a

Miruna Vlada, poetă: „Am o energie din asta iluzorie care mă face să cred că multe lucruri pe care le fac în România au un impact mai mare”

- - 84- 346 vizualizari

Miruna Vlada este poetă. S-a format la Cenaclul Euridice condus de Marin Mincu, a debutat în 2004, a publicat până în prezent trei volume de poezie, iar pentru „Bosnia.Partaj” (2014) a primit Premiul Cartea de Poezie a anului 2014 la Gala Radio România Cultural.

Andrei Crăciun

Din 2013, Miruna este doctor în relații internaționale și în prezent predă la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București. Ocazional moderează dezbateri culturale și este membră a comitetului de conducere al PEN România.

Poemele ei au fost selecționate în mai multe antologii și traduse în mai multe limbi de circulație. Are în pregătire primul roman, „Anticoncepțional”.  Mai multe detalii despre Miruna, găsiți pe site-ul: http://www.mirunavlada.com .

Dumneavoastră aveți și o frumoasă carieră universitară, dar sunteți poetă mai ales. Cum e să fii poetă în România mileniului III, ce are specific o viață de poetă în zilele noastre?
M-am născut Miruna Troncotă, prin liceu am devenit oficial Miruna Vlada  (generic, deși scriam poezie din generală, dar fără nume de scenă). Și apoi am dus-o așa pe Vlada concomitent cu Troncotă. Apoi am fost cu intermitențe, când una, când alta, când amandouă. Faptul că am ales de la bun început un pseudonim cred că a reușit să demarcheze destul de bine teritoriile și să nu o iau razna complet. Când participam la evenimente literare eram una, în viața de “civilie” eram cealaltă. Cam de prin 2015, după volumul “Bosnia Partaj” (cel mai recent, nu ultimul sper)  s-au cam schimbat lucrurile.

Din poezie nu am câștigat decât foarte puțini bani și când am înțeles că trebuie să îmi câștig pâinea, mi-am căutat un job și-am aplicat la burse de cercetare – și așa am intrat în mediul academic. În anii de masterat și primul an de doctorat am încercat să fac și evenimente culturale, să mai traduc, să mai public texte prin reviste și să mă mențin pe linia de supraviețuire și cu una și cu alta. Am putut să fac asta atâta timp cât am stat cu ai mei și nu trebuia să plătesc chirie. Din 2008 m-am mutat și când au apărut chiria și toate facturile, am pus-o pe Miruna Vlada puțin pe hold, ca să îmi caut alte surse de câștig. Cam de atunci, Miruna Troncotă a cam pus-o la colț pe Miruna Vlada, și-a făcut ea meandrele cotidiene pragmatice și poeta a stat în semi-hibernare. Bine, vorba vine, că în cap ea tot țăcănea la tastele unei mașini de scris. Și a reacționat prin depresii și somatizarea frustrării, și abia la un an după doctorat a reușit să revină din nou la cârmă prin “Bosnia. Partaj”.

Să îți descriu viața de poetă e ceva greu, căci denumirea asta e prea generică. Meseria și pasiunea ocupă mereu doar una din identități. Bun, în cazul meu e ușor mai compartimentalizată treaba, cum spuneam, cu cele două identități cu care jonglez, dar cred că și în cazul multor scriitori sunt varii identități care intră în concurență cu cea de poet. Evident, sunt și aceia care rămân poeți pănă în măduva oaselor. Încă nu îmi dau seama dacă asta nu e doar o mască, dar eu nu sunt acea categorie, desigur. Scriu poezie ca să aduc în jurul meu bruma mea de înțelegere, bruma mea de îndoială și uimire. Cum ar trebui să fie un poet în mileniul III? Păi, musai conectat la net. Cu abilități digitale avansate. Poți fi poet fără marketing în secolul ăsta al imaginii narcisiace? Evident ca da, dar îți asumi să fii poet fără cititori. Un poet fără cititori mai e poet? Prea grele întrebările astea – mai bine aș da răspunsul. În cazul meu fiecare identitate pe care o port se înfruptă din celelalte. Faptul că tot citesc cărți cu limbaj de lemn academic am observat că îmi aduce extrem de multă inventivitate ludică în limbajul poetic. Păpușile Matrioșka din personalitatea mea se devorează reciproc. O canibalizare uneori rodnică, alteori letală.  Cred că e important ca poet să ții echilibrul între a te însingura și a socializa cu alți poeți, și cu cititorii, și România ultimilor ani dă multe ocazii în acest sens – online dar și în viața reală.

Ce contează?
E important să asculți ce zic alți poeți, să îi citești, să mergi pe la festivaluri în străinătate, să iei puțin pulsul planetei. Nu să te compari cu ei, dar să îi cunoști. E un lux pe care generațiile anterioare nu îl aveau – conectivitatea. Lecturile publice de poezie sunt o parte importantă din viața de poet, la fel cum sunt și discuțiile la bere despre ce se mai scrie. Pe vremuri erau și cenaclurile, ce formau generații de poeți socializați într-ale poeziei. Acum sunt alte forme. Eu am participat în ultimii ani doar la vreo 2-3 festivaluri internaționale, dar văd alți poeți români care în ultimii ani au avut aproape lunar astfel de lecturi cu audiență internațională în palmares. Cred că ajută – aduce și validare, te scoate din carapace, aduce și ceva bani, desigur, să nu ne prefacem că nu ar conta o lectură plătită în euro la care în România nu prea ai acces. Poeții oricum nu cred că sunt condamnați să devină de consum, că poezia rămâne un produs în ediție limitată și asta cred că îi ajută pe mulți. Evident e foarte important să fii și la curent cu ce se scrie, la noi în alte părți, să citești constant poezie, dar și să citești din alte domenii. Neuroștiințe, psihosociologie, istoria artei, puțină biologie – ep mine m-a ajutat enorm diversitatea lecturilor. Pentru unii poeți ajută să ai o cultură literară aprofundată, să citești și critică literară, dar nu e o rețetă aici. Mie îmi place critica literară bună, mai nouă, aia tradițională mă plictisește teribil, dar e util să citești despre cum scriu alții. Pentru mine în ultimii ani târgurile de carte au fost acele 4-5 zile intense în care m-am conectat profund la noutăți, am revăzut vechi cunoștințe literare și am cumpărat masiv cărți noi. Mai în glumă mai în serios, “poetă până în măduva oaselor” (whatever that means) m-am simțit la târgul Gaudeamus trecut când o veche cunoștință m-a întrebat: Miruna Vlada? a, parcă scriai și tu, nu?

În eventualitatea în care vine, iată, sfârșitul lumii, prezentați regrete cu privire la ce nu ați făcut, dar ați fi vrut să faceți? Ce anume?
Ohoo, nu stârni te rog hemoragia regretelor unei poete ce se luptă de o viață-ntreagă cu încleștarea dintre sindromul impostorului și mania persecuției. Am o listă foarte mare de regrete dar nu te-aș plictisi cu ele. Uite, în zilele astea de izolare regret că nu am fost mai selectivă în modul de a socializa, că nu mi-am selectat oamenii cu mai multă atenție, rigoare, intuiție, habar nu am. Simt că de-a lungul anilor, am pierdut oameni faini, am câștigat alții, dar toată rotația asta a cadrelor cred că m-a văduvit cumva. Știu că nu prea poți controla tot timpul cum vin și pleacă oamenii din lumea ta, dar simt că aș fi putut cultiva prietenii mai solide și mai de calitate. După izoarea asta cred că voi începe să prețuiesc mai mult selecția de oameni din jurul meu. A, și regret că nu am publicat mai mult, poate chiar și publicistică/ eseuri/ presă culturală. Mi-a plăcut teribil să fac jurnalism cultural, am avut prin 2012-2013 o emisiune săptămânală la radio, și asta e ceva ce merita să fac mai mult. Îmi place să stau de vorbă cu oamenii și să îi descos. Plus, cred că rigoarea și disciplina și incitarea argumentativă la care ești supus în publicistică m-ar fi ajutat mult, mai ales la scris proză. Resimt lipsa asta acum.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem (fie și virtual) la librărie și vrem să citim poezie de Miruna Vlada, ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns să scrieți poezie? Dar să predați la universitate?

Momentan se poate căuta Miruna Vlada în librării bine-merci, că nu mai e nimic, nici chiar pe la anticari. Poate părea chiar numele unei conspirații. Am debutat în 2004 cu volumul “Poemextrauterine” la Paralela 45, urmată de “Pauza dintre vene” în 2007 și de “Bosnia.Partaj” în 2014 ambele la Cartea Românească. Anul acesta intenționam să propun unei edituri o antologie cu selecții din toate cele 3 volume, tocmai din acest interes practic – un cititor curios să poată regăsi poeme din cele trei volume ale mele care nu mai există pe piață. În situația actuală și având în vedere cât de grav au fost afectate editurile, nu cred că va mai fi fezabil. Poate la anul. Am pus pe site-ul meu selecții din cele 3 volume, deci până la librărie cel interesat poate intra acolo să caute câteceva și să vadă dacă îi transmit ceva www.mirunavlada.comSă scriu am început la fel cum a început Frida Kahlo să picteze, dar fix la fel – eram țintuită la pat de un ghips care îmi acoperea bazinul și ambele picioare (aveam o fractură de femur, o boală rară pe fond endocrin, epifizioliză). Bun, statul în ghips o lună a devenit tragic când s-a transformat în stat în ghips 3 luni, pe un fond de malpraxis medical marca Gheorghe Burnei, “îngerul” copiilor  de la Budimex, despre care a scris Luiza Vasiliu în anchetele ei. O piesă de puzzle osoasă pusă greșit. O “mică” eroare ce m-a făcut să stau în scaun cu rotile aproape 9 luni, să fac școlarizare acasă un semestru, să clachez psihic și apoi să  șchiopătez timp de 4 ani după, timp în care capul meu femural s-a făcut cât o nucă scorojită (franjurare e termenul deopotrivă poetic și atroce-medical). În final s-a ajuns la protejarea întregului femur, și transformarea mea în femeie cu pulpă de titan.  Nu am spus niciodată public dar pe coperta volumului “Poemextruterine” e chiar radiografia mea de bazin. Am pus-o acolo ca pe-o imagine de buletin.Dar când a început toată dramoleta asta medicală (ce m-a dus și prin țări străine – un medic german mi-a salvat piciorul, și o fundație care a donat banii de operație) aveam 13 ani (la episodul Burnei) – deci eram clasa a 6-a. Imaginează-ți – era tocmai vârsta “aceea” de pre-adolescență. Și cum eram eu așa un corp acoperit pe jumătate de ghips, la etajul 4 al unui apartament strâmt din Berceni – am început să văd imagini și am cerut hârtie și pix. Îmi venea să țip în imagini. Am țipat mai întâi într-o pernă, ca să nu îmi sperii familia. Apoi am țipat pe hârtie. Apoi la operația a doua aveam 16 ani, clasa a 10-a. Când m-a cunoscut prima dată Angela Marinescu, pe terasa celebră ”La Motoare” de la TNB – și când m-a întrebat de ce scriu și i-am spus “ca să nu mă vindec” m-a îmbrățișat și a început să strige – “fata asta e poetă adevărată”. Un gest tipic histrionic și candid de Angela, dar pot spune că asta a fost una din primele ștampile că sunt poetă și că nu mai e cale de întoarcere. Am câștigat ceva concursuri din astea școlare, am scris în perioada liceului “cantități industriale”, vorba cântecului, am participat la cenacluri, am citit multă poezie contemporană și mi-am făcut mâna de poetă. A fost totul la turație maximă atunci – mi-am transferat toate mecanismele de apărare și procesare a durerii și confuziei în poezie. Am fost pe ‘steroizi’ cred. Nu știu dacă am fost sau nu precoce, sau dacă cei din jurul au lăsat lucrurile să meargă în direcția asta crezând că poate e mai bine pentru mine așa. Și ca și Frida, cu un Diego alături, scriitor, nu aș scoate elementul ăsta din poveste – asta m-a împins și mai mult către hăurile și culmile poeziei și îi datorez mult.

Cum își face o poetă mâna?
Când spun că mi-am făcut mâna mă refer la faptul că începusem să dibuiesc de una singură dozajul, știam de una singură ce poate să rămână și să iasă dintr-un poem, ceea ce liceenilor le iese mai greu (mai ales cei cantonați în convențiile școlare). Am primit confirmarea asta de la regretatul Gheorghe Crăciun la care m-am dus cu o stivă de poeme în subsolul de la Casa Scânteii, în 2003, când îmi pregăteam debutul. Nu uit clipa aia, era caniculă, vara. Și a răsfoit teancul ăla imens cu sute de poeme (scrise de mână, eheei) și mi-a spus – “Acesta nu e un manuscris. adu-mi un manuscris făcut doar de tine, fără influența altora. dacă știi ce să arunci și ce păstrezi de aici atunci acesta trebuie să fie debutul tău. dacă nu, mai aștepți.” Și am făcut asta, a durat câteva luni bune – am revenit la el cu vreo 50 de poeme și cu propunerea nouă de titlu – că inițial aveam un titlu groaznic – și ăla a rămas volumul “Poemextrauterine”. Apoi am dat la Facultatea la Științe Politice la SNSPA. Nu am vrut să fac Litere, că simțeam nevoia de un mix, căci eram pasionată și de filosofie, și de istorie, și de sociologie și un pic de economie, în fine și m-a prins treaba asta cu “înțelegerea lumii” și prin studii empirico-teoretice, nu doar prin poezie. Am trecut prin toate ciclurile universitare și postuniversitare la SNSPA de am ajuns să am cu această instituție cea mai lungă relație  stabilă din viața mea. Acum și lucrez aici, deci să fie vreo 15 ani deja. Acum predau relații internaționale și fac cercetare, unde literatura mă ajută încă foarte mult (aplic analiza discursului politic în studiile mele) și mă interesează să jonglez cu heremenutică și simboluri dar aplicat realităților internaționale pe subiecte mai ‘kinky’ – strategii de securitate, politici post-conflict, din-astea.

Doctoratul?
Doctoratul l-am făcut pe procesul de reconstrucție identitară din Bosnia Herțegovina, și am rămas cumva sedusă de Balcani și de teoriile postcoloniale aplicate pe procesul actual de integrare europeană. Mi-am format un mic grup de studenți/ doctoranzi care au început și ei să prindă pasiunea pentru Balcani și lucrul cu ei mă împlinește cel mai tare din tot labirintul academic. De vreo 5 ani scriu la primul meu roman, “Anticoncepțional”, dar jonglatul cu “treptele” carierei didactice și scrisul de literatură m-a cam doborât. Profit de pandemie acum să văd dacă fac romanul ăsta să se miște, căci am mare nevoie să îl termin și să pot merge mai departe. În paralel am mai terminat și un nou volum de poezie pe care aștept să îl expediez la o editură când se mai termină urgia actuală.

 

Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată trăi din poezie în România? Cum considerați?
Cred că trebuie un melanj între susținerea statului – prin programe culturale de finanțare dedicate tuturor tipurilor de scriitori – de la debutanți la scriitori tineri la consacrați. Și neapărat un program special dedicat scriitoarelor, care au nevoie de un ajutor și mai susținut ca să iasă din “invizibilizarea” la care le condamnă acum sistemul. Fiecare categorie în parte să aibă un program dedicat – de la lecturi plătite periodic, la rezidențe și alte tipuri de proiecte. Momentan unica finanțare e AFCN, care pentru scriitori e extrem de puțină – maxim una-două lecturi pe an. Apoi, atragerea investitorilor privați – premii din fonduri private, burse oferite de companii scriitorilor. Am organizat prin 2015 la Conceptual Lab o serie de astfel de evenimente cu scriitori finanțate de companii, și au părut o variantă viabilă, dar era nevoie de implicare mare și de aducere împreună a unor grupuri care de obicei se evită – corporatiștii și scriitorii. Cred că și statul și companiile private trebuie implicate, prin fundații sau ONG-uri culturale. Și dincolo de toate aș face o specializare mult mai vizibilă cea de “management cultural” – pentru că nu atragi persoane înzestrate să facă management specific domeniului cultural nu poți lăsa totul doar pentru funcționarii de la Cultură, sau pe snobii obsedați de cifre de la firmele de marketing și PR. Specializarea asta teoretic există pe hârtie în România deja de ani buni (sunt ceva masterate la București, Cluj și Timioara), dar în practică… hmmm.. Poți să îmi dai un nume de manager cultural specializat pe asta care lucrează pentru a promova scriitori? Agent literar da, sau part-time manager da, dar niciunul să facă doar asta. E o profesie în sine – și cred că dacă ar avea măcar un pic din toate astea un scriitor, fie el afirmat sau consacrat, ar putea să înceapă să trăiască din scris. Ca să o poată face are nevoie de acces la piață. Și aici e partea aia hâdă a capitalismului, fără accesul la piață care să-i fie facilitat de editură, de agenți, de traducători și de manageri culturali scriitorul nu poate răzbi în actualul sistem.

În străinătate?
În străinătate am întâlnit tineri scriitori care trăiau exclusiv din traduceri, mici evenimente și rezidențe. Asta era tot ce făceau – “professional writers” își spuneau. Totul gravita în jurul scrisului și jobul lor principal era să scrie și să vorbească despre scris. Participau la vreo 7-8 rezidențe pe an, prin toată lumea. Pentru a ajunge în acest punct ai nevoie desigur de un minim ajutor – un site, capacitatea de a căuta rezidențe de specialitate și persoane care să te recomande/ să te îndrume – și desigur, de perseverență și marketing. Unii scriitori aleg să stea departe de toată partea asta mai “comercială” și “superficială” a problemei, ceea ce poate fi de înțeles, doar că trăitul din scris nu a fost întâmplător foarte greu în cam toate epocile, și a solicitat artiștilor tot felul de mici sau mari compromisuri. Există un “star system” literar, după principii pur capitaliste, trebuie să punctăm asta – și în România dar mai ales în străinătate. Problema e că în alte țări există și soluții pentru a combate inechitatea “star systemului” – se investește în scriitori din orașe mici, în cei minoritari, în debutanți, în a încuraja mai mult tinerele fete să scrie etc. La noi partea asta lipsește cu desăvărșire sau există firav, dar doar din inițiative private/ individuale – câte un festival literar ca cele de la Iași (FILIT), Timișoara  (FILITM) sau Bistrița (Poezia e la Bistrița) care au avut un impact extraordinar la public, au oferit lecturi plătite scriitorilor și i-au făcut cunoscuți pe mulți poeți tineri din ‘non-mainstream-ul’ din afara orașelor universitare. Evoluția din ultimii 10 din literatura tânără datorează enorm acestor festivaluri și organizatorilor lor. Dar la o țară de 18-19 milioane câte mai suntem, cu un consum de carte la piciorul broaștei e nevoie de mult mai mult din partea Ministerului Culturii mai ales, e nevoie de strategii și investiții pe minim 15 ani ca să se simtă ceva.

Țara. Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Te interesează? Dacă, desigur, nu vine Apocalipsa.
Am ajuns la întrebărle grele. Măcar am compensat fiind guralivă la celelalte și aici pot fi monosilabică. România e o țară nici prea-prea, nici foarte-foarte, care va avea un viitor nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cred că un Caragiale ar răspunde mult mai mișto la întrebarea asta.


Emigrare. De ce nu ați emigrat? Ce vă ține acasă?

Nu am emigrat din mai multe motive – și subiective și mai puțin subiective. Știu ce ar fi implicat emigrația: am trăit în străinătate cam 3 ani puși cap la cap – bursă de un semestru la masterat (Austria), bursă de un an la doctorat (Slovenia și Germania) și apoi implicată în proiecte și cu un job încă vreun an (Bosnia și Kosovo). Apoi, prin intermediul proiectelor academice de cercetare, am mai mers pentru conferințe sau altele în vreo 30 de țări (câte 2-3 zile fiecare). Primul motiv a fost unul banal – teama. Teama că nu mă voi adapta, că nu sunt suficient de bună (fobia de limbi străine m-a castrat mereu). Teama de străini, teama de a rămâne fără prieteni. După ce am locuit în mai multe țări am mai învins un pic -un pic câte ceva din temerile astea, dar mi s-au și confirmat niște temeri. Am dat de xenofobie, reticență, singurătate, inadecvare. Am simțit că nu e de mine, deși la doctorat puteam deja să o iau pe cont propriu (că ieșisem proaspăt dintr-o relație din țară) – dar tot am simțit că nu e de mine. Apoi am decis să mă bucur de privilegiul proiectelor internaționale, în care poți călători, poți lua pulsul altor țări, dar de mutat acolo nu. Dacă se va ivi o ocazie, mai ales în SUA – aș încerca, mai ales pe o perioadă determinată. E un ceva care mă atrage acolo. Un alt motiv desigur e plasa de siguranță a prietenilor și a relației stabile pe care o am aici. Dacă aș accepta să mă mut ar fi numai dacă ar veni și soțul meu, măcar așa aș rămâne cu partea semnificativă din “plasa de siguranță”, fără de care îmi e deja clar că o iei complet razna. În plus, am și o energie din asta iluzorie care mă animă și care mă face să cred că multe lucruri pe care le fac aici în România au un impact mai mare, tocmai pentru că suntem într-o fază de tranziție perpetuă și e încă nevoie de reforme fundamentale. Simt că pot și eu un pic să îmi pun amprenta, ceea ce să fim onești în state unde lucrurile merg deja inerțial e mult mai greu. în lucrul cu studenții de exemplu încerc să folosesc cât mai mult din ce am văzut la universitățile din afară și simt că pe ici pe colo asta se simte – și rezultatele sunt mai palpabile  aici decât ar fi la o universitate din afară. Mă ajută să văd că ceea ce fac eu contează pentru alții. Poate e doar problema mea, dar în străinătate nu am simțit asta pe deplin.


Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să
citim o pleiadă de tineri poeți, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm? Cui să ne adresăm?
Pentru a descoperi tineri poeți valoroși se poate consulta lista cu toate cele 215 ediții ale Clubului de lectură Institutul Blecher inițiat de Claudiu Komartin. http://www.maxblecher.ro/institutul_blecher.php. E acolo un posibil portret, construit asiduu din 2009. Pe site-ul Clubului pot fi citite și poemele celor ce au participat. Cam tot ce e mai relevant în literatura noastră contemporană a trecut pe acolo. Trebuie citite și principalele noastre reviste culturale vii, adică Observatorul Cultural și Dilema veche. Acum mai mult ca oricând e indicat să ne facem câte un abonament online și să avem acces la materiale de bună calitate – de unde afli mereu și ce mai mișcă prin literatură. La nivel de alte orașe reviste bune unde publică autori tineri mai sunt Vatra de la Târgu Mureș, Euphorion de la Sibiu și Steaua de la Cluj, din cele pe care le-am mai răsfoit eu, cu siguranță sunt și altele. De asemenea, editurile care au colecții speciale și publică poezie contemporană ce trebuie urmărite sunt Casa de editură Max Blecher, Paralela 45, Charmides, Nemira, Cartier, Tracus Arte.

 

CITAT
România e o țară nici prea-prea, nici foarte-foarte, care va avea un viitor nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Miruna Vlada, poetă

84 recommended
346 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun