Credit Foto: Mihnea Caraivan | În cazul lui Dan Minel Stoica n-a existat discuția aceea clasică, pornind de la “Ce-o să faci când vei fi mare?” A crescut pe lângă scene, a auzit cântări și mai ales a simțit electricitatea creată de oamenii care umpleau stadioanele. Totul a venit apoi natural: a primit prima chitară, a început să repete într-o sală amenajată în spatele unui magazin de materiale de construcții, a purtat plete, a compus piese, a cântat rock.

La 21 de ani, Dan Minel Stoica e membru activ în patru formații: NoruNegru, care e proiectul lui, Stema, Tourette Roulette, Jurjak. Mai colaborează și cu Nina Neagu din când în când. “Sunt ușor accesibil dacă-mi place”, spune el. N-a semnat și n-are de gând să semneze cu vreo casă de discuri care să-l așeze în rând cu lumea. Face ce-l taie capul și e fericit așa.

De curând a lansat un album împreună cu NoruNegru, “O să vă stricăm vacanța”. L-a pus la liber de ascultat pe Youtube și de descărcat de pe site http://www.norunegru.ro/. Sunt piese scrise în ultimii ani, la sfârșit de adolescență și început de maturizare. A vrut să păstreze trăirile alea avute de toată lumea, conștient fiind că peste 10 sau 20 de ani n-o să le mai vadă cu aceiași ochi. E mai sincer așa.

Viitorul României: Cum te împarți între formații?

Dan Minel Stoica: Făcând numai asta. Nu-i chiar așa de greu. Niciuna nu e genul de formație cu care să zici că apar cântări d-alea cu primăria… Cântările cer un anume context și de-aia nu-i așa de împânzit programul. Cu Jurjak au fost mai multe cântări în ultima perioadă, dar mă descurc pur și simplu. Dintre toate astea, e formația în vogă la momentul de față. Am lansat acum album și cu Jurjak, e și un turneu undeva în februarie anul viitor. Acum se liniștesc apele. Sunt cam ultimele ture acum, în decembrie. Dar nu-mi distruge viața, chiar pot să mă împart, n-am probleme.

V.R.: Cum se coagulează o trupă?

D.M.S.: Depinde de situație. De exemplu, la NoruNegru, eram niște prieteni care și-au făcut o formație, în timp ce la Jurjak și la Stema eram o formație ai cărei membri au devenit apoi și prieteni. Din vorbă-n vorbă, prin „nepotisme”. Dacă cineva are nevoie de-un muzician, toată lumea se știe cu toată lumea și într-o zi îți sună telefonul și cineva îți zice: „Băi, e nevoie acolo. Poți? Vrei?”. De acolo na, rămâne de văzut. Contează mult într-o formație să ai o relație mai apropiată decât să vă vedeți doar la cântări. În nicio formație în care cânt eu, de exemplu, nu e o chestie strict profesională, îi văd pe oamenii ăia și la bere. Dar asta nu-i o condiție esențială, nu toate formațiile funcționează așa. Am avut formații în care diferențele de vârstă erau foarte mari, de exemplu când cântam cu Mike Godoroja. Eu aveam 15 ani și următorul cel mai tânăr avea 30 și-ți dai seama că nu era vorba de stat la bere. Dar important e să le placă tuturor ce se întâmplă acolo. Așa se coagulează o formație, dacă mă întrebi pe mine. În momentul în care cuiva nu prea-i convine, se simte asta și la calitatea produsului artistic.

V.R.: Apar și certuri?

D.M.S.: Apar des certuri, dar nu sunt niciodată genul de certuri după care nu te mai vezi niciodată cu cineva. Suntem tineri și avem sângele fierbinte. Dacă am fi într-o industrie din care să vină constant niște bani și ai ști că întotdeauna ajungi la banii ăia ar fi mai relaxat. Când am mai fost, de-a lungul timpului, în situații de genul ăsta, nu prea apăreau certuri, totul era relaxat. Dar fiind tot timpul o luptă, într-o oarecare măsură, e și foarte multă motivație. Iar când tu simți că ceva ar putea fi făcut mai bine și cineva nu e de acord cu tine, vrei cu adevărat să faci să se întâmple, vrei mai mult.

V.R.: Deci ține mai mult de gusturi, de felul în care vedeți muzica.

D.M.S.: Da, de gusturi și de implicare. Asta-i o chestie generală, nu-i valabil doar în muzică: nu poate fi toată lumea 100% acolo în ziua aia. Și dacă tu simți că te consumi și că muncești mult ca să se întâmple, iar cineva are o zi proastă și e indiferent, se cam aprind spiritele. Cam asta. N-aș zice că e vorba de seriozitate, pentru că toată lumea e serioasă, ci de seriozitatea de moment, dacă vrei.

V.R.: Spune-mi puțin despre albumul „O să vă stricăm vacanța”. Cum s-a întâmplat?

D.M.S.: E un album cu piese scrise de mine de-a lungul timpului. Cea mai veche piesă de pe album e scrisă când aveam 16 ani, „Cântă cu mine”. E genul de material pe care l-am ținut acolo deoparte și întotdeauna am știut că o să-l scot la un moment dat, că trebuie să se întâmple ceva cu el. I-a venit vremea, pur și simplu. Albumul e înregistrat cu cel mai vechi prieten al meu, Tudor Rotăruș, care a cântat cu basul, și Teo Ciobanu, cu care m-am cunoscut prin Tudor. Între timp, Tudor nu mai face parte din formație pentru că s-a mutat în Anglia ca să facă bani foarte mulți și să ne țină pe toți la bătrânețe. Pur și simplu ne-am strâns eu cu Tudorel și cu Teo, suntem trei băieți cam pe aceeași lungime de undă. Fiindcă eu și Tudor am crescut împreună, el a înțeles mereu despre ce era vorba acolo. Ăsta e planul. A fost un material care a stat întotdeauna acolo, i-l mai arătam lui Tudor și într-o zi l-am sunat și i-am zis: „Hai să-l scoatem, să vedem ce se-ntâmplă”. (…) Albumul vine dintr-o fierbințeală adolescentină pe care a trăit-o toată lumea, n-am pretenția că e ceva doar al meu sau al nostru, ca generație.

V.R.: Ce poveste spune?

D.M.S.: Mi se pare că să scoți un album e ca atunci când faci un film. Trebuie să scrii o poveste, care să fie structurată într-un fel. Mi s-a părut foarte haios să scriu pentru albumul ăsta, pentru că e genul de situație în care se află un puști la 17-18 ani, când începi să nu mai fii ăla care se gândește cu cine joacă fotbal azi și pe unde se duce cu bicicleta. Problemele încep să fie altele, dar le abordezi exact ca atunci când ai 15 ani și te gândești cum joci fotbal, în cel mai copilăresc mod posibil.

V.R.: Contează faptul că-s scrise în perioade diferite?

D.M.S.: Fiind scrise și versurile atunci, se simte că s-a căutat o anumită profunzime, foarte puerilă de altfel. Dar pe mine m-a distrat asta.

V.R.: Oamenii fug, în general, de ceea ce scriau la 16 ani. Nu se mai recunosc în asta.

D.M.S.: Eu tocmai pe alea le caut. Din păcate, nu se întâmplă foarte des, dar ar trebui să scrii piese pentru viitor. Dacă scrii la 25 sau la 30 de ani o piesă despre ce ți s-a întâmplat când aveai 16 ani, povestea va fi cu totul alta. Asta e de-atunci, exact cum am lăsat-o, cu ce aveam eu în cap. N-are nimic adăugat. Mi se pare mult mai sincer decât să scrii despre ce-a fost. Dacă standardul ar fi să scoți un album la fiecare 20 de ani, aș scrie în fiecare an câte-o piesă și le-aș păstra pe toate. Dar nu așa funcționează, și poate că-i bine. Frumusețea de a fi complet independent, „nesemnat” și nici cu vreun plan să semnez cu cineva, e că pot să fac ce mă taie capul. Poate albumul al doilea îl fac disco, iar pe-al treilea house. Nu trebuie să fac nicio promisiune nimănui.

„Fără subsoluri și fabrici cum învățam să mai cântăm?”

V.R.: Unde repetați?

D.M.S.: La Republica, în fosta fabrică Faur. Înainte aveam o sală acolo pe care o închiriam, acum am închiriat o sală și un studio împreună cu încă niște băieți. E genul de loc în care plătim o chirie, ne ocupăm să fie curat și frumos și e un loc în care putem merge oricând ca să ne facem de cap. Dacă avem chef într-o zi să ne strângem și să cântăm aiurea, fără să repetăm nicio piesă, putem s-o facem. E un lucru care ne ajută foarte mult.

V.R.: Mai e un loc dintr-ăsta la Timpuri Noi, într-o fostă fabrică.

D.M.S.: Da, la Flaros. Acum e centrul rock-ului bucureștean. S-au strâns trupe de cover-uri, e toată lumea. E o locație foarte bună. E și o ironie care mie-mi place foarte mult și mă distrează: în toate locurile super-comuniste se face acum muzică. E genul de loc de care ai nevoie. E și un vers la un moment dat în piesa „Gabori”: „Fără subsoluri și fabrici cum învățam să mai cântăm?”.

V.R.: Îl și notasem, chiar voiam să te întreb de versul ăla.

D.M.S.: Da. E locul în care să cânți, unde să repeți, locul de care tot underground-ul a avut nevoie ca să se pună pe picioare. Și acum e pe cale de dispariție, de când cu Colectiv.

V.R.: Ce s-a schimbat în lumea asta după Colectiv?

D.M.S.: Scena underground a avut mult de plătit. Într-un fel, e un drum către normalitate, trebuie îndeplinite niște condiții pentru cântări, ca să nu se mai întâmple așa ceva, dar în alt fel pe mine m-a lăsat cu un gol foarte mare în suflet faptul că s-au închis toate cluburile alea. Dispare pur și simplu cântatul prin fabrici și subsoluri, iar noi acolo am crescut, acolo am învățat să cântăm, acolo făceam cântări la 15 ani, cu trei oameni și două beri de om.

În Club Shelter din Cluj

V.R.: Revin puțin la schimbările de după Colectiv. Îi vezi pe cei de vârsta ta mai implicați politic, mai pe fază la ce se întâmplă dincolo de lumea lor?

D.M.S.: Nu cred că sunt încă urmări evidente din punctul ăsta de vedere, al unei treziri. Dar poate să aibă ecouri mai îndepărtate. A fost un șoc, un fel de pumn în ficat și încă suntem acolo. Ne-am dat seama că se întâmplă lucruri, dar nu știm cum să privim asta. Furia e comună, dar soluții nu sunt. Mi se pare că pe fiecare l-a afectat în alt fel.

V.R.: Care a fost primul loc în care ați repetat?

D.M.S.: Aveam o sală cu formația Blue Pulse. Tatăl toboșarului are un magazin de materiale de construcții într-un fost abator abandonat. În spate era un spațiu în care amenajase o sală de repetiții, pentru că și el și frate-su cântau. Acolo am repetat prima oară, într-un abator abandonat, cu șobolani și cu gunoi peste tot. De la 15 până la 19 ani și mi-a plăcut imens.

V.R.: Când ai scris prima piesă?

D.M.S.: Nu mai știu. Asta cu scrisul pieselor e o treabă ciudată pentru mine. Înțeleg de ce a fi songwriter e un job, dar nu mă văd pe mine în situația de a-l trata ca pe un job, pentru că întotdeauna a fost ceva atât de natural. De câte ori am pus mâna pe chitară și nu știam să cânt, primul impuls a fost să cânt ceva, să fac o secvență cu sunete care sună bine. Asta înseamnă să scrii o piesă, de fapt: să găsești trei note care să sune bine una lângă alta. Să scrii o piesă mi se pare de o simplitate dezarmantă și în același timp cel mai greu lucru. E singura chestie pe care nu poți s-o faci când vrei. Nu poți zice: „Gata, vreau să scriu o piesă acum!” Așa-i la mine, cel puțin. Vine o piesă și se pierde uneori: mă trezesc fluierând o piesă și n-am o chitară la îndemână și o uit pentru totdeauna. Dacă mi se strică calculatorul pierd foarte multe piese. Toate calculatoarele care mi s-au stricat au luat cel puțin 50 de cântece cu ele. Nu știu de unde vin și niciodată nu îmi pun că trebuie să scriu o piesă. Pot să-mi impun, dar e proastă, asta-i problema. Piesele care-mi rămân parcă pică și se lovesc de mine și ies ca și cum n-ar fi nimic. „Roz”, de exemplu, e o piesă pe care am scris-o când m-am întors de la mare, acum trei ani. Ajunsesem acasă după o săptămână la mare, n-avusesem nicio chitară cu mine, iar mie mi se face dor. Am pus mâna pe chitară și am scos primele patru acorduri care mi-au venit. În zece minute era scrisă piesa și în 20 avea și versuri.

V.R.: E prima piesă de pe album, nu?

D.M.S.: Da. Piesa aia a dat și direcția albumului, pentru că e un gen de piesă pe care nu l-am mai scris până-n momentul ăla. Până atunci scrisesem numai piese foarte moi. Și asta e ușor „bălădoasă”, toate sunt, pentru că ăsta-i caracterul meu, presupun. Sunt un fel de țăran sensibil.

“Nici n-a mai fost discuția aia cu «Ce vrei să faci?»”

V.R.: Vorbește-mi puțin despre formarea ta. Tatăl tău, Minel Stoica, lucrează în domeniul ăsta de atâta timp, e clar că a avut o super-influență asupra a ceea ce ești. Ai crescut pe lângă scene.

D.M.S.: Nu putea să fie altfel. Acum, când mă întreabă lumea despre momentul în care am decis să fac asta, nu pot să identific un punct în care am zis: „Gata, o să mă fac muzician și nu mă mai ocup cu alte chestii”. Am fost genul de copil care mergeam cu taică-meu pe la concerte, pentru că taică-meu a vrut să-mi arate și partea asta a lumii. Imaginează-ți un copil care pe la 10 ani stă în backstage-ul unui festival. De acolo, totul a venit natural, n-am luat nicio decizie. Altfel nu putea să se întâmple, pur și simplu. Și la un moment dat m-am apucat de chitară, i-am zis lui taică-meu că vreau o chitară. Cred că bunica mi-a cumpărat prima chitară.

V.R.: Pe la ce vârstă?

D.M.S.: Cred că aveam 11 ani. M-am apucat de lecții pe la 12. La 16 ani deja era clar că asta o să fac, nici n-a mai fost discuția aia cu „Ce vrei să faci?”

V.R.: Din cântările la care mergeai când erai mic, care ți-a rămas în minte cel mai puternic?

D.M.S.: Mi-au rămas mai multe în minte. Mi-amintesc că primul concert la care am fost bulversat, cumva, a fost Rolling Stones. Apoi Muse. Astea sunt primele pe care mi le amintesc, pentru că au fost mai mult decât credeam că se poate. Nu în sens muzical, ci al întregului eveniment: investiții imense, stadionul care țipa… Asta a trezit ceva în mine. Îmi plăcea mult formația Fără Zahăr când eram mic. Au venit la mine acasă la un moment dat, că taică-meu se ocupa de formație, era un fel de impresar. Eram mic și mi s-a făcut rușine și m-am ascuns după canapea.

V.R.: Tu ai fost și pe la RockSchool?

D.M.S.: Da, am făcut lecții de teorie muzicală și am luat și niște lecții de canto la un moment dat. Lecțiile de canto le-am făcut cu Ștefan Mardale, care are o formație în care am și cântat, Cri Gri. Teorie muzicală am făcut cu Marius Bob, care e unul dintre chitariștii mei români preferați. Am avut o legătură strânsă cu oamenii de acolo și încă am. Unii m-au văzut crescând, unii m-au văzut prostindu-mă. E genul de loc în care i-aș recomanda cuiva să-și dea copilul dacă nu-l poate ajuta pe partea de muzică. Are rolul ăla de formare, te pune pe o scenă. Primul moment în care-ți dai seama dacă vrei să faci asta sau nu e cel în care te urci prima oară pe scenă.

V.R.: Tu povesteai când ne-am mai întâlnit că, în perioada în care ai crescut, în cartierul Balta Albă se asculta mai mult hip-hop decât rock.

D.M.S.: Da, în Balta Albă mi se pare că e mai răspândit hip-hop-ul decât rock-ul. Dar în a șasea, de exemplu, acolo unde am făcut școala, eram toți rockeri. Dintr-a șasea până într-a opta n-asculta nimeni altceva. Nu știu care era „scorul” pe întreaga generație, însă în Balta Albă câștiga hip-hop-ul clar.

V.R.: Mai existau conflicte între fani, cum se întâmpla prin anii ’90?

D.M.S.: Nu, nu s-a ajuns la asta. Eram ăștia care eram mai old-school, care ascultam Pink Floyd și Jimi Hendrix și cei care ascultau formații din valuri mai noi. Dar să nu-ți imaginezi că erau situații în care să nu stăm la masă unii cu alții sau să fie vreo ceartă pe tema asta. În liceul meu erau băieții „neutri”, care ascultau de toate, rockerii, care veneau cu chitarele, și băieții cu manele 100%. Ei, eu mă înțelegeam mai bine cu băieții care ascultau manele: cu ei jucam baschet, cu ei stăteam în pauze. Nu mi s-a părut niciodată un subiect de ceartă. Pe vremea lui taică-meu era un subiect de ceartă, la noi n-a mai fost: fiecare asculta ce voia, important era să nu fii rău intenționat.

V.R.: Mă gândesc că la buna înțelegere contribuia și faptul că muzica circula altfel, nu pe sub mână, și nu mai aveai probabil senzația că faci parte dintr-un grup ultra-secret când ascultai o anumită formație.

D.M.S.: Da. Părinții băieților care ascultau rock ascultau tot rock, nu mai era o chestie a noastră și numai a noastră. De-aia nici nu mai existau conflicte. Unora le plăcea, altora nu. Nu mai era o chestie identitară, ca înainte. În 2007 nu te mai arăta nimeni cu degetul pe stradă dacă aveai plete, aveam toți plete. Deja era interesant dacă n-aveai plete. Cum e cu barba acum: dacă n-ai barbă, începi să fii interesant.

“Acum sunt cozi la cântat”

V.R.: Ce rol joacă internetul în lumea muzicală de azi? Voi aveți albumul și pe Youtube, poate fi descărcat de pe site.

D.M.S.: Internetul ține muzica în viață, pur și simplu. E singurul mod în care mai poți face asta. Într-un fel, a dus și la faptul că nu se mai cumpără albume și lumea nu mai vrea să dea bani pe muzică din principiu. Nimeni nu mai intră într-o librărie și iese cu șase CD-uri în afară de taică-meu, pentru că poți să le dai download și să nu mai dai o grămadă de bani. Internetul e un mijloc de distribuție mai corect decât CD-urile de pe raft. Pe rafturi ajungi dacă „ești semnat” [dacă ai contract cu o casă de discuri – n.r.]. Pe internet nu trebuie să faci nimic ca să ajungi, trebuie să le pui acolo pur și simplu, iar fiecare e liber să le asculte. Fiind atât de simplu acum să-ți faci muzica cunoscută, s-a banalizat într-o oarecare măsură să auzi că cineva a pornit un proiect sau a făcut un album, nu mai e ceva „uau”. E un război al publicității, mai nou, din moment ce lupta nu mai e să fii publicat. Important e să audă cât mai multă lume de tine. S-a pierdut foarte mult valoarea de a împărți. Dacă înainte îmi luam un CD și ziceam la zece prieteni că „e super, ascultă-l orice-ar fi”, măcar cinci dintre ei ar fi zis: „Hai să vedem care-i treaba”. Acum, de câte ori te vezi cu cineva are să-ți zică despre o piesă sau despre o formație de care n-ai auzit. De-aia efortul e acum să audă cât mai multă lume de tine, să poți să ieși în evidență pe internet. Dacă ai 20 de share-uri nu mai înseamnă ce însemna cândva să zici către 20 de oameni că a ieșit un album. Din punctul ăsta de vedere m-am bucurat foarte mult că la NoruNegru chiar a funcționat, lumea chiar a zis mai departe. E un CD fără niciun fel de mecanism în spate. Eu l-am scris, eu l-am pus pe internet, eu scriu pe Facebook, nu e nicio industrie care să se ocupe de el. Singura industrie care poate exista e cea a datului din vorbă-n vorbă. E și un experiment, dacă vrei, într-o oarecare măsură. Am zis că, dacă tot a fost să fie așa, hai să vedem unde se poate ajunge cu datul din vorbă-n vorbă, ce valoare mai are în ziua de azi să dea cineva share unui album pe internet? Merge mai bine decât mă așteptam, până în momentul de față. Există premisele ca în 150 de ani să-mi cumpăr iaht. (Râde)

Credit Foto: Alex Nechez

V.R.: Rămân cântările, nu?

D.M.S.: Da, clar că de acolo vin toți banii. Media e acaparată de anumite cercuri în care unii n-au acces și eu nici n-aș vrea să am acces, de exemplu. Am mai avut și pe radio apariții, să știi că are un oarecare impact. 99% dintre piesele de la radio sunt oribile, de aia dacă răsare una bună deodată e ușor altceva. Pe internet nu mai ai nevoia asta, pentru că acolo asculți doar muzica care-ți place. Poți să asculți cinci ore de piese excepționale fără să te oprești. La asta folosește radioul: la contrastare.

V.R.: Pentru tine, în momentul ăsta, cântările sunt un full-time job. Cam care-i ritmul în care ai cântări?

D.M.S.: Sunt perioade și perioade. Mergem și cântăm peste tot. Sunt tot mai puține locuri, poate un sfert din cele în care se putea cânta. E concurența mare acum, de aia te motivează să fii acolo, să fii prezent în peisaj, să cânți cât mai mult. Acum trei ani dădeai un telefon la unul din cele 100 de cluburi din Centrul Vechi și puteai să aranjezi de pe o zi pe alta o cântare fără niciun fel de problemă. Acum nu mai e așa, sunt cozi la cântat. Împuținarea locurilor de cântat a dus la creșterea calității locurilor în care se mai cântă. Acum nici publicul nu mai e atât de divizat, pentru că nu mai are de ales între zece cântări într-un weekend. Sunt câteva, pentru că locațiile s-au împuținat, lumea e mai multă, sonorizarea e mai de calitate. Acum trei ani era spectaculos să mergi la o cântare care se auzea bine. Și trupele, și cluburile au fost obligate să aibă un anumit standard de calitate, ceea ce-i bine.

(…) Muzica underground e „un full-time job”, dar asta trebuie pus între ghilimele. Trebuie să-l vezi ca pe un job doar dintr-un anumit punct de vedere, pentru că nu e, în adevăratul sens al cuvântului. Când ești în underground, nu te angajezi să faci nimic concret, pentru că faci numai ce te taie capul. Am avut o discuție cu niște oameni care spuneau că mainstream-ul ăsta ne ia pâinea de la gură, că nu se mai poate, că nu poți să trăiești din underground și de aia o să moară underground-ul. Mie asta mi se pare definiția underground-ului. În muzică, banii ăia pe care-i vrei ca să-ți plătești întreținerea vin cu anumite obligații. Situația ideală e să fii în underground, să faci numai ce te taie capul, să ai succes și să te umpli de bani. Dar e o raritate, poate 5% din formațiile din underground pot trăi OK așa. Acum a apărut un fel de standard în underground. Înainte era un fel de adunare ad-hoc, oricine avea acces: puteai să te strângi cu niște băieți, să nu știți să cântați nicio piesă împreună și să dați un concert. Este cel mai underground lucru posibil, un fel de jam session organizat. Dacă puteai să pui și bilet la intrare erai tare. Deodată sunt reguli, nu mai e doar fun. (…) În underground intri ca să poți să înjuri, în orice formă vrei. Albumul NoruNegru, de exemplu, nu-i un album presărat cu înjurături, dar toate ideile zise acolo sunt o reacție, nu-s niște povești zise întâmplător, sunt situații super-romanțate, dar cu același scop. Am încercat să nu fac un album de dragoste, pentru că m-am săturat de piese de dragoste. Am făcut foarte multe, unele îmi plac, dar tot nu le suport. Pe albumul ăsta am încercat să pun problema altfel.

V.R.: Există o predictibilitate în zona asta? Știi dacă o să ai cântare peste o lună?

D.M.S.: Știi parțial. Știi despre niște cântări că o să fie peste o lună, dar mai apar și altele. Uneori te anunță de pe o săptămână pe alta. Alteori afli cu două luni înainte. Depinde și de proporția evenimentului.

V.R.: Publicul cum e?

D.M.S.: Eu sunt genul care se mai supără uneori pe public, dar e și o postură destul de ingrată și ciudată să te superi pe public pentru că n-a ieșit cântarea cum trebuie. Îți dă de gândit. A rămas ideea asta că publicul are întotdeauna dreptate. N-are întotdeauna dreptate, dar e și greu de zis când are dreptate și când nu. Dacă le dai oamenilor ceva OK, n-o să te trateze cu spatele. Dar mi se pare că o parte a publicului e ușor păcălită de publicitate și de anumite investiții făcute într-un produs, lucruri care n-au neapărat legătură cu fenomenul artistic. Acum e posibil să n-am dreptate: am 21 de ani, sunt 80% șanse să n-am dreptate deloc și peste trei ani să mă urăsc pentru ce-am zis. Dar așa văd eu lucrurile acum. Dacă mă răzgândesc o să-mi cer scuze, promit.

“Acum a apărut un fel de standard în underground”

V.R.: Ce formații îți plac? Ce ți se pare că sună foarte bine în ultima vreme?

D.M.S.: Hai să facem o delimitare: am niște formații care mi se pare că sună foarte bine și niște formații care-mi plac foarte mult, deși nu sună foarte bine. Dar n-o să zic care-i care, o să le zic la grămadă: îmi place Omul cu șobolani, Byron e o formație la care mă uit cu admirație, așa aș descrie relația mea sufletească cu Byron. Sunt multe… Știi cum e când te-ntreabă cineva și nu-ți vin toate și te gândești să nu uiți ceva. E un băiat pe care-l cheamă Daniel Antohi, care a făcut împreună cu un prieten formația Second Wave, care sună foarte-foarte bine. Second Wave mi se pare genul de proiect care s-ar putea să fie un pic înaintea momentului lui în România. România nu duce lipsă de formații.

V.R.: Deci, din punctul tău de vedere, lucrurile evoluează.

D.M.S.: Da, clar. Și scena capătă o oarecare maturitate. Mi se pare că începe să vină un val de post-rock, o muzică foarte matură, nu e genul de muzică de ascultat la bere. Nu știu dacă în curând o să mai fie o condiție să faci muzică de țopăială ca să ai succes. Uite, Robin & The Backstabbers e o formație care-mi place foarte mult și a fost un punct foarte interesant în istoria scenei underground din România: când am văzut că au succes, atunci a fost unul dintre momentele în care m-am gândit că ceva s-a schimbat în sfârșit. „Uite o formație pe care o ascultă toată lumea și nu e muzică de țopăială!” Și am admirat asta. Am admirat și faptul că au avut tupeul să promoveze muzica aia. A fost dovada că poți avea succes și cântând o altfel de muzică. E o piesă care-mi place foarte mult, se cheamă „Lumea de când te-am uitat„, a formației :umbra. Aia e o piesă excepțională. Nu e o formație de succes încă, dar când am auzit piesa aia m-am gândit că, dacă cineva ar fi scris pentru Coldplay piesa asta, ar fi fost văzută ca o capodoperă. (…) Sunt convins că se apropie vremea în care lumea o să reacționeze mai mult la sinceritate decât la o muzică impecabilă din punct de vedere tehnic pe care scrie Coldplay sau Maroon 5. Acum totul sună la fel, dacă deschizi radioul sau televizorul. Când încerci să combini tot felul de elemente ca să fie mulțumită toată lumea, se pierde ce contează cel mai mult.

V.R.: Faptul că se poate face mai multă muzică bună vine și din faptul că lumea e mai conectată sau care-i explicația?

D.M.S.: Mi-e greu să-ți zic în ce măsură sunt conectate piețele de underground sau conștiința publicului. Chiar n-am răspuns. Singurul exemplu pe care pot să ți-l dau e că am văzut acum câțiva ani la Bruxelles o formație care cânta pe stradă și nu-mi venea să cred cum sună. În România e foarte complicat să găsești și printre trupele mai consacrate așa ceva. Am căzut atunci puțin pe gânduri, am început să mă întreb care-i standardul. Noi ne învârtim în acvariul nostru în România. Ca să-mi citez un prieten, muzica nu-i o chestie de care te apuci ca să trăiești din asta. Te apuci de muzică ca să fii cel mai tare, să ai succes peste tot și să ai turnee ca Beatles și să faci milioane de euro. Dacă ăștia cântă pe stradă ceva ce cu toții ne dorim să cântăm aici, după aia oare ce se întâmplă? Dacă ieșim din România ce facem, dacă acolo trupele care cântă pe stradă sună așa? E o temă de gândire, nimic mai mult.

V.R.: Tu ești și la facultate acum?

D.M.S.: Sunt la Litere, la Etnologie și Folclor. Este lucrul meu preferat pe care să-l sacrific în favoarea muzicii, cum a fost și liceul. Un profesor ne-a întrebat de ce-am venit la facultatea asta și eu i-am zis că nu aveam admitere și mi s-a părut un domeniu interesant, când am văzut numele facultății m-am gândit să văd ce-i aici. M-a întrebat dacă vreau să fac ceva cu asta după și i-am zis că nu, eu sunt muzician.

V.R.: Deci n-o să culegi folclor de prin sate?

D.M.S.: Nu, din păcate. Știu că-i la modă, dar… Publicul se duce către o zonă contrafăcută a fenomenului de folclor. Are cam aceeași valoare precum cașcavalul pe care e pus un tricolor și e făcut de fapt în Turcia. Nu mă iau de nimeni, doar că sunt lucruri diferite.  

CITAT: “De câte ori am pus mâna pe chitară și nu știam să cânt, primul impuls a fost să cânt ceva, să fac o secvență cu sunete care sună bine. Asta înseamnă să scrii o piesă, de fapt.” Dan Minel Stoica, muzician