Răzvan Drăgănescu, artist şi antreprenor: “Văd din ce în ce mai mulţi oameni care au ceva de zis şi poate vom ajunge să o zicem toţi în acelaşi timp”

- - 8- 1290 vizualizari

Urmându-şi visul de a deveni arhitect, Răzvan Drăgănescu a ajuns în Bucureşti, unde s-a adaptat rapid, ajungând la doar 26 de ani să îmbine arta cu antreprenoriatul şi să fie chiar unul dintre pionerii stage designului românesc. Deşi este ceea ce mulţi ar numi “hipster”, nu este deloc preţios şi nici interesat de polemici şi încordări, ci îşi croieşte senin şi natural cariera şi drumul în viaţă, asumându-şi eşecurile şi învăţând din ele.

 

Ce te consideri şi cum te prezinţi: artist, antreprenor, arhitect?

Mă prezint Răzvan şi sunt om. Arhitect nu sunt, pentru că n-am terminat facultatea, din păcate, şi mă doare, pe de-o parte. Pe de altă parte, îmi dau seama că am ales singur. Hai să zicem designer, artist cu minime cunoştinţe tehnice.

Deci nu antreprenor.

Nu antreprenoriatul mă defineşte, pentru că n-am plecat la drumul ăsta cu gândul de a face un business. Am ajuns să fac un business obligat de cadrul juridic şi fiscal, pentru a-mi putea desfăşura activitatea, dar nu ăla a fost gândul meu.

Crezi că a fi artist ţine mai mult de vocaţie sau are mare legătură cu mediul de formare, cu educaţia, cu familia?

Ţine de bulan, de mediul şi familia în care ai avut noroc să te naşti, dar până la un punct. Adică, ok, ţi se dă startul ăsta şi îţi zici “vreau să fiu artist”, dar de aici şi până să ajungi ca arta ta, produsul tău, să fie vandabil şi validat e mult de muncă şi ţine doar de tine. Contează şi studiul, mediul de lucru, viziunea, să te plimbi prin lume, să vezi şi să înţelegi lucruri, pe care să le aplici la mediul tău. Să ai ceva de zis în direcţia aia.

Ai pus problema sustenabilităţii artistului. Ce se întâmplă cu “artistul flămând”, cel al cărui produs nu ajunge să fie apreciat, chiar dacă el crede în arta lui?

Sunt două chestii care se bat cap în cap. Ca să nu fii artist a la long, doar cu numele, te loveşte la un moment dat traiul zilnic şi trebuie să te faci vandabil. Dar trebuie să găseşti un echilibru. Dacă ai norocul ca arta ta să fie apreciată şi tu să fii mulţumit de ea, ăla mi se pare echilibrul perfect.

E rău să fii în oricare dintre extreme. Sunt artişti care n-au avut noroc, au picat într+un moment sau într-o conjunctură greşită. Dacă arta ta nu are succes, nu înseamnă neapărat că e proastă, au fost artişti recunoscuţi şi la sute de ani faţă de momentul lor.

Tu eşti din Buzău, ce te-a făcut să alegi Bucureştiul şi nu alt centru universitar, Iaşi, Cluj etc?

Băi, încă de mic m-am tot plimbat pe aici. Pentru mine era un tărâm al făgăduinţei. După aia am început să ies şi pe “afară” şi cumva tot oraşul ăsta mă chema, mai mult decât Buzăul. Mi s-a părut mult mai tare când nu puteam să-l am, dar nici când l-am avut nu m-a dezamăgit, m-a ţinut aici.

Îmi place foarte mult salata asta de oameni, accept şi partea negativă, ba chiar mă face să-mi placă şi mai mult. Plus că am dat la Arhitectură, deci alte variante ar fi fost doar Cluj şi Iaşi. Am fost să dau admiterea în ambele si am făcut faţă cu greu celor trei zile, cât am stat în fiecare. Pur şi simplu nu era locul meu, de la chioşcul de cola şi ţigări, până la interacţiunea cu oamenii. Aici mi s-a părut totul mai rapid, ritmul vieţii e în ton cu bpm-ul meu.

Aici era şi şcoala care m-a convins, chiar dacă pe parcurs m-a pierdut.

Te-ai gândit să pleci din România?

Am avut ocazia să plec undeva unde metodele de predare şi structura erau altele şi îmi plăceau, dar nu am vrut să plec. Am vrut să zic şi eu ceva. Am crescut cu exemple de oameni care au încercat să zică şi să facă ceva, că le-a ieşit sau nu, nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea. Parte din ei s-au convins la 50 de ani şi au plecat, dar măcar şi-au luat bucata aia de timp. Vreau să mă conving eu că am zis tot ce aveam de zis şi, dacă nu se poate, ok, atunci o să plec. Încă nu m-am convins, încă am energie.

Crezi că încă ai încredere în schimbare pentru că eşti tânăr, sau chiar o vezi întâmplându-se?

O schimbare la nivel general încă nu se vede, ba chiar se merge spre rău, dar ce îmi dă încredere e faptul că văd şi cunosc din ce în ce mai mulţi oameni care cred ca mine şi care au ceva de zis. Poate încă nu am ajuns s-o zicem toţi în acelaşi timp. Poate o să ajungem, fiecare pe domeniul lui. Cred că ne înconjoară prea multă informaţie, în sensul că toată lumea zice, dar văd din ce în ce mai mulţi oameni care s-au săturat de zis şi s-au apucat de făcut, fiecare în pătrăţica lui.

Dar eşti sigur că nu e vorba doar de o “bulă”, de ce vezi tu de la nivelul tău, prin intermediul oamenilor cu care intri în contact?

Nu sunt sigur, îmi place să cred că nu e doar atât. Prin intermediul jobului mă plimb destul de mult şi văd că în fiecare oraş şi orăşel e câte o bulă care creşte. Copii cresc, ajung tineri şi încep să realizeze că trebuie să facă, trec de etapa de aruncat păreri în timp ce se dau cu skate-ul în parc. Văd că ideile alea pe care le aveam acum 7-10 ani nu au dispărut, sunt acolo şi încep să se materializeze.

După 8 ani pe cont propriu, timp în care ai devenit un tânăr întreprinzător, ţi se pare că eşti o poveste de succes, sau te consideri încă la început?

Sigur că sunt la început. Depinde în ce măsurăm succesul. Pentru mine, când merg acasă şi pun capul pe pernă, da, simt că am succes. Aş zice mai degrabă o poveste fericită. Am mişcat mai mulţi oameni decât aş fi crezut la început, am reuşit să acordăm suport unor tineri care mişcă ceva în domeniul artistic. Partea cu facultatea o consider un eşec, chiar dacă în viaţa de zi cu zi am ajuns să nu mă mai gândesc la asta.

Mă bucur când putem oferi unor oameni şansa să îşi expuna lucrările şi viziunea, dar e cumva contrastantă bucuria asta cu faptul că asta ar trebui să fie normalitatea. Într-o capitală europeană un astfel de loc nu ar trebui să fie ceva extraordinar.

Ce e TOT şi cum a început?

A început ca un vis frumos. Am plecat la drum văzând exemple şi vrând să am un loc unde să mă bucur de ce fac eu, alături de alţi oameni care se bucură, la rândul lor, de ce fac ei. Mai erau hub-uri artistice, dar nu era atât de bine definit ca acum. Deci nu am fost primii, sunt chiar două exemple straşnice şi am ajuns în ambele, ca student, gândindu-mă că acolo e tărâmul făgăduinţei, să mergem să fim artişti într-o comunitate. Şi nu era chiar aşa, era o nuanţă corporatistă, cu badge la uşă, cu acces între anumite ore etc. Eu nu pot aşa. Dacă la 3 dimineaţa îi vine artistului ideea, atunci o face. Dar când dai cu badge-ul şi auzi bipăitul ăla, simţi cum ţi se trânteşte în faţă o barieră.

Pe de altă parte, hipioţeala asta pe care o visez eu îţi aduce declinul. Nu ca artist, dar ca model de business.

Noi nu am plecat, oricum, la drum cu o idee de afacere, ci căutam un mediu de lucru de vreo 300 de metri pătraţi. Când am ajuns aici, ceva a făcut click, dar proprietarii ne-au spus că nu ne pot da 300 de metri, că trebuie să-l luăm pe tot, iar acest TOT are 750 de metri pătraţi. Am crezut că în 3 luni e gata, dar nu era nimic aici, nu era apă, nu era electricitate, pe jos erau porumbei morţi.

Eu lucrez vara ca designer de scene pentru concerte şi cu banii strânşi în vara aia voiam să fac atelierul şi să plec într-o excursie de o lună în Mexic. Suprafaţa fiind mai mult decât dublă, am renunţat la excursie.

Şi am ajuns, după un an de muncă, să avem spaţiul ăsta, împărţit în 7 ateliere şi două săli, una care foloseşte ca galerie, iar celalalt are multiple întrebuinţări.

În afară de ateliere, pe care le închiriem, am gândit două destinaţii pentru spaţiu: îl închiriem brandurilor pentru evenimente, iar în restul timpului îl punem gratis la dispoziţia tinerilor din mediul creativ.

Ai mai avut şi alte slujbe sau business-uri înainte de asta?

Nu prea. Am fost manechin şi model o perioadă, dar nu am câştigat bani din asta. În schimb am văzut locuri şi am cunoscut oameni mişto pe banii altora. În facultate mai făceam machete, pentru că toată lumea fugea de partea asta, de “lucru manual”, toată lumea făcea digital. Am şi lucrat o perioadă, chiar la un fast food, ceea ce m-a făcut să nu mai vreau asta niciodată. Am avut noroc de o familie care mereu m-a susţinut, dar am avut eu ideea asta, că tot ce e extra, ce nu ţine de necesitate, nu ar trebui să fie îndatorirea lor. Ca să nu mă simt eu vinovat pentru că banii lor au ajuns în locuri greşite (râde). Am făcut şi visual merchendising pentru un magazin de haine, aranjam şi îmbrăcam manechine. Apoi, de la treaba cu machetele, m-am gandit că ar arăta mult mai bine la scară naturală, aşa că m-am apucat de construit scene, până m-am lovit de faptul că ideea mea de design era diferită de a celui cu putere de decizie. Încă fac asta, dar e mai mult o treabă sezonieră, pentru că în indoor nu prea îţi permit spaţiile să faci ce OZN-uri vrei tu.

Am observat că eviţi din răsputeri să dai vina pe oricine şi orice pentru eşecurile tale. Nu simţi în niciun fel că ţara ţi-a pus unele piedici?

Domeniul în care activez eu funcţionează mai bine în alte părţi, dar oamenii ăia au avut norocul să nu-I ţină nimic pe loc 50 de ani. Luăm ca exemplu stage designu-ul de care vorbeam. Ei, cei de afară, fac asta de zeci de ani. La noi cine să facă, scenograful de la Casa Radio? Ne uităm la decorurile revelioanelor din 88 şi vedem unde eram acum nici 30 de ani.

Au trecut şi ei prin greutăţile lor, conform vremurilor lor. Dacă un nebun îşi pune pene în cap în mijlocul străzii şi zice că e artist, la noi încă se huiduie. La ei nu se mai huiduie, sunt obişnuiţi, atâta timp cât nu te deranjează, poţi să zici că e artist sau nebun şi treci mai departe.

N-am eu pe cine să dau vina, că sunt pe lumea asta de nici 27 de ani, nici nu ştiu cum era atunci. Pot judeca ce e acum, da. Îi pot reproşa conducerii, sau unei conduceri, că mă ţine unde eram şi acum 50 de ani, mai ales în raport cu “ceilalţi”, dar spre public nu am cum să arăt cu degetul, pentru că n-a avut termen de comparaţie.

Pe o scară de la 1 la 10, ce notă ai da României?

I-aş da 5. M+am gandit să fie de trecere, pentru că sunt prea multe chestii mişto ca să nu le ve    zi, dar nici zmei nu suntem.

8 recommended
comments icon 0 comments
1290 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo