Tenacitate, talent, noroc şi o muncă de 20 de ani stau la baza carierei tinerei pianiste Sînziana Mircea (22 ani), considerată una dintre cele mai promiţătoare talente în domeniu. Din 2011 a studiat în Germania la Kӧln, iar din toamna anului trecut a fost acceptată la Academia Pianistica Imola din Italia şi din toamna acestui an va studia la prestigioasa Guildhall School of Music and Drama din Marea Britanie, unde a fost acceptată cu bursă. A concertat în toată lumea, din Texas până la Tokyo şi nu a uitat pe parcurs să se mai oprească din când în când şi la Bucureşti, pentru concerte la Ateneu. Nu degeaba a fost numită una dintre cele mai influete persoane tinere din lumea muzicii clasice de către Radio România Muzical, şi studenta anului în domeniul Arte, la Gala Ligii Studenţilor Români din Străinătate, în 2014. Sînziana e o prezenţă veselă şi întotdeauna plină de bunăvoinţă, a fost educată într-o lume a elitelor şi lucrul acesta se vede prin atitudinea mereu elegantă pe care o are faţă de cei din jur.

Viitorul României: Ce ți-ai dorit să te faci când erai mică?

Sînziana Mircea: O să râdeţi, dar mi-am dorit să mă fac „serviciană”! De ce? Pentru că părinţii mei se duceau în fiecare zi la serviciu iar seara când veneau acasă îmi aduceau mereu dulciuri. Asta m-a făcut să cred că trebuie să fie tare bine să mergi la serviciu dacă îţi dau şi dulciuri când vii acasă. Şi cum pe lume existau muzicieni sau fizicieni, am dedus că părinţii mei sunt servicieni şi am vrut să fiu şi eu ca ei. De alftel, modelele mele în viaţă au fost şi rămân părinţii mei.

Cum ai ajuns să studiezi pianul, îți mai amintești prima oră de pian?

Probabil că aşa a fost să fie: ca orice copil, aveam jucăriile mele preferate, dintre care favorita mea absolută era un pian de jucărie. Şi astăzi, pianul a rămas jucăria mea preferată şi prietenul meu cel mai bun. Prima oră de pian a fost cu siguranţă fascinantă, deoarece profesoara mea de atunci, doamna Elena Dumitrescu, are un talent extraordinar în a lucra cu copiii. Din punctul meu de vedere, un profesor excepţional este acela care te face să îndrăgeşti instrumentul de la prima oră, pentru tot restul vieţii. Este ca o magie! Eu am avut norocul să fiu eleva unor profesoare minunate, precum doamna Dumitrescu, doamna Olga Szel, doamna Stela Dragulin şi lista continuă să se îmbogăţească şi în ziua de azi.

Când ți-ai dat seama că poți urma o carieră profesională?

Adevărul este că o astfel de confirmare vine foarte târziu, după mulţi ani de muncă şi de îndoială. Pregătirea pentru o potenţială carieră de muzician începe foarte devreme, la vârsta de 5-6 ani, deoarece doar la o vârstă atât de fragedă se pot face anumite conexiuni în creier şi se pot crea reflexele necesare. Totuşi, asta nu garantează performanţa la maturitate. În plus, exista concepţia larg răspândită că din muzică nu se poate trăi (ceea ce eu sper că nu e adevărat). Prin urmare, nu am neglijat niciodată celelalte materii de la şcoală şi am avut mereu alternativa de a alege altă profesie. Cred că decizia cea mai importantă a venit în liceu, atunci când am fost acceptată să studiez economia în Marea Britanie în baza rezultatelor mele academice. În acel moment, când chiar a trebuit să aleg, mi-am dat seama că ceea ce îmi doresc să fac cu adevărat în viaţă este să studiez muzica şi am ales să continui pe acest drum. De altfel, muzica este un fel de matematică aplicată, aşa că nu era prea departe de economie. Altfel spus, am ales să studiez economia sunetelor. Mă gândesc însă mereu la una dintre colegele mele care a studiat pianul până în clasa a XII-a, iar acum studiază Medicina şi se pregăteşte să devină neurochirug. Chiar ea mi-a spus cât de mult a ajutat-o cântatul la pian, deoarece i-a dezvoltat foarte mult reflexele şi independenţa mâinilor, elemente de altfel esenţiale în chirurgie.

Când ai plecat la studii în străinătate și unde?

Am plecat la vârsta de 18 ani, imediat dupa terminarea Liceului de Muzica „George Enescu” din Bucuresti, când am fost acceptată la Universitatea de Muzică şi Dans din Kӧln, Germania, cea mai mare universitate de muzică din Europa. Acum sunt studentă în anul IV la clasa Prof. Sheila Arnold şi mă pregătesc să susţin examenul de licenţă în această vară.

Când ai concertat prima dată, unde a fost și ce a însemnat pentru tine experiența asta?

Acum, când mă gândesc în urmă, îmi dau seama că prima apariţie „serioasă” în public a fost chiar în clasa I, acum 16 ani. Doamne, cât timp a trecut! Altfel spus, am debutat în mileniul trecut, cu ocazia participării la Gala Tinerelor Talente a Liceului Dinu Lipatti, care avea loc în fiecare an înainte de Crăciun. După aceea au urmat primele concursuri câştigate, dintre care Premiul I la Concursul Internaţional ProPiano din Bucureşti, în anul 2001. Atunci am debutat la Ateneul Român, Sala Mare, când am urcat pentru prima dată pe cea mai prestigioasă scenă a ţării cu ocazia Galei Laureaţilor. Tot în acel an am susţinut un mini-recital în Piaţa Festivalului George Enescu, ediţia 2001, în prezenţa Baronesei Emma Nicholson şi a altor oficial români. Îmi aduc aminte şi astăzi că am cântat cu mare entuziasm cele „4 Dansuri româneşti” de Sabin Dragoi, adevarate „hit-uri” ale copilăriei mele.

Când cânți pe scenă intri într-un fel de transă muzicală? Cum este experiența din perspectiva pianistului?

Cu siguranţă mă aflu într-o stare specială de fiecare dată când intru pe scenă. Da, mi s-a întâmplat de câteva ori să intru şi într-un fel de transă muzicală, însă astfel de momente sunt rarisime şi oricât aş vrea, nu pot să găsesc mereu acea stare de graţie. Sergiu Celibidache însuşi s-a referit la asftel de momente în interviurile sale. Oricum, fiecare concert aduce cu sine o mare responsabilitate şi, prin urmare, concentrare maximă. Probabil că tocmai această stare specială este cea care face muzica mai frumoasă şi îi conectează pe artiştii de pe scenă cu publicul din sală. Această emoţie pură face diferenţa între concertele live şi înregistrările din studio şi de aceea probabil că ne place tuturor să ne ducem în sălile de concert, indiferent de genul muzical favorit. Totuşi, în muzica clasică rolul publicului este foarte diferit faţă de concertele pop sau rock, unde publicul participă în mod activ.

Studiezi la Kӧln și din toamnă am înțeles că vei studia la Guildhall în Londra. Cum este experiența școlii de muzică în străinătate?

Într-adevar, din 2011 studiez în Germania şi îmi dau seama cât sunt de norocoasă sunt pot călători şi studia afară. Mi-am făcut prieteni din toată lumea, am luat lecţii de la mari personalităţi şi am intrat în contact cu artişti de nivel mondial. De exemplu, profesorii din şcoala mea, precum pianistul Pierre-Laurent Aimard sau violinista Mihaela Martin, predau şi îşi desfăşoară cariera concertistică internaţională în acelaşi timp, aşa că între două concerte pe marile scene ale lumii, la Carnegie Hall sau Wigmore Hall, fac o „ escală” la Kӧln pentru un curs cu noi. Aşadar, este un mediu excelent, de unde primesc multe informaţii şi inspiraţie pentru dezvoltarea mea.

Cum este să trăiești acolo, cum te-ai adaptat?

Bineînţeles, fiecare început este mai greu, mai ales din cauza distanţei faţă de casă şi a diferenţelor culturale, dar majoritatea studenţilor străini vor să îşi facă cât mai mulţi prieteni imediat ce ajung aici, prin urmare procesul de adaptare devine mai uşor. Oricum, muzica este limbajul universal care ne uneşte pe toţi şi ne bucurăm împreună de ea.

Cum ai obținut bursa la Londra și ce așteptări ai de la Guildhall?

În iarna anului trecut a avut loc admiterea pentru masterat la Guildhall School of Music and Drama iar selecţia a fost foarte dură. Dintre cei admişi, un număr foarte restrâns de studenţi au primit bursă integrală de studii, printre care, din fericire, mă număr şi eu. Guildhall este o instituţie de top în domeniu, cu profesori excelenţi şi studenţi foarte competitivi, o rampă de lansare pentru tinerii artişti. Eu voi avea privilegiul de a studia la clasa profesorului Ronan O’Hora, unul dintre cei mai importanţi pianişti din Marea Britanie, cu o carieră absolut impresionantă: peste 30 de CD-uri produse de EMI sau Virgin Classics şi peste 100 de concerte difuzate la BBC Radio 3. Aşa că mă consider o tânără pianistă cu adevărat privilegiată să am posibilitatea să învăţ de la o astfel de personalitate. În acelaşi registru însă, consider că o realizare la fel de mare este admiterea la Academia Pianistica Imola din Italia din toamna anului trecut, unde mă aflu sub îndrumarea maestrului Boris Petrushansky, discipol al marelui profesor si pianist Heinrich Neuhaus, cu care au studiat de-a lungul timpului, de asemenea, Sviatoslav Richter şi Radu Lupu. De altfel, Richter, unul dintre modelele mele pianistice, a fost el însuşi profesor la Accademia Imola.

Povestește-ne despre experiența de a concerta în Japonia? De ce a fost atât de special? Cum este publicul japonez față de publicul european?

În Japonia am concertat de două ori. Prima dată, în 2012, am susţinut o serie de recitaluri în Tokyo, Toyama şi Okayama în memoria victimelor cutremurului şi tsunami-ului din 2011. Cu excepţia recitalului de la Tokyo, celelalte două recitaluri au fost în săli foarte mari, de 1.000 şi 1.700 de locuri. Spre comparaţie, Ateneul Roman are 800 de locuri. A fost o experienţă de neuitat, cu un public foarte numeros, foarte cald şi recenzii excelente în ziarele japoneze. Spre bucuria mea, invitaţia de a reveni în Japonia a venit imediat, aşa că, în 2013 m-am suit iar în avion cu direcţia Tokyo, pentru a susţine unul dintre cele mai importante concerte din cariera mea de până acum: Concertul nr. 5 „Imperialul” de Beethoven la Tokyo Metropolitan Theater sub bagheta dirijorului japonez Mitsuyoshi Oikawa, alaturi de Orchestra Mozart Virtuoso Festival. De altfel, maestrul Oikawa este unul dintre discipolii marelui dirijor român Sergiu Celibidache. A fost o senzaţie incredibilă să cânt unul dintre marile „hit-uri” ale muzicii clasice în această sală de 2.000 de locuri, plină. Raportându-mă la experienta mea personală, japonezii sunt foarte pasionaţi de muzica clasică şi au săli de concerte superbe, ceea ce denotă un mare respect pentru cultură.

Cât de des concertezi în România?

Concertez pe scenele din România cu multă bucurie de câteva ori pe an, fie în recitaluri, cum ar fi cele de la Ateneul Român, fie alături de orchestre precum Filarmonicile Arad, Ploieşti sau Botoşani. Un recital recent care a însemnat enorm pentru mine a fost cel de la Muzeul Cotroceni din această primăvară, recital prin care Radio România Muzical şi-a aniversat 18 ani de emisie. A fost o mare onoare pentru mine să susţin acest concert, având în vedere importanţa evenimentului şi faptul că eu sunt un mare fan al Radio România Muzical, fiind postul meu de radio favorit pe care îl ascult online oriunde aş fi. Mai mult decât atât, anul acesta am avut surpriza ca Radio România Muzical să mă includă pe lista celor mai buni muzicieni români sub 30 de ani, promovaţi în cadrul proiectului UNESCO „Tinerii şi Radioul” cu ocazia Zilei Mondiale a Radio-ului.

Cum arată cariera ta acum? Te deplasezi mult în lume?

Să luăm anul 2014: l-am început la Bucureşti, unde am câştigat Premiul pentru „Cel mai bun student român din străinătate – Categoria Arte”, în cadrul Galei LSRS. Apoi am debutat în Marea Britanie la St Martin-in-the-Fields, la invitatia ICR Londra. Am susţinut apoi o serie de concerte la Kӧln, Bucureşti, Praga, Ploieşti, după care mi-am luat pălăria de cowboy şi am plecat în Texas. Am avut şansa să mă număr printre cei 24 de tineri pianişti din toată lumea selectaţi de Van Cliburn Foundation şi TCU School of Music şi am primit o bursă integrală pentru a participa ca „young performer” la Festivalul PianoTexas din Fort Worth, SUA. Am continuat vara în Europa, participând la alte festivaluri, precum „Holland Music Session” sau Festivalul Soller din Palma de Mallorca. Iar 2015 nu este deloc mai plictisitor: in luna martie am cantat in Festivalul International de la Koblenz in seria „Rising Stars”, unde am primit de altfel Premiul Publicului şi urmează concerte la Bonn, Arad, Budapesta şi cel mai important, examenul de licenţă

Pianistul este un fel de vedetă a orchestrei, nu e loc pentru pianiști într-o orchestră cum este în cazul altor instrumente. E o presiune pe cei care studiază pianul, o concurență mai mare?

Cred că da, concurenţa este mai mare decât în cazul altor instrumente de orchestră. De asemenea, în timp ce un intrumentist de orchestră poate să stea zeci de ani în aceeaşi orchestră şi să aibă o carieră de succes, pentru un pianist, posibilitatea de a concerta mereu în acelaşi loc este exclusă. Dar un pianist, ca şi alţi instrumentişti, are ocazia de a cânta atât solo sau ca solist al orchestrei, cât şi în formaţii camerale.

Ce ți-ai dori mai departe de la viață?

Îmi doresc în primul rând ca eu şi familia mea să fim sănătoşi şi să am puterea de a-mi urma visele. Restul o sa vină de la sine.

Ce sfat ai pentru micile talente care abia acum pornesc la drum? Ce ai fi vrut să știi și tu la vârsta lor?

Nu cred că sunt încă în poziţia de a da sfaturi, dar pot să împărtăşesc din experienţa mea de până acum: nu este un drum uşor, îţi trebuie multă tenacitate, voinţa de a exersa ore în şir în fiecare zi, norocul de a fi inspirat în momentele importante în care te afli pe scenă într-un recital sau într-un examen. O carieră în acest domeniu se începe fără exagerare de la vârsta grădiniţei şi numai cei care cred cu adevărat în visul lor pot reuşi. Dar în acelaşi timp este un drum foarte frumos, care îţi aduce multe bucurii şi cu siguranţă mulţi prieteni. Există stereotipul că „pierzi” copilăria din cauza orelor de studiu, dar eu cred că de fapt un copil care studiază un instrument câştigă foarte mult: fiecare succes, oricât de mic aduce cu sine satisfacţii. De exemplu, primul meu concurs de pian la vârsta de 7 ani mi-a adus cel mai mare trofeu de până acum: un căţel pekinez care mi-a fost prieten credincios timp de 12 ani şi care a studiat „cot la cot” cu mine fiecare piesă.

Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la mentorii tăi?

Înainte de a vă răspunde la întrebare, aş vrea să vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la acest interviu şi cititorilor pentru răbdarea de a-l parcurge până la capăt. De altfel, aceasta este lecţia pe care am primit-o de la mentorii mei: să am răbdare şi să rămân mereu optimistă! Aşa cum spunea bunicul meu, „ce-i al tău e pus de-o parte”!

CITAT: “O carieră în acest domeniu se începe fără exagerare de la vârsta grădiniţei şi numai cei care cred cu adevărat în visul lor pot reuşi”. Sînziana Mircea, pianistă.