Un interviu despre greutățile, așteptările și reușitele actorilor care și-au dedicat mai bine de un deceniu din viață (și) teatrului independent din capitală.

Andrei Crăciun

Ionuț Grama, aș vrea să vorbim un pic despre teatrul independent și să te întreb despre Unteatru, unde te-am văzut adeseori – ce înseamnă Unteatru în cariera dumitale? Unde ai fi fost astăzi, dacă nu era Unteatru?

Nu știu unde aș fi fost astăzi, fără Unteatru. Cum nu știu unde aș fi fost dacă nu erau Teatrul Act și Ioana Moldovan în 2008, care să ne preia spectacolul de licență pe care l-am jucat apoi pe scene profesioniste timp de 10 ani. Mi-am dorit mult timp să joc la Unteatru, iar cea care mi-a oferit ocazia a fost Alexandra Penciuc, acum 6 ani, în spectacolul “Cel mai frumos roman din lume” după Larry Tremblay – o alegorie superbă despre creație și iubire, un spectacol pe care l-am iubit enorm. De Unteatru ma leagă multe amintiri minunate. Este, așa cum spun Andrei și Andreea Grosu, o familie. O familie în care coexistă iubirea, dăruirea, descoperirea, libertatea, comuniunea, frustrările, dorința periodică de a fugi de acasă, urmată de bucuria reîntoarcerii.

În ce spectacole am putea să te vedem în această stagiune – la Unteatru, dar și altminteri?

Am scos vara trecută o premieră chiar la Unteatru – “Alcesta” de Euripide, în regia lui Zsuzsi Kovács. Un spectacol ale cărui repetitii m-au prins într-o perioadă foarte aglomerată, epuizantă, un spectacol pe care nu știam dacă voi avea timpul și energia de a-l duce la bun sfârșit, dar care s-a dovedit a fi o bucurie. Iar rolul pe care îl joc în el – Heracle – îmi e foarte, foarte drag. La Teatrul Evreiesc joc intr-un alt spectacol care mă bucură mult, musicalul “Bună seara, domnule Wilde!” regizat de Andrei Măjeri. Reluăm la Teatrul de Comedie Sala Nouă “Reguli de viața” (regia Ioana Petre) și joc in continuare “Omul Pernă” (Eugen Gyemant, Teatrul Act), care a împlinit 4 ani, “Leonce și Lena” (Eugen Gyemant, Unteatru), “Conu’ Leonida” (Florin Liță, Unteatru).

Unteatru se află în sectorul 5, un sector cel puțin interesant. Unteatru, cel mai important teatru independent din România, e tocmai aici – crezi că e și aceasta o cale pentru dezvoltare comunitară? Apariția unor spații culturale alternative înspre cartiere? Ce zici de treburile astea?

Cred că orientarea teatrelor independente către comunitate poate fi – dar nu cred că e musai să fie – una dintre direcțiile lor artistice și importante. Dar asta s-ar putea pune în practică doar prin programe speciale și evenimente artistice dedicate punctual comunității, în urma identificării unor nevoi specifice respectivei comunități. Ceea ce spui tu este foarte interesant, pentru că presupune o strategie de PR și comunicare inversă față de cea practicată în general în teatrul românesc. La noi, în primul rând creezi spectacolul, dai libertate creativă echipei și apoi încerci să cauți spectatori interesați de produs (sau nici nu îi cauti, ci speri că ei vor veni pur și simplu). Nu mă refer aici la platformele de teatru social și politic, care știu foarte bine cui se adresează. Cred că puține teatre independente își pun problema localizării lor pe harta Bucureștiului, pentru ca nu își propun să își limiteze publicul țintă printr-o nișare a produselor artistice. Și mai e un aspect – măsura în care spectatorii sunt dispuși să meargă la teatrul „din blocul de vis-a-vis”, în puținul timp liber pe care îl au și pe care vor să-l dedice teatrului.

În 2019 la Gala UNITER, Unteatru a primit un premiu de excelență? Ce ai simțit dumneata în acele frumoase momente? 

Am simțit multe lucruri. O mare bucurie, pentru ca strădania și valoarea echipei Unteatru au fost recunoscute (din nou); mândrie, pentru că fac parte din echipa asta și pentru că am putut fi (aproape) toți alături, în acel moment; amărăciune, pentru că știam că poleiala și fastul contextului ascundeau o muncă și o investiție enorme, multe sacrificii, o situație financiară critică și o stare de teamă și de incertitudine față de soarta acestui teatru, lucruri pe care prea puțini oameni din afara echipei le cunoșteau; tristețe, pentru că premiul a venit într-un moment în care mă simțeam – și încă mă simt – pur și simplu sătul și obosit de dificultățile constante din teatrul independent și tot mai lipsit de entuziasm în a accepta proiecte în zona asta, după 12 ani de activitate.

Retrospectivă. Dinspre noi, spectatorii, anul 2019 s-a văzut agitat, tensionat, în teatrul românesc. De pe scene cum a fost?

De pe scenă, lucrurile au fost la fel ca întotdeauna. Minunate, magice, frustrante, epuizante, etc. Din spatele scenei, însă, am resimțit in mod direct problemele bugetare, repetițiile plătite cu mare întârziere, senzația că muncești „pe caiet”. Încet, încet, lucrurile s-au mai reglat. Aștept să vad ce se întâmplă mai departe. Teatrele produc în continuare spectacole, banii vin, chiar dacă târziu, iar lucrurile se mișcă. In ce direcție, rămâne de văzut.

Un mesaj pentru spectatorii de teatru și pentru decidenții din zonele culturale, de ce nu?

Pentru spectatori: să vină în continuare la teatru; să caute produsele culturale de calitate, pentru că ele sunt multe, variate și există și dincolo de panourile publicitare colorate din centrul orașului; să-și propună ca, măcar odată pe lună, să „riște” mergând la un teatru la care n-au mai fost, la un spectacol cu actori pe care nu i-au  mai văzut; să dea o șansă artiștilor tineri, pentru că aceștia depind de ei pentru supraviețuire și sunt, in foarte multe dintre cazuri, pur și simplu minunați; să fie deschiși la forme noi de teatru, pentru că pot fi plăcut surprinși.

Pentru “decidenți”: să înțeleagă că zona independentă nu este întotdeauna o alegere, că nu este doar moftul unor tinerei rebeli și iresponsabili care nu vor să-și asume condiția de angajat, ci este, pentru foarte mulți, singura opțiune viabilă de a-și face meseria; să înțeleagă că teatrul independent nu înseamnă doar libertare și boemie, ci foarte, foarte multă muncă din partea unor echipe mici de oameni care susțin pe umerii lor proiecte grele, se bucură de succesul acestora dar suportă în mod direct și eșecul, și încasările modeste; să devină conștienți de faptul că Bucureștiul nu are nevoie doar de mai multe teatre subvenționate, ci și de mai multă grijă și susținere pentru cele care există – atât de stat, cât și private.

CITAT

Zona independentă nu este întotdeauna o alegere, că nu este doar moftul unor tinerei rebeli și iresponsabili care nu vor să-și asume condiția de angajat, ci este, pentru foarte mulți, singura opțiune viabilă de a-și face meseria.

Ionuț Grama, actor

Sursa foto: Andrei Runcanu