Mălina s-a născut într-un sat dâmbovițean care i-a adus „cea mai de preț comoară”: o copilărie de neuitat, în care spațiul de joacă nu se măsura în metri, ci în hectare. „Aproape leșinam de bucurie când veneau cocorii sau când mama îmi împletea coronițe din flori de câmp”, își amintește tânăra, care la 14 ani s-a mutat singură în București.

După ce a absolvit liceul în capitală, a mers la Facultatea de Drept, cu toate că n-a simțit neapărat o chemare pentru asta. „Entuziasmul lipsea. În primii trei ani, îmi tot ziceam că poate la anul o să-mi placă. Apoi, în ultimul, am simțit că abia așteptam să scap”, povestește Mălina.

În timpul facultății a început să facă voluntariat, inițial pentru a se apropia de domeniul ei de suflet: filmul. A organizat, ca voluntară, numeroase festivaluri de film, apoi s-a înscris în diverse asociații studențești și ONG-uri care se ocupau de copiii defavorizați. „Pe românește, am făcut orice, mai puțin drept”, spune ea. Marea aventură a vieții ei a trăit-o anul trecut într-o zonă rurală din Kenya, departe de civilizație, unde a plecat timp de trei luni ca voluntară la sfârșitul facultății. Acolo a fost adoptată de un trib local și „botezată” Waceera.

De ce voluntară, de ce în Kenya?
Au fost mai multe motive. Epuizarea emoțională după patru ani de facultate, faptul că nu aveam un drum cert înainte și-mi simțeam nisipurile mișcătoare sub picioare, firea mea aventurieră și setea de explorare exterioară confortului. Toate m-au împins să schimb aerul, iar cei de la organizația AIESEC au fost soluția.

De ce Kenya? Pentru că acolo era nevoie de mine. În viziunea mea, voluntariatul implică să ai un impact pozitiv, să oferi ceva bun oamenilor prin propriul efort, să sacrifici distracții și să-ți oferi necondiționat resursele. Am ales o zonă rurală a Kenyei, într-un proiect nou și fără alți voluntari, în care urma să predau educație civică la o școală generală. M-am pregătit conștiincios pentru această aventură: vaccinuri, cărți, site-uri și forumuri, dar mai ales zeci de ore de discuții cu coordonatorul proiectului.

Care a fost primul impact cu Kenya? Ce te-a șocat, ce te-a impresionat?
Am văzut cu adevărat ce înseamnă diferențele sociale, culturale, economice, climatice și așa mai departe. M-a șocat totul pentru că totul era diferit. Uite, acum îmi aduc aminte că la ei nu existau reclame, filme sau emisiuni TV în care să apară oameni albi. Totul este adaptat locului, de la serialele cu adolescenți până la spoturile Coca Cola. Parcă sunt două lumi paralele, care nu se intersectează deloc, niciodată.

Ca să pleci acolo, ai plătit două mii de dolari din banii tăi, dar știu că ai fost păcălită de un politician local. Ce s-a întâmplat?
Cum ziceam, proiectul era unul nou. Coordonatorul lui era un politician local, cel cu care am vorbit ore întregi la telefon când eram încă în țară. Am lăsat în mâinile lui toate detaliile organizatorice. La urma urmei, cine era mai în măsură să se îngrijească de mine, dacă nu omul care coordona proiectul? Mi-a aranjat totul, de la gazdă până la transport.

Numai că gazda mea, o femeie bolnavă de HIV și foarte săracă, n-a primit niciun ban. În loc să fiu o sursă de venit pentru ea, am fost o adevărată povară. Încă o gură de hrănit, încă un telefon de încărcat – da, se făcea economie și la curentul electric. Am experimentat pentru prima dată ce înseamnă să adormi flămândă și să nu te speli cu săptămânile. Politicianul îmi spunea mie că asta e singura cale de a trăi în Kenya, iar celor de la AIESEC că o duc foarte bine și-s fericită.

Cum ai rezolvat situația?
Mă lua la tot felul de întâlniri cu tentă politică, la care vorbea doar Swahili, ca să nu înțeleg ce spune. Mă mințea că așa ajutăm comunitatea, că dezvoltăm proiecte educaționale. Eram cumva o marionetă, un trofeu și un mijloc de manipulare a comunității pentru alegerile care se apropiau. El avea ce alții nu aveau: albi. Într-un final am înțeles realitatea și am început să refuz participarea la alte evenimente politice, să-i țin piept.

Nu erau doar banii mei la mijloc, ci și fonduri de la stat, pe care le folosea în propriul interes: pentru proiecte fantomă și bugete dedicate copiilor, care însă nu ajungeau la aceștia. Când i-am spus că știu ce se întâmplă și că-mi vreau banii înapoi, mi-a zis să mă întorc în România pentru că nu fac treabă bună la școală. Am fost șocată și totodată rănită.

Dar n-ai plecat, ai ales să rămâi. De ce?
Aveam nedreptatea în fața mea, dar și resursele necesare să o îndrept. De ce aș fi plecat? Cum aș fi trăit ulterior cu mine? Mă și îmbolnăvisem în acea perioadă, iar el a mușamalizat totul. Cumva, prietenul care stătea cu orele lângă mine să-mi liniștească fricile se transformase într-un străin materialist care punea câteva sute de euro mai presus de sănătatea mea. Și recunosc, pe lângă dreptate, am căutat răzbunare. Am zis că-l dau în judecată și că mă duc la poliție. Până la urmă i-au închis proiectul și a pierdut alegerile locale. Așa am învățat că încrederea costă și că răzbunarea motivează.

De unde și până unde „Waceera”?
Aceasta este probabil cea mai frumoasă parte a experienței. Câți europeni se pot lăuda c-au fost adoptați de un trib african? Ei bine, mie mi s-a întâmplat. M-am apropiat mult de femeile unui trib local și am început să petrec timp cu ele, să le observ traiul zilnic, să le înțeleg obiceiurile. În perioada aceea am conștientizat cât de norocoasă sunt că m-am născut într-o țară care mi-a permis, ca femeie, să fac școală, să văd lumea, să fiu liberă. Le-am făcut un cadou substanțial, iar în semn de recunoștință, ele m-au acceptat în trib. M-au botezat Waceera, care înseamnă „călătorul care aduce schimbarea”.

Ce condiții ai găsit la școala la care ai predat? Cum erau copiii?
Of! Sălile de clasă nu aveau nici măcar table de scris, nici geamuri și nici uși. Școala nu era zugrăvită, iar cancelaria profesorilor arăta ca o magazie. Dar așa cum era, pentru mine a rămas unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pământ. Energia de acolo era minunată. Copiii aveau uniforme albastru cu galben. În pauze alergau și chiuiau haotic, zici că erau albine. Orele mele au fost puțin revoluționare. Predam afară, pe iarbă, într-o manieră logică și atractivă, în condițiile unui sistem local în care educația se face prin memorie și nuia. Ce-i drept, și materia mi-a permis să fac asta. În fond, erau noțiuni de bun simț, nu matematică.

M-au impresionat mulți copii, dar acum îmi vine în minte Ivone, o elevă de clasa a cincea, fără tată și cu mama prostituată. Mă fascina de fiecare dată. Folosea un accent curat, avea o dicție impecabilă și-un talent oratoric înnăscut. Era extrem de diplomată și cu mult bun simț. Știa mereu ce, cum și când să spună, cu gesturi decente și grațioase. Rezultatele ei școlare erau excepționale. Ivone avea, în opinia mea, sânge roial.

Ce știau kenyenii despre România?
Am întâlnit un singur om care auzise de țara noastră. Un bătrân care știa despre Ceaușescu. Dar atât. Pe de altă parte, câți români știu despre Togo, de exemplu?! Cumva era de așteptat să nu fi auzit despre România, mai ales că ei nu studiază geografia și istoria europeană. Se axează pe continentul african, clima ecuatorială și tropicală, animalele și plantele specifice zonei.

Însă localnicii m-au primit cu mare drag și-am fost mereu tratată frumos. Probabil că-mi vindeau ananasul de cinci ori mai scump, dar până și asta făceau cu zâmbetul pe buze și cu prietenie. Și cel mai frumos era că eram „sista”. Nu domnișoară, nu doamnă. Sora!

Te-ai simțit vreodată în pericol, mai ales că-n Kenya există riscuri teroriste din cauza apropierii de Somalia?
Prima oară când am fost în mall, la Nairobi, mi-au fost prezentate planul clădirii și ieșirile de urgență, precum și o bancă în care mă pot ascunde în cazul unui atac terorist. De câte ori m-am gândit la asta când am fost într-un mall bucureștean? Evident, niciodată. Noaptea, auzeam focuri de armă și au existat, într-adevăr, momente în care m-am temut. Când îmi doream să fiu invizibilă. Pe de altă parte, cel mai serios incident de acest gen l-am trăit în București, undeva în Piața Romană, chiar în plină zi.

Povestește-mi câteva experiențe inedite pe care le-ai trăit acolo.
Am cunoscut un tânăr colonel care, în semn de curtare, mi-a oferit un cocoș. Viu. N-am știut ce să fac cu el, așa că l-am primit respectuos și l-am plimbat după mine câteva zile bune. I-am dat și un nume: Dragon. Într-o zi, când m-am întors de la școală, l-am găsit în frigider.

Știi cum m-au primit oamenii prima dată? Ei bine, locul ăla era destul de rupt de civilizație, așa că oamenii auziseră doar povești despre existența albilor, dar majoritatea nu văzuseră niciunul. Copiii s-au speriat de mine, au început să țipe. Dar, ca toți copiii, erau curioși din fire. După cinci minute, peste 20 erau în jurul meu. M-au ciupit de piele, m-au mângâiat pe față, s-au jucat cu părul meu. Au fost momente pe care n-o să le uit niciodată.

Cum arăta programul tău zilnic?
Mă trezeam devreme, la 5:30. Mergeam pe jos vreo cinci kilometri, până la un drum național de unde luam un autobuz pentru încă vreo 30 de kilometri. Apoi luam o „boda boda” (un scuter taxi, foarte des întâlnit pe acolo) care, după alți zece kilometri, mă lăsa la școală. Școala se afla în mijlocul culturilor de cafea, lângă păduri tropicale și plantații de ananas. Aveam în curte un imens copac de avocado, lângă care copiii mă învățau Kiswahili (n.a. – limbă a populației Swahili). Îmi petreceam acolo șase-șapte ori, după care mă întorceam acasă sau mă plimbam în cel mai apropiat oraș, Thika. În weekenduri mergeam la Nairobi, care seamănă bine cu Bucureștiul, ba la unele capitole chiar îl depășește.

Cu ce ai rămas după această aventură?
Dacă mă întrebai înainte de Kenya, ți-aș fi spus că rasismul e o problemă a trecutului. Am învățat acolo că nu e deloc așa. Ei sunt afectați de meme-urile nihiliste care se promovează la noi. Un tânăr mi-a zis că-și urăște propria piele. Altul că albii din capitală îl tratează mai mult ca pe-un animal, decât ca pe ființă umană. Asta după ce albii le-au luat cultura, le-au forțat bărbații să lupte în prima linie și altele.

Am învățat că lumea nu se rezumă la noi și că suntem mai mici și mai neimportanți decât ne credem. Că problemele noastre sunt zgomot de fundal. E o lume mai mare dincolo de orizontul nostru, una în care 200 de studenți au fost măcelăriți în amfiteatre, în timpul cursurilor, de exemplu. Am înțeles că, dacă ești în locul potrivit, înconjurat de oamenii potriviți și faci ce-ți place, poți să fii fericit cu trei rânduri de haine în dulap și cartofi fierți pe masă. În Kenya am fost mai fericită ca oricând. Am devenit un om mai bun, mai responsabil, mai matur și mai recunoscător.

Cu ce te ocupi acum?
Lucrez la Save the Children Romania, ca specialist în comunicare online, deci tot cu copii. Aici văd concret rezultatele muncii mele, impactul pe care organizația îl are asupra copiilor din medii defavorizate. Am contact direct cu cei mici și-mi dau seama că, pentru mulți, „Salvați Copiii” reprezintă singurul colac de salvare. Pentru mine, etapa voluntariatului s-a încheiat, însă mă voi întoarce în Kenya la un moment dat. Le-am promis localnicilor că voi reveni și voi renova școala. Intenționez să-mi țin promisiunea, dar vreau s-o fac pe banii mei, așa că mai durează puțin.