în România viitori adulți agramați, nici elevi care pică BAC-ul la limba română?

În așteptarea momentului în care vom accepta că accentul trebuie să cadă pe funcționalitate / pragmatism și pe valori umaniste, ce trebuie făcut e foarte simplu: carte. Serios, asumat, principial. Deși pare simplu, asta în practică înseamnă enorm și e destul de dificil de obținut. Nu trebuie să te urci cu orgoliu la catedră (catedra ar trebui să dispară, autoritatea nu se câștigă doar pentru că stai la catedră, ci după ce ai câștigat respect pentru ce ești și pentru ce știi) și să îți reciți lecția sau să dictezi ca elevii să scrie în caiete complet adormiți și buimăciți. Să faci carte înseamnă, întâi de toate, să știi carte (nu ce e în manuale, cum înțeleg unii profesori, ci muuult mai mult, chiar dacă nu trebuie să transmiți tot ceea ce știi, viziunea asta largă asupra fenomenelor îți dă credibilitate, dar și posibilitatea să explici până când elevul înțelege, nu să spui: așa e, așa înveți) și apoi – iarăși deloc ușor – să știi să o transmiți: să fii calm (să nu țipi niciodată la elevii tăi), să poți să explici de fiecare dată când cineva nu înțelege, dar nu cu aceleași cuvinte, ci cu altele, să problematizezi învățarea, să ai umor, să nu te lași până când ceea ce ai de transmis nu ajunge la elev și mai ales să nu profiți de „poziția de forță” pe care ți-o dă statutul de profesor, asta înseamnă multe, printre altele, să nu umilești elevul. Dacă faci câte ceva măcar din toate astea, e posibil ca elevii să vină la ore, să înceapă să vrea să învețe. Dar repet: nu e deloc ușor să fii mereu treaz și atât de adaptabil ca profesor, e mult mai ușor să înțepenești într-o metodă. Cu profesori buni în sistem, lucrurile pot merge în direcția bună; altfel, va fi din ce în ce mai rău. Iar profesorii buni vor veni sau vor rămâne – firește, din vocație –, dar și când salariile vor fi pe măsura efortului. Și asta, cel puțin de când s-au inventat banii, e atât de simplu, nu?

Și o ultimă întrebare legată de catedră și mergem mai departe: cât mai citesc literatură adolescenții de azi, din mileniul gadgeturilor? Cum vedeți viitorul ficțiunii din această perspectivă – a consumului?

De ieri sau de azi, adolescenții citesc sau nu citesc în funcție de felul în care au fost orientați spre asta. Eu cred că există pe lumea asta două categorii: cititorii și ne(-încă-)cititorii, adică cei-care-nu-au-aflat-încă-ce-cărți-le-ar-plăcea. Nu există oameni pe lumea asta care să nu aibă nevoie de ficțiune. Drumul către ficțiune este problema. Și ritmul în care se ajunge. Poate că unii nu ajung niciodată, deși, dacă sunt alfabetizați, mă cam îndoiesc. Așadar, cred că ficțiunea va supraviețui în toate timpurile, chiar dacă suportul – de hârtie, electronic, audio, nu importă aici –, modalitatea – benzi desenate, docuficțiune, bioficțiune etc.– și moda temelor se vor schimba. De ajuns la ficțiune se va ajunge. Cum să faci scurtături spre locul ăsta ar fi de discutat (deși nu e așa greu, fiecare are un buton, doar trebuie găsit) și, la fel, ce fel de ficțiune și cât de interesantă sau cât de inteligentă va fi ea, pentru că ar fi păcat să tot redescoperim apa caldă.

Cum arată o zi obișnuită pentru dvs. și cum vă raportați la evenimentele socio-politice din România? Vă afectează, vă revoltă, vă lasă indiferentă?

Viața mea de acum beneficiază de un lux pe care nu l-a avut niciodată până acum, acela al timpului (am apelat, din rațiuni familiale, la un concediu fără plată prelungit). Sunt departe de casă, peste nouă mări și nouă țări, cum tot spun, și, în ciuda acestui fapt, sunt mai conectată la ce se întâmplă în țară decât atunci când locuiam zi de zi în ea. Mă interesează ce se întâmplă, dar mă îndurerează lipsa de obiectivitate, în general, din presa românească, precum și limbajul ei precar. Scriu de câte ori pot despre subiecte la care cred că mă pricep: școală, limbă, limbaje, atitudine civică, didactică, ficțiune, rolul femeii, al profesorului etc. Am călătorit mult și am ajuns la concluzia, cam ca Dinicu Golescu, că patriotismul se dezvoltă uneori mai mult în afara țării decât în țară.

Cum credeți că va arăta România în care adolescenții de azi vor fi adulți? Va fi mai bine?

Nu știu cum va arăta, dar știu cum mi-aș dori să fie. Le-am spus întotdeauna elevilor mei – care, în mare parte, au ales și aleg să studieze în străinătate – că trebuie să învețe carte bine de tot, că trebuie să nu uite că sunt români – asta înseamnă că trebuie să-și cunoască lumea din care vin, obiceiurile, astfel încât, când trebuie, să poată vorbi despre ele, nu critic, în fața străinilor nu poți fi critic la adresa țării tale, poți fi critic între ai tăi – și să se întoarcă în țară tocmai ca să schimbe. Dar și că asta nu se poate decât cu energia pe care ți-o dă solidaritatea de generație. Pașoptismul, Junimea, generația interbelică sunt teme sub umbrela cărora sunt sigură că au înțeles mesajul. Tot ce știu este că am încredere în ei și că încă aștept.

Dar mai întâi a fost Scarlet Ohara

Literatura ca refugiu. Sunt în Casting pentru ursitoare unele lumi care pot funcționa ca un adevărat refugiu pentru cititor (vedeți lumea bunicii Dida). Cât vă refugiați în literatură – ca scriitoare, ca cititoare?

Eu nu caut în literatură – cel puțin, nu conștient – ce nu găsesc în realitate. Eu caut în literatură ceea ce am găsit sau ce aș putea găsi în realitatea trecută, prezentă sau viitoare. Așadar, îndrăznesc să cred că literatura nu e un refugiu, decât în măsura în care asta ar însemna o recalibrare a lumii sau o resemantizare a ei. Mă bucură, fără excepții, doar acea literatură în care lumea descrisă e coerentă cu ea însăși și inteligent prezentată, în care toate detaliile se leagă și duc undeva, unde nimic nu se pierde pe drum și nimic nu e inutil. Am numit-o literatura-puzzle. Poate fi o lume în care se respectă legile fizicii, legile firii etc. sau, dimpotrivă, o lume în care se imaginează alte legi, important pentru mine este ca ele să fie asamblate în logica și legica lor internă, inerentă. În consecință, nu-mi place literatura ca entertainment, ci literatura ca provocare a minții, ca mijloc de comunicare sau de cunoaștere, oricât ar suna de bizar.

Fetele fără familie. Niciuna dintre protagonistele dvs. de aici nu are o familie. De ce ați construit astfel romanul?

Am convingerea că situațiile dificile din viață contribuie la o șlefuire emoțională. Lipsa familiei, pierderea timpurie a unui membru sau a altuia din familie sunt experiențe greu de suportat. Cred că sunt, în egală măsură, o probă a maturizării emoționale (sau o piedică în obținerea ei), pe care e bine să o conștientizezi ca să poți avansa în a te cunoaște. Asta îți aduce posibilitatea eliminării unor frustrări. Ficțiunea poate face ceea ce nu reușește realitatea.

De pe alte meleaguri. La finalul romanului apar datele 15 noiembrie 2016, Opole, Polonia / 15 decembrie 2017, Dubai, Emiratele Arabe Unite. Așadar, ați scris în Polonia și în Dubai? De ce acolo?

Acolo m-a dus viața. Am fost și sunt de mult timp izmană pe călător ca țiganu’ cu cortu’.

Numele dvs. nu e dintre cele comune. De unde vine Ohara Donovetsky?

Donovetsky este numele dobândit prin căsătorie, iar Ohara este relicva din numele pe care l-am avut înainte. Are în el destule litere rare, se zice că ar fi cu noroc, ca să rămân în tonul cărții. (Am scris și am tot vorbit despre asta, spun scurt că numele meu a fost Ohara Scarlet, comic cumva, dar de înțeles, pentru că numele de familie a fost Scarlet, iar Pe aripile vântului era în vogă la momentul nașterii mele și că am fost condamnată la numele ăsta, așa ziceau ai mei).

Și dacă tot suntem la nume, cum ați ales numele celor trei protagoniste din Casting pentru ursitoare – Haia, Mira și Lenca?

Toate trei au, dacă vreți, umbre livrești: Haia e din Haia Sanis a lui Sadoveanu, Mira e de la Blaga, Lenca e, de fapt, Lenore, și vine de la Poe sau din spațiul literaturii romantice germane. În mintea mea, ele sunt trei personaje cu trei Weltanschauung-uri diferite și comunică asta și prin numele lor. Vin la pachet cu tot cu cocoașele lor livrești, chiar dacă se pot pricepe și fără ele.

Alte întâmplări

Pentru că nimeni nu trăiește din scris în România, ce vă motivează să scrieți?

Da, am constatat asta cu tristețe, mai ales având în vedere că am publicat o carte de gramatică și una pentru bacalaureat, – și asta, să ne-nțelegem, pentru că volumele au fost cerute de editură, nu pentru că m-am dus eu cu mâna întinsă –, care s-au vândut destul de bine. Îmi imaginez totuși că tirajul mic este principala cauză pentru care nu se poate trăi din scris, și apoi procentul mic care-i revine autorului din vânzări. Eșalonarea tărăgănată a plăților a făcut chestiunea și mai spinoasă decât era. Să sperăm că nu e la fel și de acum încolo. Voi vedea. Firește că mi-ar plăcea să câștig bani din ceea ce scriu. Îmi doresc să ajung acolo, într-un fel simt că așa se va întâmpla, până la urmă. Ce mă motivează să scriu? Faptul că am timp, cum spuneam, pentru prima dată în viața mea, să pun în sfârșit pe hârtie ceea ce am scris atâția ani doar în cap.

Care sunt scriitorii de la care ați învățat cel mai mult? De ce aceia?

Nu știu dacă am învățat ceva, dar probabil că da, și foarte probabil că este vorba de aceia a căror literatură îmi place. O să zic primele nume care-mi vin în minte: Llosa, Nabokov, Hesse, Virginia Woolf, Margaret Atwood, Carroll, Evgheni Vodolazkin, Elif Shafak, Haruki Murakami; mă opresc doar pentru că pentru un cititor pasionat listele astea sunt foarte greu de făcut. Știu însă altceva: citind, am învățat mai ales ce nu e bine să faci când scrii: să nu fii plictisitor și să nu scrii chestii inutile sau fără legătură cu întregul sau cu mesajul și nici să nu dai ochii peste cap în căutarea „expresiilor frumoase”, asta ar însemna moartea literaturii, golirea ei de sens.

Ce vă place să luați din viața reală și să transformați în literatură?

Experiențe de cunoaștere senzorială, experiențe-parabolă, imagini, obiecte care mă impresionează. În general, prelucrez ceea ce experimentez direct, nu preiau experiențele altcuiva decât în măsura în care le pot înțelege și mi le pot apropria. Dacă nu e așa, povestea nu ajunge la cititor, nu are credibilitate.

Prietenie. Din ce vedeți în jur, credeți că mai există prietenii adevărate, ca cele din cartea dvs., când obișnuim să ne întâlnim mai ales pe rețele de socializare?

Mă încăpățânez să cred că prietenia se poate cultiva în continuare în viața reală. Pe de altă parte, cred însă că prietenia ți se întâmplă și că numai așa ajungi să crezi în ea. Cine nu a avut norocul ăsta, cine nu a avut prieteni până acum în viața reală, acela nici nu va avea, pentru că e limpede că prietenia electronică e doar o iluzie. O iluzie ambalată interesant și facil, cu poze, texte scurte etc., dar o iluzie. Dacă tu alegi să te mulțumești cu asta, e destul de trist, de fapt. E hazardat să crezi că cel cu care stai de vorbă (o noapte sau un minut) sau cel care îți dă like sau follow chiar înseamnă ceva în ordinea reală și necesară a lumii. E doar un surogat al prieteniei aceleia care are o esență atât de tare încât te ia amețeala. O prietenie înseamnă, printre altele, solidaritate de idee și gest, fidelitate, respectul diferenței, toleranță, întrajutorare la, să zicem, 3.00 dimineața, a plânge și a râde împreună, amintiri comune în situații-limită, acceptarea capriciilor, ehei, cine știe cât de lungă o fi, de fapt, lista asta. Sau, dimpotrivă, de nepus în cuvinte și doar de simțit pe viu.

„Am călătorit mult și am ajuns la concluzia, cam ca Dinicu Golescu, că patriotismul se dezvoltă uneori mai mult în afara țării decât în țară.” (Ohara Donovetsky, scriitoare)