Radu Paraschivescu: “Dacă mergem tot timpul cu capul în pământ, cum Dumnezeu să ne vedem vârfurile?”

- - 10- 156 vizualizari

Scriitorul (54 de ani) ne-a acordat un interviu exclusiv din care reiese că România are un prezent strălucit şi, implicit, un mare viitor în: alpinism, cercetare, matematică, arta dezbaterii, pilotaj, biologie, neurochirurgie, pediatrie. Iar dacă ar mai avea treizeci de ani, aflaţi că Radu Paraschivescu n-ar emigra. Ar sta aici, să ajute România să se facă până la capăt bine, căci şi-ar simţi plecarea ca pe o trădare.

Radu, ai publicat în toamnă “Maimuța carpatinăși ai coordonat volumul “De la Waters la Similea”. Cum şi de ce?

Recunosc faptele, dar nu le regret. Aşa e, Gaudeamus 2013 a fost trambulina pe care au bătut Maimuţa carpatină şi De la Waters la Similea, ambele cu numele meu pe copertă. Prima cuprinde treizeci de texte (recoltate dintr-o colaborare de opt ani cu revista Esquire) despre şubrezeniile, metehnele şi derapajele României. A doua e o carte scrisă la paisprezece tastaturi, printre care şi a ta. Am cerut unor prieteni (Andi Moisescu, Oana Pellea, Cosmin Alexandru, Cătălin Ştefănescu, Robert Şerban, Adrian Georgescu, Dan C. Mihăilescu, Radu Naum, Iulian Comanescu etc.) să-mi scrie ceva despre o bucată muzicală care a lăsat o urmă – luminoasă sau însângerată – în viaţa lor. Sunt două cărţi cu o plecare bună spre public. De pildă, din Maimuţa carpatină s-a tras deja al treilea tiraj.

Vine acum Bookfest-ul peste noi. Ce ne mai pregătești?

Văd că lucrurile alunecă în albia pavlovismului bucovnicesc. Dacă e marţi, e Belgia. Dacă e târg, iese o carte a lui Paraschivescu. Mă rog, ceva-ceva ai prins tu – nu ştiu cum şi de unde. Asta deşi de cinci-şase ani figurez în colecţia de toamnă-iarnă a târgurilor, iar cărţile mele apar la Gaudeamus. De data asta fac o excepţie, atac pe culoarul primăvară-vară şi mă insinuez în spaţiul Bookfest-ului (interesul poartă Fest-ul, nu?), unde o să lansez Muşte pe parbrizul vieţii. Mai mult nu spun.

Cum mai e piața de carte din România?

Hait, treaba devine serioasă. Ce pot să zic, Andrei? Încerc să mă consolez prin formula „e important din ce unghi privim lucrurile”. Altfel spus, depinde cu cine ne comparăm. Suntem inferiori Ungariei şi superiori, nu ştiu, Tadjikistanului. Cred. Sau cel puţin sper. Dacă nu recurgem la comparaţii şi ne privim doar pe noi, nu ne prezentăm grozav. De fapt, stăm prost de-a binelea. Piaţa de carte din România suferă de anemie. E o piaţă şubrezită de criză, evident. Plus că nimeni n-a vârât cartea în coşul zilnic. Între Stendhal şi caşcaval, lumea îl preferă pe cel din urmă. Prin urmare, nu-i greu de conchis: când ai disponibilizări, şomaj, instabilitate şi scădere a puterii de cumpărare, referirile la piaţa de carte sunt preponderent melancolice.

Doi oameni trăiesc în România din scris cărţi: Radu Aldulescu şi Filip Florian

Tu ai făcut bani din scris? Poți sătrăiești doar din scris? Sau se câștigă mai bine din chibițat fotbal la televizor? Cum e?

Da, am făcut bani din scris. Când vinzi peste 55.000 de exemplare dintr-un titlu, cum mi s-a întâmplat cu Ghidul nesimţitului, înseamnă că strângi o sumă frumoasă („strângi” e un fel de-a spune, în viaţa mea n-am reuşit să pun bani deoparte). Numai că exemplarele acestea s-au vândut în opt ani, ceea ce atenuează euforia şi extazul. Mai departe, să distingem între „trăit din scris” şi „trăit din scris cărţi”. Cunosc doar doi oameni din a doua categorie: Radu Aldulescu şi Filip Florian. Remarcabili amândoi. Să ne înţelegem, nici unul nu huzureşte, ca să mă exprim flauşat. Am mai spus-o, editorul trăieşte de obicei mai bine decât scriitorul pe care-l pune pe piaţă – vorbesc de scriitorii români, fireşte. Or exista şi excepţii, dar nu le-am depistat. Revenind, trăiesc din scris cărţi şi articole, din conferinţe, din traduceri şi din vorbit la televizor. Chibiţatul de care spui e o pârghie însemnată a liniştii mele financiare. Singura tristeţe (surmontabilă, nu-i vorbă) e că dacă mă opreşte cineva pe stradă, în opt cazuri din zece o face pe teme legate de Petrolul sau Dinamo şi abia în două cazuri pentru o chestiune referitoare la cărţi. Însă aş fi caraghios şi ipocrit dacă m-aş plânge.

Care crezi că va fi viitorul cititului în România? Dar în lume?

Dat fiind că facem totuşi parte din lume, mă gândesc că şi în România cititul va avea soarta pe care-o va avea în Japonia, Surinam sau Peru. Ştiu că întrebarea care frământă, de peste un deceniu, populaţia de trestii gânditoare sună ultimativ şi năprasnic: va dispărea cartea? Răspund relaxat, cum am mai făcut-o: bineînţeles că va dispărea. Ar fi anormal să NU o facă. Va dispărea la fel cum au dispărut tăbliţele de argilă, papirusul, pana de gâscă şi incunabulele. La fel cum au dispărut telegraful şi patefonul. Folosim calculatorul în loc de abac, nu? Şi-atunci, de ce să refuzăm cărţii dreptul (şi poate şansa, cine ştie?) de-a lua o altă formă? Cândva – nu în timpul vieţii noastre – , cartea va deveni un obiect strict muzeal. Şi e firesc să se întâmple aşa. Nu avem nevoie de profeţi care să ne vestească îngrijoraţi calamitatea. Şi în fond nu e vorba de o calamitate, ci pasul logic pe care-l facem cu ajutorul tehnologiei. Vom avea de ales între pas şi impas. Important e să se păstreze obiceiul cititului, indiferent dacă actul lecturii implică un monitor de computer, o tabletă sau un e-reader. E-adevărat, în ce mă priveşte, oricât mi-aş dori să trăiesc două sute de ani, aproape că mă bucur că n-o să apuc schimbarea cărţii din ce e la ora asta în altceva. Dincolo de stângăcia mea tehnică, nu mă văd citind altfel decât o fac acum: scoţând o carte din rucsac şi bucurându-mă de ea. De coperţi, de miros, de relaţia tactilă cu paginile ei. Oriunde, în metrou sau în tramvai, în tren sau în avion, pe plajă, într-un bar sau în intimitatea caldă a unei bănci din parc. 

Radu Paraschivescu îşi spune Le Comte de Marais Blanc. Contele de Balta Albă

Locuiești, dacă nu mă înșel, în Balta Albă, în București. Cum se vede de aici viitorul României? Când pleci în concediu, de pildă la Roma, îl vezi altfel? Tinzi să fii mai îngăduitor cu el?

Să ştii că Balta Albă e o zonă pe care o caută destul de mulţi. Mai ales cartierul Titan, unde stau eu. Verdeaţă, parcuri, transport foarte bun, metrou, bulevarde pe care se circulă convenabil. Când am ajuns aici prima dată, cu peste treizeci de ani în urmă, în căutarea unui amor de cinci zile, mi s-a părut că poposisem într-un loc care nu aparţinea neapărat Terrei. Ieşisem de la metrou şi fusesem pe punctul de-a intra repede la loc, abandonând şi căutarea iubitei, şi orice altceva. Acum, după multe cotituri ale vieţii şi după treisprezece ani de locuit aici, am ajuns să mă ataşez, să mă lipesc de locul ăsta. În corespondenţa cu prietenii chiar mi-am inventat o identitate nobilă, de extracţie franco-titaniană: le Comte de Marais Blanc. Contele de Balta Albă, cum ar veni.

Cum se vede lumea de-aici? Probabil că la fel ca din Piaţa Chibrit, Laromet, Drumul Sării, Obor sau Chitila. Cel puţin pentru mine. Când sunt aici, mă gândesc la următorul drum afară. Când ajung afară, după câteva zile mi se face dor de casă. Chiar dacă mă aflu la Roma, cu iubita mea, şi mai intrăm o dată la Galleria Doria Pamphilj sau ne plimbăm prin Trastevere. Roma e orgasmul oricărui turist, fireşte. Pentru mine, ea e pur şi simplu locul unde simt că a început şi că se va sfârşi totul. Dar chiar şi aşa, există fire care mă leagă de Bucureşti şi de Lugoj. De casa corpului şi de casa sufletului. De locul unde ştiu de pe-acum că o să închid ochii. Dacă sunt îngăduitor? Cu ţara, oraşul şi cartierul meu? Aş putea fi, dar m-aş simţi aiurea. Lor nu le face trebuinţă indulgenţa mea. Mai degrabă eu am nevoie (şi profit) de a lor. 

Cu fotbalul cum crezi căva fi – se va reforma sistemul, după condamnările din “Dosarul Transferurilor”? Ne mai calificăm la vreun Mondial de fotbal în timpul, totuși finit, al vieților noastre?

Sper ca realitatea să mă contrazică, dar nu mă aştept la lucruri decente în fotbalul nostru. Reformă? Să fim serioşi. Numai de când eşti tu ziarist (n.m. – din 2005) s-au pronunţat vreo cinci „momente zero” de care areopagul fotbalului a râs imediat după ce-a plecat presa, la şpriţ şi fleici. Nu avem destul detergent moral pentru spălarea fotbalului şi pentru transformarea lui în ceva onorabil. E o zonă a coteriilor şi cumetriilor, a intereselor şi agendelor ascunse. (Nu că la UEFA sau la FIFA ar fi altfel.) Am impresia că asistăm doar la un exerciţiu cosmetic, cum s-a întâmplat şi în politică. Se schimbă garda, nu şi obiceiurile. Nimic din ce-am văzut până acum la Gino Iorgulescu şi Răzvan Burleanu nu-mi declanşează entuziasmul. A nu se crede că regret înlocuirea lui Dumitru Dragomir şi Mircea Sandu. Nici vorbă, amândoi trebuiau evacuaţi de mult. Dar, asumându-mi etichetări persiflante, cred că, pentru o reformă autentică, avem nevoie de „domn străin”. Ne trebuie un Carol I în fotbal. Un Carol scandinav, de preferinţă. În ce priveşte calificările, probabil că ne vor fi din nou la îndemână cândva. Dar mai curând prin conjuncturi decât prin merite proprii. Deja Euro 2016 e o afacere care ne spune că, în scurt timp, la turneul final se va ajunge pe bază de invitaţie sau dacă baţi Andorra. Să nu te miri dacă peste un deceniu vom avea adversari din categoria Vatican, Crimeea, Kamceatka etc. Aud că şi Inguşetia joacă tare. De osetini nu mai vorbesc. Ascensiunea prin atomizarea concurenţei, iată drumul nostru spre succes. Dar mai ştii, poate strânge Ianis Hagi o oaste nouă în juru-i şi pleacă spre biruinţă. Bine-ar fi. 

Scrii destul de des despre schimbările, unele dramatice, care se petrec în limba română. Recent, am citit în FHM despre cum cuvântul “care” ne va cotropi cu totul. Chiar acolo o să ajungem? N-o să mai fie limba noastră o comoară, ce-o să fie?

Pentru unii, limba română a devenit din comoară povară. Pentru alţii, ea e victima fără apărare a unor violatori. Testamentele poetice de tip Alexei Mateevici sau Ienăchiţă Văcărescu nu mai mişcă azi pe nimeni. Ajunge să deschizi la întâmplare câteva lucrări de bacalaureat şi te edifici. Ajunge să auzi doi-trei oameni publici şi-ţi dai seama de amploarea fenomenului. Proasta folosire a lui „care” pe post de joker semantic, cum ţin minte că i-am spus în articolul la care faci trimitere, e doar una dintre cele câteva sute de cicatrice care ciobesc frumuseţea limbii. Dar tristeţea nu se află doar aici. Există – şi e tot mai vocal în ultima vreme – un curent de gândire care nu-i arată degetul pe schingiuitori, ci pe cei preocupaţi de soarta victimei. În logica asta, unul ca mine riscă să se trezească ştampilat drept „grammar nazi” şi să fie somat să răspundă la întrebări de genul: La urma urmei, de ce e atât de important să vorbim şi să scriem corect? Nu contează mesajul mai mult decât felul cum e livrat? Nu cumva ne irosim în lupte fără miză? Răspund: peste tot trebuie să existe reguli. Şi la poker, şi la handbal, şi în trafic. Prin urmare, şi în spaţiul unei limbi. Dispariţia regulilor înseamnă instalarea haosului. Dacă nu grădinăreşti cum se cuvine zestrea unei limbi, nu faci decât să cultivi arbitrarul şi relativul. În plus, o limbă fără reguli sau cu reguli aplicate sporadic şi lax înseamnă dispariţia treptată a nuanţei şi a stilului. Ca să nu mai vorbesc de confuziile de termeni, de „fortuit” în locul lui „forţat” şi alte năzbâtii. Îngăduind aşa ceva, nu facem decât să pregătim terenul pentru ziua când vom spune „cârnat” şi ne vom gândi la „diademă”. 

Trei nume de ziariști de viitor. Și trei nume de scriitori de viitor. Și trei nume de actori de viitor. Și trei nume de muzicieni de viitor. Şi gata.

Triade peste triade. Ştii cum se spune: traduttore, triaditore. Aici e un clenci. Tind să-i consider tineri pe toţi cei care au mai puţini ani decât mine. Sigur, la ziarişti te-aş putea trece şi pe tine, dar nu ştiu cum îţi cade.

Dacă aş mai fi tânăr, mi-ar cădea bine…

Bun, dacă nu accepţi includerea, merg pe mâna lui Gabriel Berceanu (tocmai am aflat că a plecat la FRF ca ofiţer de presă, iar asta m-a întristat, fiindcă rămân fără articolele unui om talentat), a lui Vlad Stoicescu şi a lui Vlad Odobescu. Plus Cristian  Delcea. Plus Maria Andrieş. Plus Simona Catrina, minus unele minusuri. Actori? Grea misie. Văd puţine filme şi piese de teatru, aşa că am un nod în gât. Cu toate acestea, enumăr: Bogdan Dumitrache, George Piştereanu, Marius Manole. Sar peste tinerii scriitori şi muzicieni. Îţi explic de ce data viitoare.

Scurt exercițiu de imaginație: dacă acum, în 2014, ai avea frumoasa vârstă de treizeci de ani ai rămâne în România sau ai emigra?

Aş rămâne, Andrei. Aş rămâne fără să stau pe gânduri. Aş rămâne fiindcă aş avea, cred, elanul celui care se face util într-o ţară unde totul trebuie luat de la capăt. Aş rămâne fiindcă îmi plac policromia şi polifonia locului (mai puţin vorbitul tare, dar asta e o marotă a mea). Aş rămâne fiindcă mi s-ar părea o laşitate să nu încerc mai întâi să produc un bine mărunt aici, înainte de-a pleca în căutarea unui bine consistent în altă parte. Aş rămâne fiindcă aş vedea în plecare un fel de-a trăda. În fine, aş rămâne fiindcă am orgoliul propriei candori.

Ce domeniu crezi că are un viitor strălucit în România? La ce ne pricepem, totuși, și noi?

Există multe domenii în care avem vârfuri: alpinism, cercetare, matematică, arta dezbaterii, pilotaj, biologie, neurochirurgie, pediatrie. Dar dacă mergem tot timpul cu capul în pământ, cum Dumnezeu să ne vedem vârfurile? Le vedem doar pe ale pantofilor. Şi e păcat.

CITAT:  “Aş rămâne (în România  – n.r.) fiindcă mi s-ar părea o laşitate să nu încerc mai întâi să produc un bine mărunt aici, înainte de-a pleca în căutarea unui bine consistent în altă parte”, Radu Paraschivescu, scriitor.

10 recommended
comments icon 2 comments
156 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Actrița Alexandra Sălceanu: “Văd un viitor clădit pe moralitate, pe bun simț, pe respect, pe loialitate, pe onestitate și pe bunătate, atât față de noi, cât și față de țară”

-

Alexandra joacă în multe teatre, de la Teatrul Național din București la Bulandra și Metropolis. Iată cum vede ea lumea în care ne mișcăm. Andrei Crăciun  Drum. Alexandra Sălceanu, actriță. De unde vine Alexandra și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pi... Mai mult »