David Timiș are 24 ani. Este unul dintre cei doi reprezentanți ai tineretului din România la Organizația Națiunilor Unite, alături de Anca Agachi, și este unul dintre acei tineri care au plecat la studii în străinătate și care au ales să se întoarcă înapoi. Pentru el, România este țara cu cel mai mare potențial și spune că tinerii de aici deseori nu-și dau seama câte oportunități le oferă țara lor. Desigur, sunt probleme pentru ei cum ar fi angajabilitatea și trecerea de la mediul academic în câmpul muncii, o problematică pe care de altfel o și dezbate acum la ONU, însă David crede că viitorul nostru va fi unul foarte bun și că deja sâmburele schimbării a fost plantat.

Viitorul României: De ce ai aplicat pentru ONU?

David Timiș: Inițial a fost impulsul meu de om foarte „hungry” și impulsiv în același timp. Știam că voi începe un nou job, dar a apărut această oportunitate grozavă și am zis hai să aplic. Apoi a fost cel de-al doilea motiv, cel mai profund și mai real, de diplomație eram pasionat în liceu. Dacă mă întrebai ce aș vrea să fiu în carieră răspundeam că aș vrea să fiu diplomat, deși nu știam exact cu ce se mănâncă. Temporar cel puțin s-a pierdut acest vis, pentru că atunci când am aplicat la universitate în Europa, la niciuna dintre primele cinci la care am vrut să ajung nu era profil de studii europene și limbi moderne. Am ajuns să fac business. Mi-a plăcut ce am făcut și am lucrat în acest domeniu, pot spune că mă atrage, dar prin acest program al ONU am șansa să îmi redescopăr pasiunea pentru relații internaționale.

Hai să facem un parcurs educațional. Unde ai terminat liceul?

În Târgu Mureș, la Colegiul Național „Unirea”.

Și cum era la Târgu Mureș?

Măi, a fost foarte bine acolo, a fost foarte bine în general în Târgu Mureș. Am avut șansa să studiez la cele două colegii rivale cele mai bune din oraș. Am învățat partea umanistă la „Unirea” și la Colegiul Național „Alexandru Papiu” am dezvoltat în clasele V-VIII partea de științe exacte. Matematica nu m-a pasionat pe mine în mod special, dar mi-a dat o latură de organizare foarte bună care m-a ajutat în viață în general. A fost o șansă să beneficiez de ambele.

De ce ai aplicat la studii în străinătate?

Pentru că știam că relații internaționale în România nu este un domeniu foarte dezvoltat din care poți ieși cu ceva. În general mi se pare că sunt puține specializări pe care dacă le termini în România ești ceva. Medicina e foarte bună la noi, avem două-trei facultăți foarte bune în țară în domeniul acesta. Dar avem o problemă la nivel de diplomație, în România nu există ceea ce în afară se numește „networking”, adică acea pânză de contacte de care ai nevoie în diplomație.

Deci ai vrut cumva să-ți legi studiile de visul tău de a face diplomație.

Da, asta a fost prima mea idee. Eu am ajuns să mă decid exact ce voi studia la Universitatea din Glasgow, care era prima mea opțiune, în aeroport, în drum spre Marea Britanie. Am ales business la sfatul tatălui meu care a zis „fă ceva practic, băiete”. Am zis că e destul de practic. Mama mi-a zis fă o limbă în plus, dar nu ceva simplu ca engleza și franceza. Am zis ok, și am făcut germană. A treia opțiune de degree a fost istoria artei, asta a fost opțiunea mea de suflet, am zis să fac și ceva pentru mine, ceva complet diferit, să nu mă plictisesc.

Cum a fost boema studențească de acolo?

Exact ca într-un film american, cu fraternități, cu petreceri și o viață intensă. E diferit de România, la ei societatea studențească este mult mai dezvoltată și pe partea informală dar și pe partea practică, adică nivelul lor de implicare și ce pot ei să facă. De asemenea, noi decideam ce cursuri urmăm, ce învățăm, era alegerea studentului, nu a universității.

Profesorii cum erau?

Foarte deschiși, relațiile erau tot timpul la per tu, discutam cu ei așa cum discut acum cu tine, foarte amical. Erau dornici să răspundă la întrebări, să abordăm subiectele și în afara cursurilor. Erau niște profesioniși. Eu cred că e foarte greu să-ți iubești meseria, am întâlnit puțini oameni care pot să spună că iubesc ceea ce fac, dar sunt profesioniști, un lucru pe care îl avem de învățat în România în multe domenii.

Ție ce ți-a dat sistemul de educație românesc?

Cred că are bun ceea ce deseori se consideră a fi un aspect negativ. În școala românească se dezvoltă foarte bine cultura generală, se învață multe idei, dar nimic concret. Pe de o parte asta e bine pentru că cei care pleacă apoi la studii în străinătate au în minte o istorie și o geografie universală mai bună decât a tuturor celorlalți colegi. În schimb, noi nu avem ce au ei, partea practică.

În cei trei ani de studii în Scoția ai mai plecat și în alte țări?

Da, am fost cu Erasmus în Franța. Acolo am aflat că pot obține o diplomă de licență separată, dacă îmi iau mai multe cursuri, și am făcut asta. Asta a fost la o facultate de business din Strasbourg, Grande Ecole Em îi spune. Am mai fost în China și în India cu burse de vară luate în perioada când eram în Marea Britanie. Bursa din India a venit direct prin intermediul Guvernului Britanic, iar cea din China a venit prin intermediul Institutului Confucius.

De ce ai ales India și China?

Fără să vreau, ca multe lucruri în viață le fac înainte să le gândesc aprofundat. Am vrut foarte mult oportunitatea de a călători undeva cât mai departe ca să pot vedea diferența culturală. Sunt oportunități grozave acolo fiindcă sunt economii în dezvoltare, economii foarte puternice.

Ce impresie ți-au lăsat?

Pe lângă impresiile imediate, de diferență culturală, am rămas și cu impresia că față de tot ce am văzut în restul lumii, ritmul la care are loc schimbarea e foarte intens, de la rapiditatea cu care se construiesc clădiri noi, la clasa de mijloc de acolo care abia acum începe să se creioneze. În India încă e o diferență foarte mare între bogați și săraci, dar lucrurile astea au început să se schimbe foarte repede. Ritmul schimbării a fost lucrul care m-a atras cel mai mult acolo. Dacă ești un tânăr care caută experiențe și dezvoltare, o societate ca asta e ideală. În România și în Europa în general, lucrurile evoluează mai încet decât acolo.

Dar și noi suntem o economie în dezvoltare.

Nu chiar, România e deja dezvoltată la standarde europene, dar noi, europenii, suntem mai lenți poate. România, ca potențial, stă foarte bine, o să se vadă în următorii 10 ani.

Povestește-ne despre experiența ta practică.

În cazul meu, atât de repede decurge viața încât de multe ori stau și mă întreb din mers ce fac. Știam că mi-a plăcut marketing-ul mai mult decât resurse umane și finanțe și am avut șansa să fac internship-uri la companii mari încă din facultate. Am făcut practică și la Consiliul Europei, apoi la Mars în Londra.

Mars? Ciocolata?

Da, compania care produce batoanele de ciocolată Mars, eram la departamentul de produse gumate și jeleuri (Skitteles, Orbit).

Primeați bomboane gratis?

Desigur, până acum trei luni încă mai trăiam din proviziile de ciocolată și jeleuri pe care le-am făcut acolo. A fost o experiență foarte utilă.

De ce te-ai întors în România?

Fiindcă obținusem un job la L’Oreal, dar lucrurile atunci păreau mult mai simple.  Venisem de la Mars care era o organizație care se ocupă cu produse de larg consum, produse perisabile, iar L’Oreal era ceva similar, o multinațională din același profil de industrie. Mutarea pe care am făcut-o acum cu ONU a fost foarte diferită. Eu am terminat la L’Oreal în august anul acesta și tocmai începusem un job în altă parte când am aflat că m-au acceptat în programul pentru tineret de la ONU.

Cum ai luat decizia?

A fost o zi crucială pentru mine, în două ore a trebuit să decid ce fac, ce aleg. Am decis și cu inima și cu mintea să fac ceva pentru țară, să mă implic și să mă întorc la visul meu din copilărie, diplomația.

Care a fost procedura pe care ai parcurs-o ca să devii reprezentantul tinerilor români la ONU?

A fost foarte din scurt procedeul, sper să se schimbe pe viitor. Noi am fost anunțați cândva în iulie, am avut la dispoziție 15 zile ca să putem aplica și asta era în mijlocul verii când toată  lumea era în concediu, eu eram în Grecia când am aflat, spre exemplu. Ei, în acele 15 zile, pe lângă redactarea unui CV și a unei scrisori de intenție, trebuia să obțin și recomandări. Asta e mai dificil, nu prea ai timp în 15 zile să obții așa ceva. Eu am avut noroc fiindcă deja aveam scrisori de recomandare, inclusiv de la Consiliul Europei, care era tocmai în acest domeniu, și mai aveam o scrisoare de la Aspen Institute din România. În august am aflat că am trecut în faza de semifinală, eram cinci băieți și cinci fete. A fost un interviu foarte intens psihologic. Față de alte interviuri pe care le-am avut, a fost pentru prima dată când am avut și contracandidații mei lângă mine. Era o competiție directă. În finală am ajuns cu Ionuț Budișteanu, deși nici unul din noi nu studiase relații internaționale, dar asta nu conta la acest program. Singura condiție e să ai cel mult 25 de ani și să fi stabilit aici.

Ce probleme au tinerii din România?

Corelarea educației cu angajabilitatea, adică lipsa unei legături între ceea ce înveți la școală și partea practică, necesară în câmpul muncii. Mai e și partea de implicare civică. Astea sunt prioritățile noastre momentan, despre care am vorbit și la întâlnirea tineretului ONU de la New York.

Cu ce probleme vin celelalte țări?

Similare, Polonia a venit cu aceeași temă practic, cum transpui ce înveți la școală în piața muncii. În vestul Europei nu se mai pun însă probleme de educație spre exemplu, ci de egalitate între sexe, de diversitate, de integrare.

Ce faci după ce se termină mandatul la ONU?

M-am gândit să continui cu încă un master, însă programul acesta mi-a dat viața peste cap în toate sensurile, și nu e un program din care fac bani, trăiesc practic din banii pe care i-am câștigat lucrând în Marea Britanie și din susținerea familiei. Nu regret că am luat această decizie, e o șansă unică în viață. Însă va trebui să mă angajez când mă întorc, poate în domeniul diplomației.

De ce te întorci tot timpul spre România? Tot ceea ce faci gravitează în jurul României.

Sunt român și îmi place să fiu acasă. Eu văd numai oportunitate în România, nu ai de ce să nu te întorci. Eu m-am întors cu dorința de a face ceva fiindcă văd potențialul acestei țări, să știți că străinii râd de noi fiindcă nu știm să apreciem ce avem aici.

CITAT: „Am decis și cu inima și cu mintea să fac ceva pentru țară, să mă implic și să mă întorc la visul meu din copilărie, diplomația.” David Timiș, ambasador la ONU

FOTO: Arhiva personală