Cezar Elisei de la „Calea Mea” la „Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă” 

- - 1 vizualizari

Mulți ani a fost cel care căuta informația, ieșind pe teren după ea, studiourile de înregistrări nu îi erau străine, iar microfonul îi era cel mai bun prieten. Trecut-au anii, iar în urma unui dialog cu el însuși și-a găsit Calea, zice el. Așa se numește și prima sa carte publicată: Calea Mea.

Slăbirea de care vorbesc în această carte s-a petrecut în 2013 – 2014. Mai jos și mai trist decât un om gras și fără speranță nu poate ajunge nimeni.

Când am vazut că viața mea era plată, nimic nu se schimba de la o zi la alta, când am vazut că mâncarea și băutura erau cele care îmi conduceau și îmi motivau viața, când am vazut că tensiunea urca alarmant de la un an la altul, când am văzut că fumam două pachete de țigări pe zi, că abia respir, dorm agitat și am frecvent coșmaruri…am decis că merit o schimbare…

Dar nu s-a petrecut. Toți ne decidem la un moment dat asupra unor schimbări în viața noastră, însă nu suntem încă…încă…deciși. Nici eu nu am fost! Când însă a mai trecut un an și tot nu aveam copil (al 7-lea an de căsătorie), atunci am zis că este cazul să îmi doresc o schimbare și să fac ceva pentru a o obține!

Dimineata următoare nu am mai fumat. Bere nu am mai băut, iar pâinea am ascuns-o…pe „prieteni” nu i-am mai sunat… Am început să caut soluții pentru viața mea…

Atunci am fost pentru prima dată bărbat: am decis asupra vieții mele și asta m-a făcut să mă simt atât de bine încât nu m-am oprit nici acum!

Norii din minte s-au risipit. Am găsit calea către a avea un copil – soția l-a născut apoi pe Andrei. Am găsit calea către sănătate – analizele mi-au intrat în normal. Am slăbit circa 25 – 28 de kilograme până am ajuns acolo unde am simțit că este greutatea mea ideală. Am renunțat total sau în mare parte la intoxicante – mi s-a limpezit privirea.

O vedere neumbrită de îndoiala legată de propria persoană și încredere nemărginită în Dumnezeu – asta oferă pe îndelete CALEA MEA, povestește Cezar Elisei.

Scriitorul cărții cu numărul doi, „Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă” a plecat de la Iași spre Constanța, pe jos, consumând în drumul său doar apă. A ajuns după 10 zile, primind binecuvântarea IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, la Catedrala Sf Petru și Pavel.

Fost seminarist, fost jurnalist și actual mentor pentru sute de oameni care au înțeles scopul unui post terapeutic pe bază de apă, Cezar Elisei stă de vorbă astăzi cu noi.

Cine este Cezar Elisei?

La acest moment sunt un adult trezit, un om care se silește zilnic să meargă pe calea pe care și-a construit-o după ce a înțeles că altă variantă nu-i: Calea, Adevărul și Viața. Mai este și conștientizarea împlinirii de sine. Am observat că mă simt cu adevărat împlinit în momentul în care îi ajut pe ceilalți, când mă pun în slujba lor. Din acest motiv se întâmplă acum această emulație în jurul conceptului de post terapeutic cu apă. Îmi doresc tare mult să pot arăta că există în viețile oamenilor soluții ieftine și la îndemână, pentru o stare bună de sănătate și pentru o stare psihică bună. Cu alte cuvinte, Cezar Elisei este cel care mulțumește divinității pentru darurile primite, punându-se în slujba semenilor. Asta mă definește acum. Orice altceva se constituie în modalități prin care am ajuns aici sau mijloace de împlinire a ceea ce mi-am propus.

Ce se visa micuțul Cezar?

Tatăl meu visa să mă facă „popă sau polițist”, era ceva în aceste două meserii care îi confereau lui o stabilitate pe termen lung.

De pe la vârsta adolescenței, eu visam să fiu scriitor/filosof. Citisem despre Kant cum că se plimba zilnic, la aceeași oră, prin Konigsberg și găseam în mine aceeși rigoare/determinare de a face lucrurile fix așa cum se cereau făcute.

Seminarul Teologic mi-a influențat cumva gândirea, parfumând această căutare filosofică cu un aer teologic, pe alocuri mistic. Așa a început o căutare acerbă a propriei identități care a durat până la scrierea/documentarea primei mele cărți, „CALEA MEA. Dietă creștină și alimentație naturală”. Acela a fost punctul în care mi-am ales cu adevărat „meseria” (menirea) în viață. Pot spune că am început să trăiesc cu adevărat în anul 2014, odată cu începerea lucrului la această carte.

Unde ați copilărit și cine v-a marcat copilăria?

Anii 1980 – 1990 reprezintă pentru o perioadă marcată de frumusețea timpului petrecut afară, în natură. Părinții mei au decis să primesc o educație „de la pământ”, în mediul rural. Am stat câțiva ani la bunici, în Coțușca, județul Botoșani. Acolo am deprins și rostul activităților câmpului, munca în gospodărie, cu animalele, bucuria culegerii fructelor, a legumelor, gustul lor natural de neuitat. Am simțit gustul real al libertății hălăduind pe câmpurile întinse, scăldându-mă și pescuind în lacurile din zonă. O perioadă bunicul meu a lucrat la o livadă; acolo am petrecut momente fascinante, printre meri, peri și pruni. Resimt o bucurie nemărginită gândindu-mă la acea parte a vieții mele, fără intoxicări. O perioadă realmente edenică.

Poate că și din acest motiv am ajuns acum să urmez și Facultatea de Horticultură, în căutarea unor gusturi perfecte ale fructelor, legumelor, pentru o armonizare – în mintea și inima mea – a conceptelor de alimentație desăvârșită, așa cum am înțeles-o în acele vremuri.

Ce rol au avut părinții în viața tânărului Cezar?

Deși părinții mei nu au fost deosebit de calzi cu mine în copilărie, pot spune că de la mama mea am primit bunătatea și răbdarea, consecvența, iar de la tatăl meu am primit impulsivitatea cea bună, bărbătească, hotărârea fermă de a nu lăsa în urmă ceva neterminat. Îi mulțumesc lui Dumnezeu acum că am avut o copilărie fericită și că aceasta se repercutează eficient în viața mea, cu rostul de a-i ajuta pe alții să depășească anumite piedici în viața lor.

De ce jurnalism? Care a fost cel mai frumos moment din această meserie? De ce ați renunțat la ea?

De ce am ales jurnalismul…

Un fost coleg de școală generală lucra la un ziar. Mamei mele i-ar fi plăcut această postură și pentru mine. Eram încă student și nu mă simțeam atras încă de ceva anume; îmi doream doar să fiu scriitor. De aceea i-am solicitat colegului meu să mă ajute. Nu regret, cariera mea de jurnalist s-a soldat cu succes.

Anii au trecut, am căpătat experiență, punându-și amprenta mai ales cei 10 ani de televiziune. Au fost frumoși, entuziaști, de mare acumulare sufletească, am cunoscut mii și mii de oameni de toate tipurile. Acest lucru m-a format în înțelegerea societății în ansamblul ei, cu diferențele inerente dintre oameni. Am devenit cumva înțelept să spun așa prin aprofundarea cazuisticii sociale regăsite zilnic în județele țării.

Am avut multe împliniri în cariera mea jurnalistică. Am ajutat o serie de oameni să-și recâștige stima de sine sau să aibă parte de o serie de avantaje pe care nu le-ar fi avut poate niciodată. Aș menționa doar o familie, în care care femeia cu handicap a obținut o încadrare în grad social corespunzător stării sale de sănătate, precum și o pensie de care aveau neapărată nevoie cu toții. Ulterior a adus pe lume doi copii perfect sănătoși. Își dorea tare mult să fie mamă, însă din cauza situației financiare extrem de precare considera că nu va nu reuși să ofere o viață bună eventualilor urmași. Sunt multe asemenea exemple, acesta fiind și genul de moștenire pe care am lăsat-o carierei mele în presă. Nu am participat la concursuri specifice, însă momentele de fericire aduse unor părinți sau unor copii au însemnat totul pentru mine.

Am renunțat la jurnalism pentru a trece la un nou capitol în viața mea. Trebuia să mă aplec mai atent asupra nevoilor oamenilor. Sunt atât de mulți care au nevoie de o vorbă bună, de speranță… Mi-am asumat un asemenea rol. Totul izvorât din experiență proprie. Nu neg că primesc la rândul meu speranță din anumite izvoare, de aceea și caut să dăruiesc cât mai mult.

Dacă nu era scrisul ce altceva ați fi făcut?

Dacă nu era scrisul mi-ar fi plăcut să fiu profesor, să fiu parte din misiunea de desăvârșire a unor caractere. Sau preot, tot în același scop.

Și mi-ar fi plăcut mult să am grijă de animale. Iubesc animalele.

Ce temperament aveți?

Mărturisesc că sunt o fire dificilă. Uneori trec ușor dintr-o stare în alta. Îmi explic aceste trăiri și prin prisma faptului că sunt un perfecționist. O lungă perioadă am fost melancolic și asta pentru că nimic din ceea ce mă înconjura, nu mă definea. Acum este altfel: sunt mult mai în elementul meu. Aș afirma că sunt un sangvinic cu influențe din toate celelalte tipuri de temperament.

Calea lui Cezar Elisei a fost scrisă dintotdeauna sau a fost descoperită în timp?

Am avut sentimentul adânc că trebuie să găsesc ceva anume, timp de ani de zile. Nu știam ce anume caut, însă eu mă căutam pe mine, voiam să scap de acea mască conformistă și să port fața mea tot timpul. O față serioasă. Am ajuns – aș putea spune acasă, după mulți ani de așteptare, de tatonare. Am fost nevoit să renunț la foarte multe lucruri de care eram agățat. Acum sunt mulțumit și fericit. În sfârșit viața mea e pe calea pe care o simțeam ca fiindu-mi proprie.

Calea mea s-a născut din rugăciune și sudoare, din voință pură spre desăvârșirea proprie și a altora. Dintr-un simț cultivat în mine dintotdeauna de Dumnezeu. Simt că am reușit, că acum sunt pe cale. Cred că urmează și alte surprize plăcute.

Mâncare, filozofie și post. Sunt suficiente pentru o viață echilibrată?

Nu sunt suficiente, însă constituie o parte din lucrurile care mă definesc în preocupările mele. Mâncarea este o parte foarte importantă în viață: să știm cât, când, cum și ce să mâncăm. Filosofia este importantă pentru a interpreta la momentul oportun, toate cele ce ni se pun în față. Este nevoie de o permanentă și profundă analiză pentru a alege, pentru a decide. Iar postul este cel mai important dintre toate. Este trăirea cu un picior pe pământ și cu celălalt. Da, cred că aceste trei chestiuni sunt fundamentale în a defini o realitate frumoasă pentru toți oamenii. Vor mai fi și altele, însă multe decurg de aici. O filosofie adevărată va face întotdeauna loc iubirii, frumuseții și dreptății în viața omului. Vor aduce un plus de valoare vieții noastre!

Vă invit la un joc de sinonime. Vă scriu niste cuvinte cărora să le găsiți termeni sinonimi:

Acasa – acolo unde mă simt împlinit

Viață – frumusețe

Familie – fericire

Copii – inocență, puritate

Dumnezeu – îmbrățișare

Carieră – timp

Sport – eficiență

Credință – putere

Apartenență – sentiment de împreună

Scop – finalitate

Cum ați luat decizia de a scrie prima carte?

Prima carte am scris-o din nevoia de a mă identifica și defini pe mine însumi, precum și din nevoia de a relaționa cu ceilalți, fiind eu. Fără mască. Îmi doream să mă fac cunoscut așa cum sunt de fapt. Să le arăt că este posibil ca omul să se schimbe radical, să vadă viața altfel.

Decizia a fost luată spontan după unul din momentele mele de rugăciune în care am simțit că am primit această misiune: de a scrie despre modul în care omul să se alimenteze pentru a fi sănătos. De acolo s-au împletit și altele.

40 de zile de post ținut la pas. Cum v-a venit această idee, dar mai ales, cum simțiți că v-au perceput oamenii pentru această „îndrăzneală”?

Postul de 40 de zile este o ceva foarte serios. Nu te poți juca nici cu trăirile, nici cu gândurile, într-o asemenea perioadă. Am avut nevoie de acest post, de curățățarea pe care o aduce, altfel nici nu m-aș fi simțit îndreptățit să vorbesc despre mâncare și despre post, în asemenea manieră. Puterea și beneficiile postului sunt incontestabile. De asta nici nu precupețesc niciun efort, pentru a le face cunoscute.

Oamenii judecă în general ceea ce nu înțeleg; alteori există momente de perplexitate menite să te determine să te oprești o clipă pentru a vedea mai întâi și apoi să urmeze judecata. Așa am gândit când am pus bazele pelerinajului pedestru. Am plusat!

Despre postul meu de 40 de zile nu a știut decât o singură persoană. Ideea scrierii unui jurnal a reprezentat mărturia față de mine însumi că voi merge până la capăt. Dumnezeu a ajutat să devină o carte apreciată acum (Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă, Meridiane Publishing, 2020). Cu o singură persoană am discutat initial, ideea pelerinajului pedestru fără mâncare. Încet-încet, în jurul meu s-a coagulat un grup care m-au susținut cu toată convingerea, până la nivel de rugăciune. Și s-a produs starea de perplexitate: oamenii au rămas fără cuvinte în fața demersului. Ulterior am fost primit cu drag în casele lor prin această carte. A fost o încercare grea. Putea să aibă un final negativ. Dumnezeu a vrut însă altceva. Mulțumesc în fiecare zi pentru asta!

Este important ca oamenii să aiba un duhovnic? Dumneavoastră aveți unul? Dacă da, cum v-a șlefuit?

Duhovnicul, prietenul de la Biserică, este foarte important. Cu ajutorul lui ne definim o anumită formă de raportare la ceea ce este bine și drept. Diferența între o cale ascetic-mistică și una delirant mistică este foarte firavă. Este nevoie de povățuire în viața noastră, în toate capitolele vieții, dar mai ales în cele care țin de credință, de suflet.

Termenul de duhovnic trebuie gândit ca fiind ceva potrivit pentru tine. Personal, am căutat mult timp un astfel de om, potrivit pentru mine. Acum sunt fericit inclusiv din acest punct de vedere.

Dacă în viețile noastre, ale fiecăruia, acest părinte duhovnicesc nu a apărut încă, să nu ne pierdem speranța. Va veni la momentul potrivit. Cel mai potrivit.

Ați schimba ceva la trecutul dumneavoastră? Poate deciziile, poate unele momente în care ați acționat impulsiv?

La acest moment am înțelegerea că toate cele care s-au petrecut au fost pentru a mă clădi pe mine, cel de acum. Îmi place să cred că sunt în pace cu ceea ce am făcut, deși la momentul respectiv nu eram împăcat cu faptele mele. Timpul a arătat apoi că toate se așează corespunzător. Iar când apar dubii în acest sens, rugăciunea este cea care poate aduce pace. Impulsivitatea de moment trebuie stăpânită.

Regrete are Cezar?

Nu am timp de regrete. Am vise. Am speranță. Dacă ceva nu iese cum mi-am plănuit eu, mă repliez și caut altă soluție. Consider că regretele sunt pentru cei cu idei puține. Or, eu personal consider că Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a identifica la orice pas ceea ce este bine pentru mine și pentru cei apropiați.

Ce motto vă definește sau vă place?

„Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu); este cel mai bun motto pe care am putea să-l avem în această viață. Totul este atât de trecător, încât orice alt motto ar putea fi dat uitării, imediat după lecturarea acestui interviu.

comments icon 0 comments
1 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Teona Gherasim


Bookmark?Remove?

De vorbă cu Alina, wedding planner-ul magenta: “O femeie cu bun gust nu vrea să primească decât flori naturale! Tocmai efemeritatea și naturalețea lor le face să fie mai prețuite și mai apreciate”

-

Planificarea evenimentelor pot reprezenta adevărate provocări. Subiectivismul și mereu starea de alertă asupra deciziilor luate, pot sabota proiectul gândit, trecut pe foaie și apoi pus în practică. În România secolului XXI, mulți oameni aleg să apeleze la ser... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Românul Constantin Niculiță, campion la rugby 7, vicecampion în 15 și câștigătorul Cupei Germaniei, cel supranumit „mașinăria” nemților își întoarce recunoștința către antrenorul care l-a descoperit

-

Rugby-ul este un sport de golani practicat de domni” afirma Pierre de Coubertin și asta vom descoperi astăzi în interviul acordat de românul supranumit „mașinăria” nemților. Constantin Niculiță, ieșean la origini este unul dintre tinerii care a plecat de la o ... Mai mult »