Succesul trece printr-un labirint – Iubire, istorie, ambiție, curaj, îndrăzneală, avânt...

Mihail Sadoveanu spunea despre Pașcani că este locul unde nu se întâmplă nimic, însă orice turist care ajunge pe aceste meleaguri merită să vadă locurile care ne fac cinste. Deși ne mândrim cu marele scriitor Mihail Sadoveanu, nu ne putem mândri cu o casă memorială a acestuia. Avem clădiri frumoase, una dintre cele mai frumoase primării din Europa, dar nu le putem expune turiștilor locuri încărcate de istorie.

La 12 km de oraşul Paşcani se află comuna Ruginoasa ce are câteva mii de locuitori, oameni harnici cu poftă de muncă şi primitori din neam în neam. Nu spunem asta situându-i pe un podium anume ci mai degrabă evidenţiem faptul că omul sfinţeşte locul şi mai ales când vorbim de un loc cu o mare încărcătură istorică, cu un monument impozant al unuia dintre făuritorii Marii Uniri. Vorbim despre Alexandru Ioan Cuza şi despre Palatul din comuna Ruginoasa, care atrage în fiecare an zeci de mii de vizitatori atât din ţară cât şi de peste hotare.

Un turist este dus la 12 km de Pașcani, la Palatul de la Ruginoasa. În acest loc plin de istorie, poți afla povești, blesteme, întâmplări… 

De la Palatul lui Alexandru Ioan Cuza aflăm și noi astăzi o poveste ce merită a fi spusă, cea a omului despre care se spune că „a sfințit locul”. Vorbim despre doamna Simona Hărmănescu, drd. muzeograf, femeie ce a făcut carieră, mamă, soră, mătușă, prietenă, vecină. Din ’99 “slujește” în casa Elenei și a lui Alexandru Ioan Cuza.

Pe doamna Simona am găsit-o la birou. Știa de vizita noastră cu o zi înainte și nu a fost nevoie de zile de pregătire pentru primirea noastră.

Am găsit-o îmbrăcată cu o frumoasă ie. Și-a justificat delicat vestimentația: ”Iubesc ia pe care o port, iubesc omul ce mi-a dăruit-o, iubesc Palatul și istoria din el și azi voi iubi să povestesc evoluția mea și cum istoria m-a captat, de am ajuns să o slujesc.”

Mă aștepta cu bomboane din ciocolată neagră cu mentă, aduse din Anglia și cu o ceașcă de ceai. Avea sa-mi ofere o după amiază tipic englezească, dar cu aer românesc…

Simona Hărmănescu este un etalon de frumusețe, păstrând o naturalețe aparte. Îndrăznește să vadă în alții grandoarea și încurajează oamenii la visare.

Încă de cum am poposit în fața impozantelor porți, soarele devenise un paparazzi. Prin mici blițuri ne scotea, parcă în relief locul, văzut și vizitat de atâtea ori. Azi era o zi specială, ușile ni se deschideau pentru a descoase un om și a afla povestea valorilor demne de transmis, de împărtășit mai departe sau demne de o apreciere binemeritată, demne de învățat….

Cuvinte pentru a descrie imaginile pe care le-am văzut nu am. Știu doar că imaginația mea se activase și vedeam prin fața ochilor cum un loc pe care și-a pus amprenta timpul, a renăscut pentru a duce istoria mai departe multe veacuri de acum încolo.

Mă așteptam să-mi vorbească succint, să evite unele întrebări care ar fi sensibilizat-o, așa cum am cunoscut-o eu în urmă cu patru ani de zile, însă m-a surprins.

Cu un accent care nu-i trădează zona de proveniență și cu o privire ușor curiosă, mă invită să iau loc în biroul ei. Mă aflam pentru a II-a oară în această postură, doar că acum nu eram pe fugă. Îmi atrag atenția cele două poze înrămate a copiilor: Teofil și Ana și îmi arunc privirea întrebătoare. Îmi urmărea ochii: “Copilașii mei. Nu concep să nu fie prezenți la ce face mami când nu e acasă. Cred că e important să-i implicăm în activitățile noastre. Mulți văd două poze, însă eu văd și simt două suflete cărora le-am dat viață și cu care vreau să mă mândresc în fața celor care pășesc în locul pe care eu îl numesc <casă>”.

Îmi pregătisem niște întrebări, standard, însă abia pe acel scaun aflată realizam că vreau să stau la povești, că vreau să mă pierd în amitirile domniei sale, că vreau să retrăiesc, alături de dumneaei deciziile pe care le-a luat.

Nicio curiozitate a mea nu a rămas nesatisfăcută.

Patrimoniul pe care îl îngrijește de ani este oaza ei de liniște și sub nicio formă locul de muncă.

Nu fiți invidioși, nu știți povestea!

În liceu se vedea viitoare judecătoare, deoarece spiritul justițiar, prestanța și ambiția o recomandau. După finalizarea studiilor preuniversitare a dat admiterea la Facultatea de Drept. Neșansa sau poate soarta au făcut să fie admisă prima sub linie, însă în termenii universitari – neadmis. Timp de șase ani a încercat la Drept.

Actul educațional, pentru ea nu a luat nicio pauză. S-a angajat la o bancă din Pașcani, la casieria unității o perioadă temporară, a fost profesor de istorie și română în două suburbii din Pașcani și a fost educator la un orfelinat, acolo unde a prins drag de ce mici. Copiii sunt una dintre slăbiciunile ei.

„Dumnezeu avea un alt plan pentru mine!”

“Aș putea să reiau puțin povestea cu clasa a XII-a, când eram un mic justițiar, prin natura firii, nu mă leg de zodie. Voiam să fiu judecător, direct, nu notar, nu procuror, nu avocat. Neșansa mea a constat în câteva sutimi. Am căzut prima sub linie. Acest lucru m-a ambiționat să dau de șase ori la drept. Șase ani am pierdut din viață. Alții ar spune că sunt nebună și poate așa am fost considerată și când am avut primul job (fără să știe ai mei). Primul meu job a fost la bancă. Am lucrat un an, temporar, la bancă. Credeți că m-am mulțumit în această postură? Nu. Făceam pregătire în Iași la română și istorie. Mă pregăteam pentru o nouă admitere. Ceea ce mie mi-a scăpat, sau poate naivitatea vârstei nu mă făcea să realizez faptul că eu mă plafonam de la an la an. Eu nu realizam că mă jucam cu anii mei, abia acum am realizat…cu ochii maturității, că asta făceam”.

Ambiție, perseverență, încăpățânare asumată…

Se putea declara împlinită. Reușise ce multe alte persoane nu și-au propus, însă Simona Hărmănescu știa că poate mai mult și că trebuie să lupte. Acasă găsea mângâierea părinților, dar și a fratelui, viitor preot. Nu voia mângâiere pe cât voia susținere în orice vis măreț. Simona se transformase, fără voia sa într-un om ce se ancora în viață cu un bagaj mare pe care scria: CARIERĂ.

Fiindcă nu o mulțumeau realizările de până în acel moment, Simona dă admiterea la o facultate. La cea de Muzeologie din Suceava, urmând apoi Facultatea de Istorie din Iași, apoi un Master în Patrimoniul Cultural la Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași și acum doctoratul la Universitatea Ștefan cel Mare Suceava. Printre temele pentru facultate, a avut de făcut un proiect despre un loc istoric. Întâmplător sau poate nu, alege Palatul din Ruginoasa. Vine aici pentru o notă și câștigă o iubire. Prinde drag de trecut, de istorie, de Elena Cuza… Termină facultatea și vede în ziar un post de referent debutant la Casa Memorială a lui Alexandru Ioan Cuza. Se înscrie la concurs, luptă și câteva zile mai târziu, mai exact pe 3 august 1999 câștigă postul, intrând pe porțile Palatului cu un contract pe o perioadă nedeterminată ca muzeograf.

Amintiri dureroase revin în prezent

Când a intrat în curtea domnitorului, de îndată ce a pășit simțea că acolo va fi <acasă>. Nu s-a plâns de condiții și nici nu a cerut creșteri salariale pentru că era nevoită să facă față unor condiții precare. Mucegaiul, oamenii care o priveau ca pe o străină, naveta la ocazie sunt doar câteva dintre lucrurile care ar fi determinat un alt om să bată în retragere. Nu și berbecul lăuntric al Simonei.

Nouă ani a stat în acel loc care avea nevoie urgentă de îmbunătățiri. Bombardat şi grav avariat în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Palatul a fost deteriorat cu bună sau cu rea credință…

Muzeul Memorial „A.I. Cuza” a intrat, în cele din urmă într-un proces de restaurare printr-un proiect finanţat de Ministerul Culturii cu 2,5 milioane de euro. Părea un lucru incredibil pentru ea. A muncit mult. Tematica Palatului a fost bazată pe documentele vremii. Însăși Simona a pierdut ore printre aceste hârtii atestate de predecesori.

Palatul lui Alexandru Ioan Cuza din Ruginoasa este luat cu asalt în ultimii ani în Noaptea Muzeelor. Porțile impozantei clădiri sunt deschise larg doritorilor. Iubitorii de artă și cultură vizitează locul.

Mulți întreabă de „blestemul” Palatului. Am fost curioși să aflăm ce crede dumneaei despre acest lucru.

„Nu am simțit niciodată la Palat acest blestem, de care mulți vorbesc. Consider că dacă iei în derâdere locurile, întâmplarile, istoria, va deveni atunci un blestem, iar dacă depui dăruire, suflet, emoții , trăiri , atunci sigur e binecuvântare. Pentru mine este o binecuvântare. Am auzit multe povești despre oamenii care au avut de suferit, dar după ce au făcut rău acestui loc”.

Am cunoscut astăzi povestea unui om care se ghidează după sloganul: “Ai reușit, continuă, n-ai reușit, continuă!”

Restul e istorie…

SCURT ISTORIC

Palatul de la Ruginoasa a fost construit la începutul veacului al XIX-lea de către arhitectul vienez Johan Freiwald, în stil neoclasic. Acest stil se impusese cu precădere în arhitectura civilă din Moldova acelor timpuri. La 1847, logofătul Costache Sturza, care moştenise proprietatea de la tatăl sau, “preface casa de la Ruginoasa după arhitectură stilului gotic”, cum spun cronicile.

Pentru aceasta el angajează arhitectul Johan Brandel, iar lucrările definitivate la 1855 imprimă construcţiei un stil neogotic, inspirat din romantismul german.

Palatul, de formă pătrată, cu un singur etaj, reproduce pe fiecare faţadă aceleaşi elemente: peroane largi, balcoane sprijinite pe lespezi de piatră, ferestre ogivale. La interior, parterul este dedicat unor săli memoriale, reconstituind repere din viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza.

La etaj, pe baza informaţiilor documentare existente şi cu ajutorul puținului mobilier original păstrat, este reprodusă atmosfera zilelor de bucurie sau de zbucium trăite aici de familia princiară.

VALORI AUTENTICE

Castelul mai adăposteşte câteva piese autentice, de valoare inestimabilă. Biblioteca familiei şi cabinetul de lucru al Principelui expun piese de mobiler din lemn de stejar comandate de Elena Doamna renumitei firme pariziene Mazaroz. În sufragerie sunt aşezate farfuriile din porţelan de Sevre, purtând emblemă Principatelor şi deviza “Toţi în unul”, paharele din cristal de Bacara cu monograma lui Cuza, tacâmurile din alpaca. Pereţii sunt înnobilaţi de două picturi originale ale maestrului Grigorescu: “Păstorița” şi “Carul cu boi”. În salonul Doamnei Elena, acolo unde însingurată principesa se retrăgea să citească sau să picteze, precum şi în dormitorul acesteia se păstrează, de asemenea, piese de mobilier originale.

Palatul de la Ruginoasa este singurul monument istoric din Moldova reamenajat întocmai ca pe vremea domnitorului, datorită documentelor lăsate de Elena Cuza şi descoperite în arhivă.