de Ionuț Axinescu

Viața scriitorului român Sega Namaste (Octavian Segărceanu, pe numele său din buletin), născut la Brașov, în 1971, se împarte în două mari capitole: perioada petrecută în publicitate, în București, și cea de după aventura „inițiatică” pe care a întreprins-o în India și în Nepal.

Întors în țară, Sega a strâns toate experiențele și întâmplările despre Osho și Buddha într-o carte. „Namaste – Un roman de aventuri spirituale în India” se intitulează volumul apărut în 2013, la editura Humanitas. „Nu am păstrat nimic pentru nepoți, e totul acolo”, spune scriitorul.

Cine este, până la urmă, Sega? Cum te-ai descrie, în câteva rânduri?
Sega e o etichetă lipită pe un borcan. Sau o bucată dintr-o etichetă lipită pe un borcan. Întreagă, eticheta s-ar fi citit „Segărceanu”, dar, cu timpul, „rceanu” s-a erodat și la un moment dat a dispărut și căciulița de pe „a”. Conținutul borcanului, dacă a fost vreunul, s-a vărsat, s-a diluat, s-a combinat, s-a băut, s-a evaporat, nici nu mai știu. Dar nu asta m-ai întrebat.

Să știi că aia cu două capitole e broșura vieții mele, nu cartea propriu-zisă! Și de-aș fi putut să mă descriu în câteva rânduri, probabil că n-aș mai fi simțit nevoia să scriu cărți.

Povestește-mi un pic despre cariera ta profesională din România.
După ce am absolvit facultatea de matematică, secția informatică, am lucrat ca tot absolventul într-o firmă de programare, care furniza software pentru o firmă mai mare, din Franța, și care își desfășura activitatea într-un apartament de bloc, ca multe altele în anii aceia, ’95-’96. După trei zile, am înțeles că toate premiile pe care le luasem la olimpiadele de mate și de info, toată pregătirea mea în domeniu va ajunge la closet, după care voi trage și apa. Nu m-am regăsit în acel mediu și, cel mai rău, nu înghițeam deloc glumele anoste ale colegilor de birou.

După ce am fumat toate țigările din pachetul cumpărat de dimineață, m-am dus la patron și mi-am prezentat demisia. „Nu știi ce pierzi”, mi-a spus. Ba știam. Pierdeam cei două sute de dolari pe lună și mă întorceam la covrigi cu apă. Purtam un sacou verde, cu model „brăduț”, peste un tricou grena, și niște blugi turcești. În picioare aveam ciocate din piele întoarsă, feblețea mea din studenție, iar în păr dădusem cu niște gel. Am coborât cu liftul, am ieșit din bloc și, după o vreme, m-am angajat la Bel Pagette, firma unui escroc care încerca să vândă pagere, precursoarele telefoanelor mobile.

Cu ocazia asta am cunoscut mulți directori de firme de bloc, arabi, turci și câțiva români. Nu le-am vândut nimic, deși, ca să-i impresionez, mergeam îmbrăcat „la patru ace”: sacou verde, cu model „brăduț”, blugi turcești și ciocate din piele întoarsă, feblețea din studenție. Plus o cămașă și o cravată din colecția lui taică-meu. Părul îl dădeam cu gel.

Scriitorul, la Kopan Monastery, în Kathamandu, capitala Nepalului. Toate fotografiile via contul de Facebook al lui Sega Namaste

În publicitate cum ai ajuns?
Tot așa de prezentabil îmbrăcat m-am dus și la prietenul meu Geo, un umil copywriter pe vremea aia, la Saacthi & Saatchi, care vorbise cu directorul lor de creație să mă angajeze la tăiat brăduți din carton, pentru nu mai știu ce felicitări de Crăciun. Faptul că brăduții de pe sacoul meu semănau cu brăduții pe care trebuia să-i decupez mi s-a părut un semn divin. Și, ce să zic, îmi plăcuse și atmosfera din birourile Saatchi & Saatchi. Cum n-aveau însă alte posturi libere în afara celui ocazional de tăiat brăduți din carton, am căutat în ziare și am găsit un anunț publicat de agenția McCann Erickson.

M-am dus a doua zi, cu sacoul meu norocos cu tot, și i-am pus CV-ul pe masă primului individ mai impunător care mi-a ieșit în cale. Așa învățasem eu la Bel Pagette că se face: treci de secretară cu tupeu, intri în primul birou și lași CV-ul pe masa ăluia dintre ei care ți se pare mai șef. În biroul acela nu era Bogdan Enoiu. Dar strategia a funcționat (mai mult ca sigur din cauza sacoului cu model „brăduț”) și, nu după foarte multă vreme am primit un telefon și o invitație la un test. După ce am trecut testul, l-am cunoscut și pe Bogdan Enoiu, care m-a angajat pe post de copywriter, cum era prietenul meu, Geo, de la Saatchi & Saatchi. Din primul salariu, mi-am luat o brichetă Zippo originală și de restul am băut un șpriț cu Geo, bucurându-ne că ne-am ajuns.

Cum a fost următoarea perioadă?
Au urmat ani frumoși și, în același timp, nevrotici. Tendințele narcisice din om se amplifică în publicitate, nu se vindecă. Am lucrat cu drag și spor pe toate conturile agenției, mici și mari, de la Coca-Cola la Connex și înapoi. Singura mea spaimă era că nu o să mai pot da nici o idee pentru următorul client. Eu am scris reclama la Baranne, soluția aia pentru pantofi, care promitea strălucirea, neatinsă de mine pe vremea când lucram la Bel Pagette. Tot eu am zis „Nestlé, ce-i mai bun pentru bebé!” și tot eu am chemat extratereștrii care au adus Internet de mare viteză la Connex. Și, da, da, tot eu am fost băiatul care nu vrea să bată covoare pentru că le doare.

Când și cum ai decis să renunți la publicitate și să pleci într-o călătorie spirituală? Care a fost declicul, momentul acela în care ai spus „Gata, trebuie să fac asta!”?
„Cumpără acum că e mai bun”, „Meriți asta pentru că meriți”, „Ești unic și cel mai cel cu noul nostru gel”, „Produsul Fericirea, tot ceea ce îți lipsește ca să ai o viață fericită, acum la reduceri”, „Paradisul, destinația pe care ți-o permiți” nu ar fi decât niște sloganuri găunoase dacă cei care le-ar crea nu ar crede în ele. Printre cei care credeau mă număram și eu.

Cred că momentul de turnură s-a petrecut atunci când am primit un nou brief (o temă de creație) la țigările Monte Carlo. Era prin 2001, parcă. Reclamele la țigări duduiau și nimeni nu se gândea că ar putea fi altfel. Ei bine, în timp ce fumam în biroul meu de copywriter, chinuindu-mă de câțiva ani să mă las, eu trebuia să creez o reclama seducătoare la Monte Carlo! După disonanța asta cognitiva au urmat și altele, și altele, și foarte curând am ajuns să pun la îndoială întreaga mea viață de până atunci, descoperind tone de gunoi disonant cognitiv ascuns sub preș. Totuși, am strâns din dinți și am mai pus umărul și la niște campanii pentru partide politice, bucurându-mă și totodată urând banii mulți pe care îi câștigam.

M-am oprit înainte să-l fac pe Năstase președinte. Și apoi m-am oprit de tot. Până și datul jos din pat devenise o povară. Lumea, așa cum o știam, se destrăma ireversibil, ca un pulover vechi. Totul se prăbușea. văzând cu ochii minții. În psihicul meu se formau cratere, se nășteau alți munți, se căscau prăpăstii și secau oceane. A fost o perioadă cumplită, terifiantă și aproape insuportabilă. Când geografia mea interioară ajunsese de nerecunoscut, am găsit o carte a lui Osho într-o librărie. Farul care lumina prin furtună, chemându-mă de departe, de pe malul unui continent necunoscut.

Cu ce așteptări ai plecat la drum? Ce sperai să găsești, ce voiai să descoperi, care a fost primul impact cu acel colț de lume?
Am plecat cu așteptările oricărui publicitar, normal: în trei luni mă iluminez și gata, scap de toate problemele mele! Nu bănuiam, desigur, că problemele abia începuseră. Primul impact? Mirosul. L-am descris în „Namaste — Un roman de aventuri spirituale în India”. Diferențele între viața de aici și cea de acolo sunt, încă, mari, la fel ca și asemănările. Cine n-a trecut prin experiențele mele poate să o facă citind cărțile pe care le-am scris.

Cum și în ce aspecte s-a schimbat viața ta după călătoriile pe care le-ai făcut în ultimul deceniu? Care sunt principalele diferențe între Sega cel din 2008 și Sega cel de astăzi?
Tranziția de la ceea ce îți închipui că ești la ceea ce ești în realitate e un proces lung și de cele mai multe ori dureros, dar cred că e și cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla în viața asta. Restul e miraj. Fata Morgana. Sau băiatul Morgana, sau casa Morgana, sau mașina Morgana, sau jobul Morgana, sau familia Morgana, sau copiii Morgana. Prefer realitatea, oricât ar fi de dureroasă. Și n-ai idee cât poate fi de dureroasă realitatea.

Știi cum e, apa trece, pietrele rămân. Așa și cu ideile fixe: rămân, dar capătă mereu alte forme. Tot trecând peste ele, viața le șlefuiește.

Știu că ai călătorit o perioadă și-n Thailanda. Cum a fost, cum e Thailanda, comparativ cu India și Nepal?
O lună am călătorit în Thailanda. Eram îndrăgostit lulea de o coreeancă, dar ea plecase acasă, în Coreea, și viitorul nostru era incert. În consecință, tot raiul ăla thailandez mi s-a părut atunci un iad. Prin urmare, poți să ceri păreri mai avizate de la prietenul Brăduț Florescu (clar, am eu ceva cu brăduții!), care trăiește de ani buni în Thailanda și se ocupă de tedoo.ro. El a publicat pe site-ul lui primele capitole din „Namaste”.

Cutremurul devastator din aprilie 2015 te-a prins chiar în Nepal. Cum s-a simțit de la fața locului și care au fost efectele pentru nepalezi?
Am scris despre asta în prefața ediției speciale a cărții „Namaste — Un roman de aventuri spirituale în Nepal”, cartea cu copertă alb-negru, tipărită pentru ajutorarea nepalezilor afectați de cutremurul acela devastator. Nu mă repet. Și nici nu o să dau copy/paste, că se supără cei de la Humanitas. Important este că nepalezii s-au ridicat încetul cu încetul, cu ajutor mai mic sau mai mare, și au început să-și reconstruiască viețile.

De câțiva ani, organizezi călătorii în Nepal pentru cei care își doresc să viziteze această țară. Există interes din partea românilor pentru acele locuri?
Sunt puțini cu adevărat interesați de acele locuri. Dar pe cei mai mulți dintre ăștia puținii am avut onoarea să îi cunosc, cu ocazia excursiilor organizate de mine, începând cu 2014. Îi numeri pe degetele de la picioarele unui miriapod; sunt aproape o sută de persoane. Următoarea aventură va fi o călătorie spirituală pe urmele lui Buddha, câteva zile în India, restul în Nepal. Cu cinci zile de meditație într-o mănăstire, incluse. Ca de obicei, grupul va cuprinde maximum 12 apostoli. Pardon, aventurieri. Aventurieri spirituali.

Dacă există cineva care dorește să renunțe la jobul lui și să plece într-o „călătorie inițiatică”, asemănătoare cu cea făcută de tine, ce sfaturi i-ai da?
Nu dau sfaturi, pentru că motivele fiecăruia sunt diferite. Decizia de a lăsa jobul e foarte personală și nu cred că trebuie să se înscrie într-o modă, pentru că – se știe – moda trece, dilemele rămân. În fine, dacă omul sau oama ține morțiș să meargă într-o călătorie inițiatică, așa cum spui, poate să vină cu mine în călătoria pe urmele lui Buddha. Și să decidă după aia dacă să lase jobul sau nu.

Nu ai mai dat interviuri în ultima vreme. Ce a făcut Octavian Segărceanu în ultimii doi-trei ani?
Am crezut că am scăpat de interviuri, dar ai apărut tu, hahaha! Consider că am spus cam tot ce am avut de spus și mi-e teamă ca răspunsurile mele să nu fie redundante. M-ai surprins însă plăcut pe alocuri, m-ai provocat să-mi depășesc această teamă. În ultimii ani am tot fost în Nepalindia și probabil că o să mă întorc acolo curând. Nu simt nevoia să „vizitez” alte locuri. Nu sunt un colecționar de destinații.

Când nu călătoresc, nu scriu și nu dau interviuri, cânt la chitară. Am redescoperit instrumentul acum patru ani, după o lungă pauză de publicitate. Și mărturisesc că acum am ajuns să țin în brațe mai mult chitara decât nevasta.

Ce planuri de viitor (apropiat și îndepărtat) ai?
Puține și fixe. Nepalindia. Chitară. „Namaste” 3?