Rezistența prin cultură: Cosmin Manolescu

De vorbă cu coregraful Cosmin Manolescu, despre dans contemporan și România de acum, la aniversarea a 20 de ani de existență a Fundației Gabriela Tudor, pe care o conduce. Sunt aici amintiri puternice, dar și o analiză exactă a realității culturale de la noi, în care se amestecă revolta și planurile de viitor.

Ce e de făcut? Răspunde Cosmin Manolescu, un artist care demonstrează de două decenii că se poate.

Prinvind în urmă, după 20 de ani: „Mă simțeam singur, nu exista o infrastructură pentru dans!”

Fundația Gabriela Tudor a aniversat recent 20 de ani de la înființare, ocazie cu care ați propus publicului o serie de evenimente. Te-aș ruga să începem prin a ne aduce aminte cine a fost Gabriela Tudor, dar și cu un scurt rezumat al evenimentelor prin care ați sărbătorit aceste două decenii de existență a Fundației…

Fundația Gabriela Tudor, care și-a început activitatea în ianuarie 1997 sub numele inițial de Fundația Proiect DCM – Dans, Cultură, Management, a fost fondată de mine și Gabriela Tudor (www.gabrielatudor.ro) cu misiunea inițială de a promova și dezvolta dansul contemporan în Romania. Gabriela a fost printre primii (și din pacate puținii) manageri culturali vizionari pe care i-a avut România, o persoană care a avut un rol esențial în sprijinirea culturii independente și a artelor contemporane la începutul anilor 1990-2000. Puțini își mai amintesc de ea, însă parcursul ei a fost unul unic și excepțional. Și-a început cariera ca impresar artistic la Agenția Română de Impresariat Artistic pe vremea comunismului, iar imediat după Revoluție a fost director relații internaționale la UNITER, unde s-a ocupat de implementarea unor proiecte internaționale importante cu Marea Britanie și Franța. A lucrat direct cu Corina Șuteu la construcția primului teatru de proiecte culturale – Theatrum Mundi finanțat de Ministerul Culturii (actualmente Teatrul Metropolis), a fost producătorul român al proiectului franco-român Le Grand Jeu (coregrafia Christian Trouillas) și al primului spectacol realizat de Grupul Marginalii în 1994. În perioada 1995-1997, a fost coordonatoarea la București a Masterului European de Mangamenent Cultural – Programul ECUMEST, pe care l-am absolvit și eu în 1996. O consecință imediată a întâlnirii noastre pe plan profesional și personal a fost decizia creării Fundației în 1997, pe care Gabriela a condus-o timp de 2 ani în calitate de Președinte și director al Centrului Inter/Național pentru Dans Contemporan. Din 1999 a preluat conducerea Fundației Pro Helveția – Antena București (ulterior Programul Cultural Elvețian în România – www.pro-helvetia.ro) pe care a condus-o până la dispariția ei fulgerătoare în 2009. La puțin timp după dispariția ei, am luat decizia modificării numelui în Fundația Gabriela Tudor și am lansat prima bursă în management cultural Gabriela Tudor (https://bursagabrielatudor.wordpress.com).

Revenind la întrebarea ta, la sfârșitul lunii octombrie am sărbătorit oficial cei 20 de ani de activitate continuă a Fundației printr-un program dens de evenimente și proiecte printre care trebuie menționate finalizarea programului #dansliteratura (realizat împreună cu poeții Andra Rotaru, Robert Elekeș, Răzvan Cosmin Țupa, Adela Dragomir și coregrafii Cristina Lilienfeld, Simona Deaconescu, Paul Dunca), realizarea unui film documentar 20 Ani de către Veioza Arte (care este disponibil pe platforma video a Fundației la adresa https://vimeo.com/243609821), cartea-catalog Revoluția Corpului – 20 de ani de activitate realizată împreună cu Ștefania Ferchedău și designerul de carte Radu Manelici, precum și lansarea proiectului artistic #danswander (realizat împreună cu Ștefania Ferchedău, performerii Idris Clate și Judith State și artiștii vizuali Gemma Riggs și Dragoș Lumpan cu care am realizat o serie de filme și fotografii – www.danswanderer.ro) sau a programului Publicul e scena. În egală măsură am aniversat această frumoasă vârstă printr-o serie de ateliere, rezidențe și spectacole organizate la Sibiu, Timișoara, Cluj-Napoca, București, Faro, Lisabona și Seattle. De asemenea, un lucru important la aniversarea celor 20 de ani, Administrația Fondului Cultural Național ne-a acordat Premiul pentru rezistență în cultură pentru cei 20 de ani de activitate.

Ce-ai zice să ne întoarcem în timp, în urmă cu 20 de ani, pe când Fundația apărea? Cum a început totul, cum era atunci, ce te motiva, ce îți doreai să schimbi?

La mijlocul anilor ’90 (din păcate exact ca și în acest moment), situația devenise foarte dificilă pe plan politic și social. După transformările pozitive demarate în 1990, respectiv înființarea primelor companii de dans Orion Balet, Contemp, organizarea proiectului franco-român La Danse en Voyage, înființarea primului teatru de proiecte finanțat de Ministerul Culturii, apariția Grupului Marginalii, interesul foarte mare al publicului pentru dansul contemporan, interesul mare al scenelor culturale străine față de România, situația în 1995 s-a deterioat și schimbat rapid. Am fost nevoit să părăsesc grupul Marginalii, mă simțeam foarte singur, nu exista o infrastructură pentru dans (nu aveam acces la studiouri de dans și săli de spectacole), banii lipseau cu desăvărșire, iar prin preluarea puterii de către FSN a început restaurația comunistă și scăderea interesului pentru arta contemporană. Am avut atunci de ales între a pleca în Statele Unite pentru a studia dansul contemporan în niște condiții foarte bune (obținusem o bursă la o universate americană după prima mea călătorie americană) sau a rămâne în România și a face ceva. Datorită Gabrielei Tudor am ales a doua variantă și am decis să urmez un master european în management cultural în paralel cu finalizarea studiilor mele la Academia de Teatru și Film din București (acum UNATC). La finalizarea masterului la finalul lui 1996, împreună cu Gabriela am luat decizia înființării Fundației Proiect DCM, ca pe o structură deschisă promovăriii și dezvoltării dansului contemporan și introducerii managementul cultural în România. Îmi doream să opresc exodul artistic care se profila la orizont, să contribui direct la promovarea și dezvoltarea dansului contemporan românesc, să creez un spațiu pentru dans care să ofere condiții mai bune de lucru, oportunități de formare profesională și creație artistică.

În aceste două decenii ați realizat multe. Care sunt principalele realizări care ți-au rămas în minte, privind acum în urmă, și ce înseamnă pentru tine această formă de rezistență prin cultură?

Sincer, nu știu dacă am realizat foarte multe. Eu sunt mai pesimist când discutăm acum despre rezultatele muncii mele și ale Fundației de peste 20 de ani. La nivel general situația nu s-a schimbat, iar luminița de la capătul tunelului (pe care o vedeam la începutul carieriei mele de tânăr artist și manager) s-a cam stins. Printre puținele lucruri pozitive care sunt vizibile și care au rămăs, putem vorbi despre o recunoaștere oficială a artei dansului în România, apariția unor noi generații de tineri artiști și structuri independente și o prezență importantă a artiștilor români pe scenele europene importante. Un alt lucru palpabil este, cred, existența Centrului Național al Dansului, care se datorează aproape exclusiv activității și demersurilor Fundației. Aș mai adăuga aici faptul că acum operatorii culturali pot deconta un procent de 20% pentru cheltuieli administrative pe liniile de finanțare existente (în prima variantă a legii de funcționare a AFCN-ului nu exista această posibilitate). De asemenea, implementarea unor programe de formare profesională la nivel european, burse și rezidențe, realizarea unor co-producții și proiecte europene, platforme și festivaluri, a oferit o șansă de dezvoltare personală și profesională tinerilor artiști din România. În ultimul timp am reușit, împreună cu Ștefania Ferchedău cu care am colaborat excelent în ultimii ani, prin proiectul european Emotional (www.e-motional.eu) și Eastern Conection (cu Japonia) să oferim o mai mare deschidere a dansului contemporan către alte zone artistice și spații geografice.

Cum poate o fundație care se ocupă de artă să reziste cu succes atâta timp în România? Cum ați reușit voi, ce a fost cel mai dificil?

Sunt foarte puține ONG-uri culturale care au supraviețuit trecerii anilor și asta se datorează în special situației fragile a sectorului cultural, a surselor puține de finanțare existente, a birocrației și a unor legi și politici culturale ineficiente. Am rezistat, cred, datorită viziunii, capacității de adaptare și re-inventare a proiectelor fundației, a modului profesionist în care am încercat să existăm, a oamenilor cu care am colaborat, dar și datorită partenerilor și organizațiilor finanțatoare din țară și din străinătate, care de-a lungul timpului au înțeles că ceea ce facem este important și necesar. Un alt sprijin important a venit (și vine în continuare) din partea publicului care de peste 20 de ani este alături de noi. Faptul că am rezistat pe piața culturală se datorează însă și existenței Administrației Fondului Cultural Național, care în ultimii a devenit unul din principalii finanțatori ai proiectelor Fundației, lucru care ne-a permis să mergem mai departe.

În toți acești ani, în care ați acordat rezidențe pentru artiști români și străini și ați derulat atâtea proiecte de impact, ați simțit cumva susținerea statului român? Sau, dimpotrivă, lipsa de interes? Sau, pur și simplu, nu v-ați intersectat?

Depinde la ce te referi când vorbești de statul român. Dacă ne referim la o susținere a statului român prin implementarea unor legi moderne și europene care să sprijine activitatea operatorilor culturali, politici culturale și strategii naționale în sprijinul artiștilor și al operatorilor culturali, răspunsul este clar negativ. Din păcate. De-a lungul timpului am încercat toate variantele posibile și imposibile. Am depus scrisori și petiții, am avut o serie de luări de poziții în presa scrisă de la începutul anilor 2000, am inițiat împreună cu Vava Ștefănescu discuții la Parlament (2002), am avut audiențe și discuții directe cu o mare parte din miniștrii care s-au perindat pe la Ministerul Culturii în perioada 2003-2016. Singur sau ulterior în cadrul Coaliției Sectorului Cultural Independent (2010-2015) am încercat să provoc niște modificări de substanță pentru dansul contemporan și sectorul cultural independent. N-am reușit aproape mai nimic. Singurul rezultat palpabil și vizibil al tuturor acestor ani de luptă care rămâne peste ani este existența în continuare a Centrului Național al Dansului București, instituție care însă și ea a fost amenințată cu dispariția sau comasarea cel puțin de 3 ori. Dacă ne referim însă la colaborarea cu o serie de parteneri instituționali, răspunsul este da. O serie de instituții publice de cultură ne-au sprijinit de-a lungul timpului. Este cazul ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București, care la începutul activității noatre sub mandatul dlui. Nicolae Scarlat a susținut puternic activitatea Fundației și lansarea Centrului Inter/Național pentru Dans Contemporan în spațiul său din str. Batiștei nr. 14. Și, desigur, colaborarea punctuală pe anumite proiecte cu CNDB-ul. Sau mai târziu Institutul Cultural Român care, prin filiale sale din Londra, Istanbul, Lisabona, New York sau București, a susținut financiar realizarea unora din proiectele implementate în străinătate.

Artistul, în 2017: „Avem de ales între a merge înainte pe drumul european demarat în 2007 sau a ne întoarce în anii ’90”

Dincolo de aniversarea Fundației, cum a fost 2017 pentru dansatorul și coregraful Cosmin Manolescu?

A fost un an bogat în evenimente coregrafice de tot felul. Am condus ateliere și formate performative la Sibiu, București, Timișoara, Cluj și Sofia destinate artiștilor și publicului larg. Am reușit în toamnă împreună cu o echipă mai largă formată din Ștefania Ferchedău, Idris Clate, Judith State, Gemma Riggs și Dragoș Lumpan să lansez un proiect artistic foarte diferit – danswanderer (www.danswanderer.ro) în cadrul căruia am realizat performanța de a produce 3 formate artistice foarte diferite. Două dintre ele, Călătorie către mine însumi și danswanderer#3, au avut premiera la Centrul Replika, Linotip. M-am bucurat să pot prezenta în continuare spectacolul [Fragil] la Seattle și la București în cadrul festivalului HomeFest în conexiune cu aniversarea oficială a celor 20 de ani. Am organizat un retreat de dans contemporan la Faro în sudul Portugaliei și o serie de explorări performative urbane la Timișoara și Lisabona cu sprijinul Institutului Cultural Român din Lisabona și AFCN. M-a bucurat reîntâlnirea peste ani cu prietenul și dansatorul Pascal Allio din Paris, cu care am reluat un fragment din spectacolul Visa Game (realizat în 2006) în cadrul Galei Aniversare 20 de Ani de la Institutul Francez din București. Și timpul petrecut la începutul lui noiembrie cu coregrafii francezi Annie Vigier și Franck Apertet (Les Gens d’Uterpan) care au ținut un atelier la București la Linotip, cu care sper să pot demara în 2018 un nou proiect artistic. Și, desigur, proiectul colectiv +2017.

Cum vezi România culturală de acum? La ce stăm bine, ce ne lipsește?

România se află într-un punct dificil în acest moment. Avem, cred, de ales între a merge înainte pe drumul european demarat în 2007 sau a ne întoarce în anii ’90. Prin instaurarea recentă a dictaturii parlamentare și asaltul asupra legilor justiției, atacul statului asupra sectorului non-profit prin modificările legii Pleșoianu la legea asociațiilor și fundațiilor sau preconizata „reformă fiscală” (care prin modificările aduse la codul fiscal va duce la scăderea onorariilor artiștilor și producătorilor independenți), Parlamentul și Guvernul României fac primele demersuri de scoatere a României de pe orbita europeană. Principalul lucru pozitiv al ultimor 15 ani a fost intrarea României în Uniunea Europeană în 2007, lucru care a adus o serie de schimbări pozitive și pentru sectorul cultural. Care acum însă este pus la pâmânt de coaliția PSD+Alde cu sprijinul masiv oferit de UDMR. Iar acest lucru afectează toate sectoarele, inclusiv cel cultural.

Stăm mai bine un pic la nivelul spațiilor independente. Prin apariția Linotip-ului, a Centrului de Teatru Educațional Replika, Salonul de Proiecte, Macaz la București, a spațiilor de la Fabrica de Pensule, lansarea Reactorului la Cluj sau a spațiului AMBASADA la Timișoara, scena culturală s-a dinamizat. AFCN-ul, cel mai important program de finanțare public, funcționează și el din ce în ce mai bine. Prin prezența dnei. Irina Cios la conducerea instituției și a unui Consiliul AFCN excelent au apărut arii noi de finanțare – vezi finanțările oferite programelor multi-anuale (2 ani), susținerea rezidențelor de creație sau a festivalurilor și este recunoscută importanța operatorilor culturali și a managerilor culturali prin premiile de excelență oferite anual începând cu 2016. La nivelul sectorului coregrafic, se poate vorbi de un început de dialog și colaborare la nivelul scenei independente, prin organizarea proiectului colectiv pilot +2017 (https://plusdans2017.wordpress.com), apariția unor noi structuri și proiecte (LINOTIP, Bucharest International Dance Festival, Asociația TangajDance, Asociația Petec, Festivalul Internațional de Contact Improvisation) și prin găsirea, în sfârșit, a unui locații pentru Centrul Național al Dansului care a primit în 2016 sala Omnia, un spațiu foarte ofertant, însă care necesită ample operațiuni de refacere. Stăm mult mai prost cu banii necesari pentru proiectele noastre. AFCN a redus bugetul alocat proiectelor de dans (pe motivul unui număr mic de proiecte depuse față de celelalte arii), CNDB beneficiază în continuare de un buget minimal care i-a obligat în 2017 să reducă stagiunea de spectacole și evenimente și să nu lanseze din nou programul lor anual de finanțare pentru sectorul coregrafic (care este practic înghețat din 2012). Din păcate, crește birocrația la nivelul decontărilor pentru finanțările publice și, așa cum spuneam mai sus, începând cu 2018 vor scădea masiv onorariile artiștilor și producătorilor/managerilor culturali din sectorul asociativ. Însă cea mai gravă problemă, din punctul meu de vedere, este lipsa de perspectivă și de dezvoltare pentru sectorul cultural neguvernamental, care paradoxal, deși este unul din cele mai dinamice motoare de dezvoltare culturală din România, este practic pus la zid de actualii guvernanți și parlamentari.

Te-aș întreba cum vezi și cealaltă Românie, cea de zi cu zi? Ce e de făcut?

Situația este dramatică, sincer nu mai știu ce putem face. Anul 2017 a fost foarte violent începând cu luna februarie, când a demarat lupta pentru ordonanța 13 privind legile justiției. Am ieșit atunci și am sperat că puterea politică va înțelege că democrația este importantă. Acum lucrurile au luat-o complet razna în Parlamentul României, s-a instaurat practic o dictatură parlamentără. Nu cred că lucrurile mai pot continua așa foarte mult, tensiunea crește, oamenii încep să-și piardă răbdarea și, cel mai rău, speranța. Nu ne-a rămăs decât arma protestului în stradă și a speranței în sprijinul oferit de organismele internaționale, Uniunea Europeană și Președintele României. Personal, sunt adeptul unor soluții mai radicale și, desigur, mai riscante. Ca de exemplu demararea de urgență a unei greve parlamentare pe termen lung care să ducă la alegeri anticipate. Și în egală măsură ieșirea masivă în stradă care să ducă la căderea actualei majorități parlamentare. Mă aștept și ca Președintele Iohannis să aibă o poziție mai fermă și să-și ia atribuțiile în serios. A făcut, cred, o mare greșeală prin renunțarea la organizarea referndumului în primăvară pentru legile justiției. Pe care o plătim acum printr-o tensiune insuportabilă la nivelul Parlamentului și a străzii. Sincer, sunt destul de pesimist privind anul 2018, va fi în continuare un an dificil.

Călătorești enorm pentru proiectele tale. În ce locuri te-a dus cel mai recent dansul? Te-ai gândit vreodată să pleci definitiv din România? Ce te ține aici?

Este adevărat, îmi place să călătoresc mult. Pentru că descopăr noi contexte și scene culturale, intru în contact cu oameni și organizații noi și implicit îmi încarc bateriile. Recent am descoperit Sudul Portugaliei și noi orașe americane cum ar fi Portland și Seatle. Referitor la partea finală a întrebării, răspunsul este mai complicat. Prima dată am vrut să plec din România în 1995, când am vrut să studiez dansul în America, a doua oară în 2009, după ce am pierdut-o definitiv pe Gabriela. Însă anul 2017 este primul an în care am început să mă gândesc serios să plec din România pentru o perioadă mai lungă de timp. Nu definitiv, pentru că nu cred că aș putea să părăsesc locurile unde m-am născut și am trăit. Însă, sincer, am obosit să mă lupt cu un sistem comunist și cu niște mentalități înapoiate, pe care le credeam apuse. O altă variantă la care am început să mă gândesc serios este renunțarea la scena artistică și intrarea în arena politică. Prin nominalizarea mea în primăvara acestui an de către USR la funcția de Președinte pentru ICR, am realizat că reforma sectorului cultural (care în opinia mea trebuia demarată acum 25 de ani) nu poate fi realizată din perspectiva unui simplu operator cultural sau artist independent. Este nevoie de o angajare politică majoră dacă vrem ca peste 3 ani să ieșim din prăpastia în care ne-a aruncat actualul Parlament. Simt că sunt(em) într-un moment important, în care trebuie luate niște decizii importante.

Dans contemporan: „Deși există mai multă informație, bani și oportunități de dezvoltare profesională și creație artistică, paradoxal în opinia mea, calitatea produselor artistice a scăzut”

Cum vezi lumea dansului contemporan de la noi acum și cât s-a schimbat comparând-o cu anii tăi de început? Cum e privită România dansului contemporan în afara României?

Situația dansului contemporan față de anii ’90 s-a îmbunătățit în mod simțitor, însă a ajuns și într-un punct dificil. Pe de o parte a ajuns să fie o artă recunoscută oficial, care are chiar o instituție națională finanțată direct de Ministerul Culturii, iar recent au demarat noi structuri independente – festivaluri de film de dans, spații de dans. Însă deși există mai multă informație, bani și oportunități de dezvoltare profesională și creație artistică, paradoxal în opinia mea, calitatea produselor artistice a scăzut. În plus, ne confruntăm și cu o migrație importantă a artiștilor români către alte contexte mai bune și stabile, trend care va continua să crească având în vedere situația politică și economică dificilă în care ne aflăm în prezent. În ultimii ani, scena coregrafică a devenit foarte insularizată, fiecare instituție, organizație sau artist își vede de proiectele individuale și fără a comunica sau dialoga foarte mult la nivel de comunitate. O colegă mi-a spus recent că sunt un om frustrat. Da, sunt frustrat când văd că breasla dansului este în continuare foarte divizată și că există încă multe orgolii personale care aduc, în opinia mea, mari prejudicii dezvoltării scenei de dans contemporan locale. Sau faptul că avem memoria scurtă și ne uităm istoria. Sau atunci când se fură fără nerușinare idei și concepte artistice, fără a fi oferite creditele necesare. Breasla este în continuare foarte divizată și există încă multe orgolii personale care aduc mari prejudicii dezvoltării scenei de dans contemporan locale.

Din păcate față de anii ’90, au dispărut complet companiile de dans contemporan subvenționate de Ministerul Culturii, care ofereau de bine de rău niște locuri de muncă permanente pentru interprețiii dansatori. Trăim în continuare de peste 25 ani de pe azi pe mâine, fără a avea în continuare siguranța viitorului… La începutul anului 2000 și până la intrarea în Uniunea Europeană în 2007, am fost într-o situație privilegiată, scena de dans contemporan din România fiind considerată cea mai creativă și puternică din zona Europei de Est. Acum am pierdut, din păcate, imaginea pozitivă pe care am avut-o, programatorii și curatorii internaționali de dans din Berlin, Paris, Viena sau Bruxelles nemaifiind interesați de scena românescă. Nu mai suntem exotici. De asemenea interesul publicului pentru spectatolul de dans contemporan a scăzut și el foarte mult. Uitându-te la filmul 20 de Ani, te frapează afluența mare de spectatori la prima ediție a festivalul Internațional de Dans Bucuresti.Vest 2001, când sălilele de la Odeon erau complet pline. Care acum a cam dispărut. Acum a devenit dificil să umpli cu spectatori sala Stere Popescu a CNDB-ului, cea de la WASP cu ocazia festivalului Explore Dance Festival sau noul LINOTIP. Am intrat, din păcate, într-un flux continuu de proiecte unde nimeni nu mai are timp (și chef) să facă analize, să discute planuri și strategii de dezvoltare, așa cum se întâmpla la începuturile activității Fundației. Am pierdut mult și nivelul imaginii scenei culturale locale. Nu mai suntem percepuți ca o artă importantă și acest lucru se vede prin scăderile masive de bugete la AFCN și CNDB. Desigur, avem și noi partea noastră de vină, am obosit poate să ne luptăm așa cum o făceam în 1990. Trăim și construim lucruri într-o singurătate uneori insuportabilă. Finalul anului 2017 a fost însă unul bun, care îmi dă totuși speranțe. Împreună cu alți colegi, Simona Deaconescu, Andreea Belu, Andreea Novac, echipa LINOTIP – Ioana Marchidan, Arcadie Lupu și Hermina Stănculescu, ne-am strâns împreună și am lansat proiectul +2017, un proiect colectiv despre corp, iubire și dans contemporan. Sper ca această inițiativă să continuie și să se dezvolte în timp.

De-a lungul timpului ai susținut nenumărați dansatori și ai atras spre dans oameni obișnuiți. În urma întregii tale implicări, care sunt principalele satisfacții?

Este adevărat, am sprijinit foarte mulți artiști la început de drum și am investit mult timp, bani și energie pentru dezvoltarea scenei coregrafice românești și a sectorului cultural independent de-a lungul timpului. În general de la colegi nu prea am primit nimic (în afară de lovituri, atacuri publice sau sabotarea unor proiecte ), iar foarte rar munca Fundației a fost creditată așa cum cred că ar fi fost normal. Satisfacțiile adevărate au venit însă întotdeauna de la public, de la artiștii cu care am colaborat direct și de la participanții la atelierele și proiectele mele artistice. M-am bucurat întotdeauna să văd că întâlnirea cu dansul contemporan transformă oamenii în bine, îi face mai puternici și frumoși. Sunt fericit când oamenii sunt fericiți și prin intermediul dansului descoperă o lume nouă, mai frumoasă.

Unde să te urmărim în 2018? Ce urmează pentru tine?

În 2018 voi pleca în luna martie cu un grup de 20 de oameni frumoși într-o nouă călătorie emoțională în Japonia, în cautarea cireșilor înfloriți și a dansului butoh. De asemenea, voi petrece mai mult timp la Lisabona, unde în calitate de curator asociat al organizației Forum Dança voi implementa cu sprijinul AFCN o serie de rezidențe-incubator destinate colegilor mei mai tineri – Ioana Marchidan, Hermina Stănculescu, Simona Diaconescu, Cristina Lilelenfeld, Judith State. Sper să ajung din nou și în Spania, unde mi-ar plăcea să organizez un alt retreat de dans contemporan. Împreună cu echipa proiectului danswanderer vom continua să călătorim artistic la Timișoara, Sfântu-Gheorghe și, desigur, la București, unde vom avea în primăvară/vară câteva evenimente performative.

Pentru că mulți văd în tine o sursă de inspirație, pe tine cine te inspiră sau te-a inspirat de-a lungul vremii dintre marii dansatori și coregrafi din toate timpurile?

Am avut mai multe întâlniri importante. Prima a fost cu Ioan Tugearu, primul meu profesor de dans clasic la Liceul de Coregrafie din București, căruia îi datorez foarte multe. A doua a fost, cred, experiența din cadrul companiei ORION și întâlnirea mea artistică cu Raluca Ianegic și Miriam Răducanu, ca tânăr dansator. M-a bucurat în egală măsură întâlnirea cu scena dansului francez la începutul anilor ’90, în cadrul proiectului La Danse en Voyage. Întâlnirea cu Dominique Bagouet, un coregraf francez foarte special a fost și ea esențială, în special pentru perioada Marginalilor. O experiență puternică am avut și în cadrul perioadei în care am colaborat la realizarea proiectul „Le Grand Jeu”, realizat de coregraful francez Christian Trouillas, ocazie cu care am performat pe scene foarte importante din Franța. O altă întălnire importantă a fost cea cu coregraful japonez Ko Muroboshi, cu care am avut șansa să lucrez într-un proiect de coaching la Viena, la finalul anilor ’90, și care mi-a deschis ochii către Japonia și Asia.