de Ionuț Axinescu

Gabriela Maalouf are 37 de ani și ultimii 30 și i-a petrecut studiind. „Am început în clasa întâi și nu m-am mai oprit de atunci. O zicală spune că «mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care ar fi bine să fie pornit».” Prima ei meserie este cea de specialist în Orientul Mijlociu și traducător în limba arabă, o poveste „lungă și palpitantă, plină de aventuri exotice”. Recent, și-a terminat formarea ca psihoterapeut și acum e în plină formare profesională, ocupându-se de doctoratul în psihologie.

Un element important din cariera Gabrielei este parentingul, domeniu la care a ajuns odată cu nașterea copiilor săi, când a realizat că dacă nu creezi un parteneriat stabil cu toți membrii familiei, nu faci altceva decât muncă de Sisif. Mai apoi, și-a dat seama că toate formările ei și teoriile citite nu se potriveau tuturor.

„Așa am ajuns la concluzia că e bine să mergi la cursuri pentru părinți, dar ulterior să îți faci un plan conform scenariului de viață al familiei din care faci parte. Sau să lucrezi puțin la acest scenario, dacă nu este prietenos și de bun augur”, explică ea. Astăzi, Gabriela ține ateliere de parenting, cu intenția de a aduce claritate în multe familii și pentru ca generațiile viitoare de copii să fie vorbitori nativi ai limbajului emoțional.

Cum arată atelierele de parenting pe care le organizezi și cu ce probleme se confruntă părinții care apelează la tine?
Pe scurt, atelierele durează patru săptămâni, cu câte o sesiune de trei ore pe săptămână. Acolo dezbatem toate teoriile general valabile, pentru ca după aceea să reușim să personalizăm în funcție de nevoile fiecărei familii în parte. Evident, putem continua fie la cabinetul meu, fie prin Skype.

Cel mai des, părinții se adresează cuiva în momentul în care încep să apară provocările: somn dificil, copii care nu prea vor să mănânce, etapa descărcărilor de furie, rivalitate între frați, adaptarea la grădiniță/școală, temele, comunicarea dificilă cu adolescenții.

Cum diferă tehnicile de parenting de azi față de cele tradiționale, vechi, în condițiile unei lumi tot mai digitale, mai tehnologizate?
Parentingul nu a fost niciodată diferit. Nu există parenting modern și parenting de pe vremea bunicii. Trăim într-o mare confuzie! Ce povestim noi că făcea bunica este tradiție. Sunt convingeri și reguli transmise din generație în generație. Bunica știa de la mama ei și de la femeile din sat că se face așa și așa, când ajunge în impas cu al ei copil. Nu există niciun curent în psihologia copilului sau în terapia de familie care sa fi promovat vreodată bătaia, umilirea sau pedeapsa. Nu exista nicio facultate de psihologie sau carte de specialitate, de la Freud încoace, care să spună ceva diferit de ceea ce spune parentingul de azi.

Mai toți specialiștii și psihologii consacrați vorbesc despre același lucru. Am găsit scrieri care datează de la 1800, cu aceleași informații pe care le răspândim noi azi, despre parentajul blând, despre unicitatea copilului, despre comunicarea eficientă, despre iubirea de sine și vindecarea de sine anterior asumării rolului de părinte.

Diferența este că, la vremea respectivă, oamenii ăia vorbeau pentru ei, își citeau cărțile unii altora și nu erau luați neapărat în seamă. În ziua de azi, psihologii sau specialiștii ies public și împărtășesc informația, iar oamenii au senzația că e nouă, inventată în secolul ăsta, menită sa distrugă omenirea.

Așadar, parentingul de azi spune același lucru ca cel de acum sute de ani.
Da. Bătaia, pedeapsa, reprimarea exprimării emoțiilor, șabloanele comportamentale nu au fost niciodată acceptate sau considerate soluții în creșterea unui copil. Sigur, e dreptul fiecăruia să conteste cercetările și scrierile de specialitate, care datează de sute de ani și pâna în zilele noastre. Să spună că vorba poporului, plină de convingeri și credințe limitatoare, e varianta corectă. Dar să nu facem o confuzie numindu-l parenting tradițional sau clasic, ca și cum ar fi fost o părere avizată, iar acum s-au sucit psihologii. Nu e așa.

Spune-mi trei sfaturi de bază pentru părinți, pe care aceștia nu le aud sau/și nu le știu.
Trăim într-o perioadă în care părinții sunt foarte bine informați, deci nu cred că voi spune neapărat ceva ce lumea nu a mai auzit. În schimb, voi enumera trei dintre valorile mele, în ceea ce privește creșterea copiilor:

1. Pentru a fi un părinte bun pentru copilul tău, e musai să fii cel mai bun om pentru tine, mai întâi. Abia când paharul tău e plin, ai de unde da și altuia.
2. Nu creștem copii, ci viitori adulți, soți, soții, mame, tați, colegi și e bine să avem acest obiectiv final în stilul nostru de educație.
3. Copiii ne cred pe cuvânt orice am spune despre ei.

Știu că ai studiat, pe lângă arabă-engleză la Facultatea de Limbi Străine din București, și în Iordania, la Amman. Cum ai ajuns acolo, cum a fost?
Așa m-am trezit eu într-o bună dimineață, în clasa a douăsprezecea, că vreau să studiez ceva diferit de toți colegii mei de clasă. Am învățat în privat limba arabă și am dat examen la facultate. Am avut un prim an de facultate excelent, așa că am primit o bursă de studii în Iordania. Am studiat acolo doi ani și am continuat în paralel facultatea în București, venind doar toamna, să dau examenele de an.

Am revenit, în anul al patrulea de facultate, și nu mi-am mai dorit să mă întorc la Amman pentru că descoperisem un nou microb: televiziunea. În Iordania am văzut ce înseamnă presa de război, pentru că am prins războiul din Irak, și am zis că ăsta este următorul pas pentru mine. Mi-am finalizat studiile și acolo, și la București, dar m-am apucat de televiziune și am lucrat ca prezentator de știri și pentru o emisiune culturală.

Cum diferea facultatea din Amman de cea din București? Ce te-a surprins?
Pe vremea mea – ca să încep și eu ca bătrânii, facultatea era strictă, se învăța „pe bune” și simțeai că ai un scop real pentru a ajunge acolo. Așa că nu am văzut niște diferențe uriașe de abordare între cele două țări. Ce mi s-a părut deosebit a fost ajutorul și omenia cu care am fost tratați noi, studenții străini veniți în Iordania. Pentru ei eram niște copii, veniți fără părinți, rude, prieteni. Iar ei ne ajutau ca pe propriii copii, cu toată compasiunea și bunătatea.

Cum te-au ajutat limbile străine studiate în facultate? Ai lucrat în domeniu mai apoi?
Am lucrat foarte puțini ani, ca traducător, în paralel cu televiziunea. Nu mi s-a părut un domeniu potrivit pentru mine. Am încetat atunci când am avut de gestionat o traducere complicată, din punct de vedere emoțional, la tribunal. Era vorba despre un refugiat, care urma să moară dacă era trimis înapoi în țara de origine. A fost o situație pe care nu mi-am mai dorit să o retrăiesc. Meseria de traducător de arabă și de engleză este una pe care o voi avea mereu, dețin și o autorizație din partea ministerului, dar nu cred să o mai profesez vreodată.

De unde și când a apărut pasiunea ta pentru dezvoltare personală și pentru psihologie?
Dezvoltarea personală este, cred eu, echilibrarea dintre creșterea fizică și cea emoțională. Dacă prima este spontană, dezvoltarea emoțională ia naștere doar prin intermediul relaționării. Cu cât suntem în relații care conduc către creștere, cu atât și emoționalul nostru se echilibrează și se dezvoltă. Din păcate, nu toți am avut ocazia să creștem emoțional în tandem cu dezvoltarea noastră fizică, fiind opriți de relațiile mai puțin bune în care ne-am aflat. Când eram mici, poate că nu am știut să ne protejăm, așa că am ajuns adulți cu nevoia stringentă de a crește și emoțional. Așa s-a întâmplat și cu mine, iar de la o nevoie am ajuns la o meserie, pentru că, în prezent, lucrez atât ca psiholog, cât și ca consilier școlar.

Ce planuri de viitor, apropiat și îndepărtat, ai?
Am atâtea planuri că nu știu cu ce să încep. Profesional, las lucrurile să crească organic, ca până acum. Personal, voi continua procesul meu de a fi bine cu mine, pentru a fi bine și cu ceilalți.