Ionuţ Tătaru, jurnalist sportiv şi blogger: “Cititorii dau buzna pe un articol cu declaraţii ale unui patron, iar cel documentat câteva ore abia adună câteva sute de vizualizări”

- - 5- 420 vizualizari

 

Dacă eşti pasionat de sport şi mai ales de fotbal, unul dintre jurnaliştii pe care trebuie să-i urmăreşti este Ionuţ Tătaru. Un împătimit al fotbalului italian, „fan de mic” al lui Internazionale Milano, Ionuţ a intrat tărziu în presă, când avea deja 30 de ani, dar şi-a găsit repede locul şi a lucrat pentru câteva dintre cele mai marti publicaţii şi redacţii sportive din ţară.

În acest an a decis să-şi depăşească zona de confort şi a început să-şi scrie poveştile pe propriul blog, ionuttataru.ro, alăturându-se astfel unui val de oameni pasionaţi, care încearcă prin publicaţii independente să întregească şi să aducă diversitate în peisajul mediei sportive româneşti.

Care este povestea intrării tale în presa sportivă? Când şi cum s-a întâmplat? 

Povestea intrării mele în presă nu începe cu „a fost odată ca niciodată”, ci începe, oarecum, ca o întâmplare fericită. Deşi am stat cu ochii pe sport (cam orice sport, în principiu) încă din copilărie, nu mi-am pus vreodată problema să fac din asta o meserie. E adevărat, probabil ca mulţi alţii, aveam tot felul de caiete cu poze, cifre, chiar şi articole personale, dar cam atât. Îmi aduc aminte că, înainte de Euro 92, am făcut un fel de prezentare a echipelor participante. Am strâns cam ce ştiam eu, am pus lângă ce mai citisem şi au ieşit vreo 20 de pagini pe un caiet de mate, parcă. L-a descoperit mama, care l-a luat şi l-a arătat unei cunoştinţe din TVR. Eu am plâns câteva zile, că îmi dispăruse „opera”, înainte ca femeia să mi-l redea şi să-mi explice ce a făcut. Mi-a spus că respectivul fusese impresionat şi că ar trebui să scriu în continuare. Primul meu scouter sau ceva. Anyway, lucrurile s-au oprit oarecum acolo. Până când GSP a creat MySport, o platformă pe care amatorii puteau abera în voie, iar cele mai bune materiale apăreau pe site. Ţin minte că au fost câteva care au fost tipărite şi pe hârtie. Apoi, la un scurt timp, a apărut un anunţ că se  caută colaboratori. Hop şi eu! Am zis „de ce nu?”. Au fost vreo două etape în procesul de recrutare. La prima, a trebuit să scriu după dictare. Mi s-a părut că sunt uşor luat la mişto, deşi, până la urmă, era firesc ca oamenii să vadă cu cine au de-a face. Ideea e că m-am numărat printre puţinii care au trecut toate testele, am ajuns în redacţie, am stat câteva luni acolo, m-am ocupat de site-ul stelişti.ro, am fost la câteva conferinţe de presă, la câteva meciuri, am tremurat de câteva ori după nişte declaraţii, dar era doar o colaborare. Eu mai aveam un job, destul de obositor, şi cum nu am primit vreo ofertă concretă, am preferat să mă opresc. Dar a fost o perioadă foarte mişto, în care am învăţat chestii şi am cunoscut oameni extraordinari. După scurta experienţă de acolo, am găsit o oportunitate la Antena 3. Iniţial pe sport, apoi am făcut şi presă generalistă. Sportul a rămas, însă, baza. Am făcut un serial cu poveşti ale Cupei Mondiale, alături de doi colegi am creat de la zero un site dedicat Jocurilor Olimpice din 2012. Lucruri care chiar îmi sunt dragi şi le pun cu mândrie în CV. Am rămas 6 ani acolo, iar din 2014 sunt la Digi Sport. Ca o concluzie, 99% din munca mea în presă înseamnă online.

De curand ai inceput si un blog personal. Publici altfel de materiale decat cele aparute in presa mainstream? 

Da, m-am mutat, în sfârşit, în casa mea. Bine, şi aici povestea e mai lungă. Primul blog a fost unul pe blogspot şi era dedicat Interului. Eu fiind mare fan Inter. Asta se întâmpla prin 2008. La început scriam ştiri pur şi simplu. Seci, fără vreo amprentă personală. Îmi făceam mâna, cum ar veni. Cu timpul, am evoluat. Sau aşa îmi place să cred. În paralel am mai lucrat cu diverşi băieţi din sărăca bologsferă sportivă. Eu sunt cam atehnic şi aveam impresia că un site al tău, care să-ţi poarte numele şi tot ce mai trebuie, e o treabă tare complicată. S-a dovedit că nu e, până la urmă, aşa că, de curând, mi-am făcut curaj şi am spus „hai, mă, cât de greu poate fi?”. Şi aşa a apărut ionuttataru.ro, unde da, public materiale care nu prea şi-ar găsi locul în presa mainstream. Nu neapărat subiectele, ci modul în care sunt scrise. Treaba e în felul următor: când zi de zi scrii ştiri pe bandă, ca la uzină, şi trebuie să păstrezi un anumit mod de a scrie, ai nevoie să te eliberezi, ca să nu dispară de tot plăcerea aia de a scrie despre sport. Bine, mă gândesc că e valabil şi pentru nişe. Dar eu vorbesc din punctul de vedere al jurnalistului de sport. Aşa că la mine pe site pot scrie cum îmi vine la „tastatură”, folosind o abordare care nu îmi e impusă. Ideea e că poţi scrie despre sport ca şi cum vorbeşti cu nişte prieteni la bere. Şi cine a băut bere cu mine, ştie că, mai mult sau mai puţin, ce găseşte la mine pe blog aude şi într-o discuţie la bar. Şi mai e ceva. Senzaţia mea e că la noi încă există reţinerea asta de a discuta mai liber şi de a scrie mai liber despre sport. Clişeele sunt la ordinea zilei. Foarte rar mai încearcă cineva să strecoare o glumă, să facă o analiză cu zâmbetul pe buze, să nu ia lucrurile prea în serios. Acum nu mai e ca acum 10-15 ani, ai la dispoziţie tot felul de programe, emisiuni, transmisiuni de afară. La fel şi blogurile şi presa. E o diferenţă uriaşă de abordare, de apariţie ş.a.m.d.

 

 

În ultimii ani au apărut mai multe publicaţii sportive independente, crezi că se simţea nevoia şi că aduc un plus de valoare pe piaţă?

Evident că era nevoie de ele. În primul rând, pentru că abordează subiecte care nu-s comune. În presa mainstream, găseşti, mai mult sau mai puţin aceleaşi subiecte. Băieţii cu bloguri şi site-uri aduc măcar o altă abordare. Respiri alt aer. Dar majoritatea subiectelor sunt diferite. Şi „exclusive”. Dacă băieţii de la Tackle scriu despre cine ştie ce talent din anii ’60, care s-a pierdut din cauza pasiunii pentru gin şi gagici înnebunite după Beatles, nu vei găsi aceeaşi poveste la mine, de exemplu. Din punctul ăsta de vedere, aduc un plus de valoare. Mare. Aş putea spune că reprezintă lectura suplimentară pentru cei care vor să ştie mai mult decât nişte declaraţii sau cifre seci. Să nu fiu greşit înţeles. Presa, cu toate defectele ei, oferă şi informaţie. Trebuie să ştii unde s-o cauţi şi s-o filtrezi. Şi să nu ai idei preconcepute. Pentru că dacă pleci de la ideea că nu vei găsi nimic folositor când intri pe un site mainstream şi vrei doar să critici, sigur vei pleca fără să afli ceva. E cam ca la şcoală. Aveai chestii pe care trebuia să le faci, să le citeşti şi ţi se păreau plictisitoare la un moment dat. Dar dacă erai interesat şi voiai să afli mai mult, o puteai face. Aşa e şi în cazul ăsta. Vrei doar strictul necesar, dai o tură pe cele 3-4 site-uri mari. Vrei să mai citeşti şi o poveste, şi o analiză, şi o părere, ai câteva locuri în care merită să mergi. Din păcate, la noi nu prea există o cultură de citire a blogurilor. Cel puţin pe partea de sport. Dar treizecizero.ro e un exemplu foarte bun că poţi face ceva frumos, cu răbdare, pasiune şi pricepere.

Pe blog ai articole atât despre fotbal, cât şi despre baschet. Te pasionează în egală măsură?  

Da, baschetul e a doua mare dragoste. Nu-s foarte priceput la el, dar tot mă încăpăţânez să mai ies din când în când să arunc la coş. Şi nu mai sunt un tânăr fără obligaţii, ca să pot pierde nopţile ca să văd meciuri din NBA, dar sunt abonat fidel, sunt pus la curent şi când am ocazia pierd câteva ore uitându-mă la meciuri. Şi Euroliga e o competiţie pe care o urmăresc, iar din când în când (cam rar, recunosc) ajung şi la meciuri din campionatul intern. Scrisul despre baschet face parte din strategia mea haotică. Adică nicio strategie. Când am făcut site-ul nu mi-am propus să fie un loc în care să scriu doar despre fotbal sau doar poveşti. Pur şi simplu, când am chef să scriu ceva, scriu. Şi aşa va fi şi de acum înainte. Adică nu voi scrie de mâine doar despre baschet. În primul rând, pentru că nu pot renunţa la fotbal. În al doilea rând, nu vreau să devin o nişă. Plus că sunt deja câteva site-uri bune de baschet la noi.

Crezi că fotbalul românesc mai poate creşte valoric? Şi, dacă da, care crezi că ar fi calea? 

Fotbalul românesc mai putea creşte şi când a fost la apogeu, imaginează-ţi acum. dar cred că îi lipsesc trei lucruri esenţiale: o strategie, răbdarea şi oamenii capabili. Exemplul Hagi e doar excepţia care confirmă regula. În plus, cât timp e vorba mai mult despre patroni şi preşedinţi decât despre jucători, situaţia nu se poate îmbunătăţi prea curând. Cred că tocmai de aia s-a creat emulaţia asta în jurul naţionalei U21. E o gură de aer proaspăt din care ne alimentăm cu toţii, după ani de deziluzii crunte. Pericolul e că dacă puştii ăştia nu ne vor îndeplini aşteptările la Europeanul de anul viitor, să ne întoarcem cu toată puterea împotriva lor. Copiii ăştia oricum au reuşit o performanţă remarcabilă, ţinând cont de starea în care se află fotbalul românesc. Orice vine în plus e doar un bonus. Să punem presiune pe ei ar fi cea mai mare greşeală pe care o putem face în momentul ăsta. De acum, trebui să avem grijă că vor progresa şi că vor face pasul la naţionala mare. Iar de aici putem începe să construim ceva frumos. Până la urmă, succesul ăsta nu a apărut chiar de nicăieri. Pe lângă meritul indiscutabil al lui Hagi, care a format cam jumătate din naţionala de tineret, la această calificare a contribuit şi regula U21 din Liga 1, primită nu cu foarte mare entuziasm iniţial. Plus că e mai uşor să începi un ciclu pozitiv când ai o bază solidă.

 

Crezi că valoarea presei sportive este în strânsă legătură cu nivelul performanţelor sportivilor şi cluburilor din România? 

În principiu, da. Problema e că sportul românesc a scăzut atât de mult în ultimii ani, încât lumea îşi aminteşte de celelalte discipline doar atunci când apare un fenomen precum Simona Halep sau un rezultat extraordinar, cum a fost cazul aurului olimpic la scrimă, la Rio. Nu mai avem nici măcar gimnastica. Asta era, cumva, portiţa noastră. Nici nu mai ştiu de câte ori am spus „nu prea mai batem pe nimeni la fotbal, dar măcar le batem pe rusoaice şi americance la gimnastică”. Canotajul pare să dea semne de viaţă în ultima perioadă. Dar tot e puţin chiar şi faţă de anii ’90. E un declin care, probabil, are legătură şi cu vechea poveste legată de orele de sport de la şcoală sau de faptul că, până de curând, nu eram un popor care să iasă prin parcuri să facă sport. Lucrurile încep să se schimbe şi asta poate ajuta. Poate şi presa are partea ei de vină, pentru că a ignorat celelalte sporturi, preferând să se concentreze în special pe fotbal. Până la un punct e de înţeles. Cu rezultate sau fără, ăsta rămâne un sport la fel de urmărit şi care naşte pasiuni profunde. Dar, până la urmă, e un cerc vicios. Ziarele şi site-urile scriu pentru a vinde. Tiraje şi click-uri. Din proprie experienţă ştiu că cititorii dau buzna pe un articol uşor de cinci paragrafe cu declaraţii ale unui patron, în timp ce poveste la care stai să te documentezi chiar şi câteva ore abia adună câteva sute de vizualizări. Ipocrizia e la fel de ambele părţi.

5 recommended
comments icon 0 comments
420 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Românul care a fost în Himalaya şi a trăit cu băştinaşii din Papua: „Femeile papuaşe, de fiecare dată când pierd un copil sau un soţ, îşi taie un deget”

-

Obişnuit să-şi aleagă destinaţii exotice atunci când pleca în vacanţă, Florin Poenaru şi-a dorit mai mult, aşa că a renunţat la jobul său din vânzări şi s-a apucat de călătorit, care, spune el, este altceva decât a vizita, ca turist. În numai trei ani a strâns... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Horia Matei, consultant marketing şi preşedinte LFC România: „La fani, la oameni în general, nu se gândeşte nimeni, totul vine din dezinteres combinat cu ignoranţă”

-

Horia este unul din oamenii care nu renunţă la visurile sale şi care consideră că pasiunea trebuie urmată, oricare ar fi ea şi oricât de greu ar fi drumul. În cazul său, pasiunea este clubul Liverpool, dar povestea sa este despre mult mai mult. Este despre per... Mai mult »