În spectacolul de teatru documentar „Jurnal de România. Timișoara” (regia: Carmen Lidia Vidu), Daniela Török și alte cinci actrițe curajoase ale Teatrului German de Stat din Timișoara vorbesc despre istoria locului unde începea Revoluția din decembrie 1989, dar și despre prezentul în care orașul se pregătește să devină Capitală Europeană a Culturii în 2021, precum și despre acele istorii personale din care nu lipsesc abuzul, corupția sau familiile disfuncționale. Daniela Török s-a născut la Timișoara în 1978, fiind una dintre cele mai apreciate actrițe ale generației sale de la noi.

Pe lângă actorie, Daniela Török s-a făcut remarcată în competiții de triatlon, iar anul trecut a doborât recordul României la Austria Triathlon Podersdorf, unde a obținut un timp de 10 ore, 32 de minute şi 25 de secunde. „Până acum, am terminat 8 curse de triatlon pe distanţa ironman: trei la Oradea, două la Podersdorf, unul la Vichy, unul la Hamburg şi unul la Langkawi, în Malaezia. Ironman este a doua mea mare pasiune, după teatru”, spune Daniela, campioană națională pe distanța ironman. De vorbă cu o învingătoare, despre teatru, satisfacții și provocări în România anului 2018.

JURNAL DE ROMÂNIA. TIMIȘOARA. Ce aflăm despre Timișoara din acest nou spectacol documentar montat de Carmen Lidia Vidu la Teatrul German de Stat? Ce ai avut de spus și care a fost principala provocare pentru tine, de această dată?

Spectacolul JURNAL DE ROMÂNIA. TIMIŞOARA face parte din trilogia JURNAL DE ROMÂNIA ce a început la Sfântu Gheorghe şi a continuat cu Constanţa. Este un tip de teatru documentar, actorii vorbesc despre viaţa lor în contextul oraşului menţionat în titlu.

În spectacolul din Timişoara, suntem 6 actriţe de vârste diferite, între 30 și 70 de ani. Vorbim despre istoria oraşului, despre Revoluţia din decembrie’89, despre proiectul Capitală Culturală Europeană 2021, despre rădăcinile noastre, despre cât ne influenţează locul naşterii şi oraşul în care trăim, despre viaţa noastră personală, despre abuz, corupţie, familii disfuncţionale.

Pentru mine, repetiţiile la JURNAL DE ROMÂNIA, TIMIŞOARA au fost o adevărată terapie. Carmen Lidia Vidu s-a dovedit a fi un fin psiholog, care a ştiut cum să ne ajute să ne deschidem, să vorbim despre lucrurile marcante din viaţa noastră. În ceea ce mă priveşte, am vorbit despre discriminare sexuală, despre abuz emoţional şi psihic în relaţii de iubire, în relaţia cu părinţii, dar şi la locul de muncă, despre animale ucise just for fun, despre nesiguranţa femeii pe stradă, nesiguranţa financiară, lipsa de viitor a tineretului, dar şi a românului ieşit la pensie. Însa cea mai grea mărturisire a fost cea despre trauma mea din copilărie: abuzul sexual pe care l-am suferit la 7 ani. Despre care nu am povestit părinţilor mei. Toate prietenele mele au trecut prin ceva similar când au fost mici şi, tot aşa, niciuna nu a povestit părinţilor. Am fost întrebată de un prieten: de ce te expui în halul ăsta? E important să se vorbească despre abuz. O problemă discutată este pe jumătate rezolvată, îmi spune mereu o colegă dragă mie. Abuzul este încă un subiect tabu într-o societate conservatoare precum cea românească. Teatrul nu e doar entertainment sau evadare din realitate. Teatrul îşi poate asuma rolul de a vorbi despre teme nevorbite, de a fi chiar şocant, provocator, deschis și agresiv, în mod simbolic. El trebuie să reprezinte un stâlp al comunităţii. Mi-a fost dificil să vorbesc pe scenă despre trauma suferită, stiind că astfel vor afla şi părintii mei. Însă acum, că au aflat, mă simt eliberată. Aceasta a fost marea provocare.

Cred că foarte multe femei se vor recunoaşte în monologul meu. După fiecare reprezentaţie primesc multe mesaje pe Facebook de la femei care îmi mulţumesc pentru curajul de a mă destăinui. O fată mi-a scris că a fost atât de afectată de monologul meu, încât nu a putut dormi toată noaptea. O altă fată a fost atât de mişcată de spectacolul nostru, încât a hotărât să continue jurnalul, postând pe blogul ei un monolog despre viaţa ei în Timişoara. Mi s-a întâmplat să văd în public, în timpul aplauzelor, bărbaţi cu ochii în lacrimi. O spectatoare a numit spectacolul nostru „O lecţie de sinceritate”.

PE SCENĂ. În ce alte spectacole te vedem în această stagiune? Ce ne poți spune despre Forma lucrurilor, în regia lui Cristi Juncu, sau despre Cartea junglei, regizat de Răzvan Mazilu?

În această stagiune, pot fi văzută în spectacolele CABARET și CARTEA JUNGLEI, ambele regizate de Răzvan Mazilu. Mai pot fi văzută în HOTEL PM, un spectacol de teatru-dans regizat şi coregrafiat de tânăra şi extrem de talentata Andrea Gavriliu.

Tot acum începem repetiţiile la un nou proiect, PROSTIA OMENEASCĂ, în regia colegei mele Simona Vintilă.

FORMA LUCRURILOR e un spectacol care îmi place, pentru că îl iubesc pe Neil LaBute. Este un spectacol la care am lucrat extrem de natural, aproape filmic din punct de vedere actoricesc. Colaborarea cu Cristi Juncu s-a desfăşurat într-o atmosferă relaxată, fără presiune. Mult a contribuit atitudinea caldă a regizorului şi stilul încurajator pe care îl abordează cu actorii.

La CARTEA JUNGLEI m-am aflat la a doua colaborare cu Răzvan Mazilu. Musical-ul e genul meu preferat, cu atât mai mult în regia lui Răzvan. De aceea, mă consider o actriţă norocoasă. Cu Răzvan am descoperit ce înseamnă să te dăruieşti pe scenă, să ai încredere totală în regizor, să te laşi călăuzit de viziunea lui.

ASISTENT DE REGIE. Înțeleg că ai lucrat ca asistent de regie pentru Neînțelegerea, după Albert Camus, în regia lui Bocsárdi László, şi nu e prima dată când te regăsești în această ipostază. Cum e pentru o actriță să facă asistență de regie? Ești tentată să regizezi într-un viitor apropiat?

Am avut norocul de a face asistenţă de regie pentru mai mulţi regizori cu nume mari, cum ar fi Cristi Popescu, Alexandru Dabija (de două ori), Laszlo Bocsardi, Szabo K. Istvan, Charles Mueller. Nu sunt deloc interesată de regie, iubesc mult prea mult lumina reflectoarelor. Dar din când în când îmi face bine să văd „din afară” cum se naşte un spectacol. Mi-a făcut o deosebită plăcere să stau alături de regizorii mentionaţi anterior şi să privesc din perspectiva lor abordarea scenică a unui text şi transpunerea lui în scenă. Am avut prilejul să ințeleg şi să descopăr importanţa relaţiei actor-regizor şi contribuția acesteia la realizarea proiectelor scenice.

SATISFACȚII. Care este cea mai mare satisfacție pentru tine din acești ani de teatru?
Am o mare satisfacţie în teatru când lucrez la un proiect cu plăcere şi entuziasm. Când mă simt inspirată de regizorul proiectului. Atunci simt că îmi iubesc enorm meseria şi că din acest punct de vedere sunt binecuvântată. Dacă munca e interesantă şi relatia cu echipa regizorală este funcţională, dacă se creează acea chimie, rezultatul final nici nu mai este atât de relevant pentru mine. Satisfacţie imensă am atunci când ating vieţile oamenilor, făcându-i să râdă, să plângă de emoţie sau să uite de grijile zilnice.

Cea mai mare satisfacţie pe plan profesional ar trebui să fie nominalizarea la Premiile UNITER la categoria „Cea mai bună actriţă în rol principal” pentru rolul Sally Bowles din CABARET. E rolul pe care eu îl iubesc cel mai mult. Însă cred că momentele în care o joc pe Sally Bowles sunt mult mai intense decât bucuria de a fi nominalizată. Spectacolul încă se joacă din 2014, e drept foarte rar, dar de fiecare dată e sold out după câteva zile. De fiecare dată când joc CABARET, fără excepţie, nu dorm câteva zile bune după spectacol din cauza adrenalinei.

„În copilărie, în grădina casei în care locuiam, ţineam spectacole de cântece şi poezii pentru pomi, flori, căpşuni şi iarbă. Când bătea vântul şi se mişcau, eram sigură că reacţionează la mine.”

ALEGERI. Ai studiat actoria la Timișoara, absolvind în frumosul an 2000. Ce te-a făcut să alegi actoria, cum se trăiesc anii de studenție în Timișoara (când joci, mai ales), ce a fost cel mai frumos din acei ani pentru tine?

De mică am ştiut ce meserie voi avea. La grădiniţă le spuneam mereu educatoarelor că voi fi actriţă, cântăreaţă şi dansatoare. La serbări eram vedeta serii. Ştiam tot repertoriul pe de rost. În grădina casei în care locuiam, ţineam spectacole de cântece şi poezii pentru pomi, flori, căpşuni şi iarbă. Când bătea vântul şi se mişcau, eram sigură că reacţionează la mine. În tramvaie, autobuze, mama nu mai ştia cum să mă liniştească, dădeam concerte cu cântecele pe care le ascultam pe vinilurile tatei. În generală şi liceu, am fost un fel de clovn pentru prietenele mele, le făceam mereu să râdă.

După terminarea liceului, am dat la actorie în limba germană. Părinţii nu m-au întrebat niciodată la ce facultate vreau să dau, cred că era de la sine înţeles că voi face actoria. Am ales secţia germană, pentru că văzusem în clasa a XII-a un spectacol la Teatrul German. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera din sala de spectacole. Era intimă, familiară.

În studenţie, am jucat deja din anul I de studiu în producţiile Teatrului German. Era nevoie mare de actori, mai ales de cei tineri. În anul II, am avut primul rol principal într-un spectacol pentru copii.

Dacă privesc înapoi, nu îmi place deloc de mine ca actriţă în perioada aceea. Cred că multă vreme nu ştiam cine sunt. Eram mereu în umbra colegei mele de an, pe care toti o lăudau şi admirau, eram the underdog şi asta nu a ajutat deloc self-esteeem-ul meu. Complexele mele de inferioritate pe plan profesional au continuat să mă ţină rigidă şi închisă în cochilia mea mulţi ani după terminarea facultăţii. Eram OK, făceam treabă bună, dar niciodată nu am strălucit, nimeni nu putea zice, nici măcar eu, „Dani e o actriţă foarte bună”.

Cariera mea de actriţă consider că a început cu prima mea întâlnire cu regizorul Radu Alexandru Nica, în 2009. Vă daţi seama cât a durat până m-am încălzit, până mi-am dat drumul? El este omul care a ştiut exact cum să mă facă să mă deschid, să înfloresc. Cu el am descoperit cât de creativă sunt, cât de mult iubesc să fiu în lumina rampei şi cât umor am. Fiecare colaborare cu el a adăugat încă o piatră de temelie la încrederea pe care o am în mine, pe care fiecare actor trebuie să o aibă.

„Toată viaţa am avut numai de câştigat de pe urma limbii germane. Cel mai important câştig e că sunt actriţă la Teatrul German, unde mă simt acasă. Nu aş pleca de la teatrul meu pentru niciun alt teatru din lume.”

LIMBA GERMANĂ. Ai studiat la un liceu german, apoi la secția în limba germană a facultății, iar azi te regăsim la Teatrul German de Stat din Timișoara. Cum te-ai îndrăgostit de această limbă și care consideri că sunt avantajele atunci când vorbești germană în România?

Tatăl meu e jumătate neamţ, jumătate ungur. Înainte de clasa întâi, a fost o mare dilemă în familie. Să mă dea la şcoală în limba germană sau la cea în limba maghiară? Şi mai era şi varianta şcolii de muzică. Ai mei cochetau cu ideea de a emigra în Germania, deci am fost înscrisă la secţia germană a Școlii Generale nr. 9, desi nu vorbeam o boabă de germană. Le voi rămâne veşnic recunoscătoare părinţilor mei pentru acest lucru. Bunica zicea: câte limbi străine cunoşti, de atâtea ori valorezi ca om. Mai vorbesc engleză şi puţin franceză. Însă pentru mine limba germană este limba cea mai frumoasă din lume. Este atât de complexă! Mereu învăţ lucruri noi. Einstein definea eternitatea: cam cât îţi ia să înveţi limba germană. Sunt total fascinată de gramatica ei. Şi acum citesc cărţi de gramatică şi rezolv exerciţii spre a mă relaxa. Toată viaţa am avut numai de câştigat de pe urma limbii germane. Cel mai important câştig e că sunt actriţă la Teatrul German, unde mă simt acasă. Nu aş pleca de la teatrul meu pentru niciun alt teatru din lume.

MULTICULTURALISM. Lucrând la Teatrul German, într-un oraș ca Timișoara, cum vezi multiculturalismul din vestul țării?

Îmi place mult aerul vestic al oraşului meu. Sunt mândră că aparţin unei zone multiculturale şi multilingvistice. Sunt convinsă că Timişoara are un farmec deosebit din acest punct de vedere, nu numai ca arhitectură, infrastructură, dar şi ca relaţii interetnice. Teatrul German işi are sediul într-o clădire în care funcţionează patru instituţii, două dintre ele aparţinând minorităţilor. Nu sunt neapărat de acord cu această titulatură de minoritate, pentru că timişorenii (bănăţenii, de fapt) nu au simţit niciodată o barieră de comunicare şi convieţuire cu celelalte etnii prezente în regiune.

TIMIȘOARA, CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ. Cum se pregătește orașul pentru 2021 şi care sunt azi, din punctul tău de vedere, cel mai importante atracții culturale ale acestuia? Pe lângă teatru, ce ne recomanzi din oraș acum, în prag de iarnă?

Nu pot să spun că oraşul este foarte pregătit pentru anul 2021, dar sunt sigură că există proiecte culturale în pregătire sau derulare deja. Timişoara oferă tot timpul şi alte manifestări culturale, nu numai teatrale. Există mereu concerte, vernisaje, expoziţii, festivaluri de film, iniţiative independente.

ACTRIȚĂ ÎN ROMÂNIA, 2018. Cum trăiește o actriță în România de acum, cum arată viața de dincolo de scenă pentru tine, cât de mult te implici civic și de ce? Și cum în cazul unei actrițe de la un teatru german limba nu poate fi un impediment pentru o carieră în afara țării, te-a tentat vreodată să părăsești România?

Există clar o nesiguranţă financiară, dar această nesiguranţă este specifică tuturor meseriilor bugetate de stat. Viaţa mea dincolo de scenă se derulează între familie, prieteni şi sport, iar plecarea în afara ţării pentru o carieră artistică nu este o variantă pentru mine. Cel puţin, aşa simt acum.

„Totul a început de la o bicicletă. Aveam 28 de ani când mi-am cumpărat prima cursieră. După nici o lună de la achiziţia cursierei, cineva m-a întrebat de ce nu particip la triatlonul anual din Timişoara. Nici măcar nu ştiam ce înseamnă cuvântul triatlon.”

ANDURANȚĂ. Anul trecut ai doborât recordul României în competiția Austria Triathlon Podersdorf – 10 ore, 32 de minute şi 25 de secunde. Cum a început pasiunea ta pentru ironman, cum te antrenezi, care a fost cel mai dificil moment într-o competiție și care a fost cea mai mare bucurie?

Totul a început de la o bicicletă. Aveam 28 de ani când mi-am cumpărat prima cursieră. După nici o lună de la achiziţia cursierei, cineva m-a întrebat de ce nu particip la triatlonul anual din Timişoara. Nici măcar nu ştiam ce înseamnă cuvântul „triatlon”. Când am aflat, m-am simţit imediat atrasă de idee. Astfel, m-am antrenat două luni şi am participat la primul meu triatlon de tip sprint. Am reuşit să ocup locul doi pe podium. În ziua aceea am descoperit că sunt o fire foarte competitivă. În anul următor, nu s-a mai ţinut cursa respectivă, aşa că am trecut la concursuri de alergare sau de înot.

În 2011, am aflat că la Oradea există un concurs de triatlon, dar pe distanţe mult mai lungi decât cel pe care l- am experimentat eu în 2006, cursă numită half ironman. Drept urmare, m-am antrenat jumătate de an şi din nou am urcat pe podium.

Bineînţeles că a trecut foarte puţin timp până să îmi propun primul full ironman. Un ironman înseamnă: 3,8 km inot, 180 km bicicleta şi 42 km alergare, consecutiv, fără pauză, decât scurt de tot, cât să te schimbi pentru proba următoare. Perioada de antrenamente pentru această competiţie a fost foarte interesantă. Am ajuns să mă cunosc cu adevărat. Mi-am dat seama că sunt mai puternică, mai ambiţioasă, mai disciplinată şi mai harnică decât am crezut vreodată că pot fi. Am aflat că depăşindu-mi limitele simt că trăiesc. Antrenamentele zilnice şi lungi au devenit un stil de viaţă.

„Am terminat 8 curse de triatlon pe distanţa ironman: trei la Oradea, două la Podersdorf, unul la Vichy, unul la Hamburg şi unul la Langkawi, în Malaezia. Ironman este a doua mea mare pasiune, după teatru.”

Aşadar, la primul meu ironman, la X-man Oradea, am reuşit să obţin titlul de campioană naţională şi am trăit cel mai frumos sentiment de împlinire. Din clipa aceea m-am îndrăgostit iremediabil şi pasional de acest sport. De atunci şi până în ziua de azi am terminat 8 curse de triatlon pe distanţa ironman: trei la Oradea, două la Podersdorf, unul la Vichy, unul la Hamburg şi unul la Langkawi, în Malaezia. Ironman este a doua mea mare pasiune, după teatru.

Momentul cel mai dificil pe care l-am trăit într-o competiţie a fost anul acesta la Hamburg, unde m-am dus foarte bine pregătită şi foarte în formă, cu şanse mari de a mă califica la Campionatul Mondial de Ironman din Hawaii, Mecca tuturor triatleţilor. Până la km 70 de bicicletă eram prima în clasamentul categoriei mele de vârstă. Ceva din nutriţia pe care o aveam pe bicicletă nu mi-a picat bine deloc. Am ajuns în tranziţie pe locul 7. Alergarea e în general punctul meu forte, pe care mă bazez mereu. De data asta am simţit, din clipa în care am încălţat pantofii de alergare, că nu va fi bine. Tot maratonul mi-a fost rău, greaţă, nu puteam înghiţi nimic. La fiecare pas îmi doream să mă opresc, uram ironmanul, îmi spuneam că nu mai vreau să fac niciodată triatlon. Numai Dumnezeu ştie cum am reuşit să termin cursa. Culmea e că am reuşit chiar să termin pe locul 4. Ştiu că e inutil, dar nu pot să nu mă gândesc din când în când cum ar fi fost dacă nu mi-ar fi fost rău.

Cea mai mare bucurie am trăit-o, evident, în clipa în care am realizat că voi face record naţional. Eram pe la km 30 din alergarea ironmanului de la Podersdorf 2017 şi, când m-am uitat pe ceas şi am realizat ce timp voi scoate, unul cu mult mai bun, peste aşteptările mele, am început să plâng. Am plâns de fericire 12 km de alergare până la finiş şi încă mult după terminarea concursului.

MOTIVAȚIE. Ce te motivează în tot ceea ce faci?

Progresul, endorfina, adrenalina, oamenii inspiraţionali, iubirea, prietenia, provocarea, noutatea, frumosul, bunul, sănătatea fizică, sănătatea mentală.

2018, LA FINAL. Ne apropiem, iată, de finalul acestui an. Dacă ar fi să alegi doar 3 momente din 2018 care îți vor rămâne în minte, care ar fi acelea?

Obţinerea titlului de campioană naţională pe distanţa ironman, în ciuda faptului că am suferit cu șapte săptămâni înainte de cursă un accident de ciclism care s-a soldat cu o fractură de coccis.

În vară, am cutreierat șase ţări cu prietena mea. Amândouă iubim călătoriile.

În februarie, a fost prima dată în viaţa mea când m-am îndrăgostit la prima vedere.

„După fiecare reprezentaţie cu Jurnal de România. Timișoara, primesc multe mesaje de la femei care îmi mulţumesc pentru curajul de a mă destăinui.”
Daniela Török, actriță

Foto: Daniela Török / arhiva personală