România e redusă, încă, la stereotipuri – corupţie şi cerşetori – şi, după 6 ani în Uniunea Europeană, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Valentina Pop, jurnalistă EUobserver şi colaborator The Economist, încearcă, de câţiva ani, să schimbe prejudecăţile europene cu cifre şi fapte.

„Întrebarea standard pe care o primesc e: „Şi cum e acum în România, după ce aţi intrat în UE? Mai bine? Dar cu corupţia cum e?” E brandul nostru de ţară. Problema e că restul e total necunoscut. Munţii, lacurile, oraşele din Transilvania. Umorul. Vinurile bune. Zâmbetul bătrânilor ce şed în faţa porţii. Toată cultura post-comunistă care ar putea fi valorizată, care a transformat Berlinul în capitala hipster a Europei”.

Valentina Pop are 32 de ani şi ultimii patru i-a petrecut în Bruxelles, ca jurnalist la EUobserver – ziar online independent de politica si economie europeana, în timp ce a colaborat pentru The Economist, pe subiecte despre România. De 5 luni s-a mutat la Berlin, tot corespondent pentru Euobserver.

În Berlin, oamenii zâmbesc mai puţin

Val, cum îi spun prietenii, s-a născut la Cluj şi a urmat Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii Babeş Bolyai, în limba germană. În Bucureşti, a lucrat la Cotidianul, Romania Liberă şi NewsIn.

„Am plecat din Romania în 2008 pentru că m-au angajat la EUobserver, cu care colaborasem de câţiva ani. În 2006-2007 am fost în SUA cu o bursă pentru jurnalişti şi când m-am întors în Bucureşti am văzut piaţa media degradându-se rapid. Aderarea la UE în 2007 nu a reuşit să schimbe societatea în bine, sau cel puţin nu în măsura în care ma aşteptam”.

În Bruxelles, începuturile au fost specifice adaptării la o nouă viaţă. „A fost greu în primul an, până m-am obişnuit cu jobul, cu oraşul, cu birocraţia absurdă din Belgia. Apoi mi-am făcut prieteni, am descoperit locuri frumoase şi am început să mă simt acasă”.

Îşi aminteşte în special de o întâmplare care rezumă foarte bine atmosfera de acolo. „O prietenă din Bruxelles, fire sportivă, m-a convins într-un week-end să merg cu ea şi colegii ei, profesori la o şcoală europeană, într-un tur cu bicicleta. I-am spus că nu mai fusesem pe bicicleta din copilarie. „Suntem toţi peste 50 de ani, nu-ţi fă probleme, mergem încet.” Am luat trenul până la Bruges, de unde ne-am urcat toţi pe biciclete. Era în iunie. Flandra profundă. Înnorat, 9 grade, noroc că aveam mănuşi de lână. Canale, câmpuri înflorite de rapita, căsuţe cu muşcate la ferestre. Apoi s-a iscat un vânt puternic, frontal. Degeaba era plat terenul, aveai senzaţia că erai într-un tunel de aer şi că nu avansezi deloc. Profesorii peste 50 de ani s-au dovedit a fi foarte sportivi. În final, din cei 30km cât fusese plănuit, s-au făcut 75 în total, pentru că ghidul a vrut să ne arate şi o rezervaţie pe malul mării, în Olanda. A doua zi, pe un zbor transatlantic, am dormit buştean. La aterizarea în Washington, persoana de lângă mine mă întreabă: „Nu vă supăraţi, ce tranchilizante aţi luat?” Am zâmbit: „Reţeta belgiană”.

În Berlin e foarte diferit. „E ca un salt din Cluj în Bucureşti, la altă scală. Bruxelles-ul e un orăşel compact, mergeam mult pe jos, iar arhitectura e tipic belgiană. Berlinul e o metropolă şi multe părţi din oraş seamană cu Bucureştiul. Minus traficul nebun şi poluarea. Oamenii,în schimb, sunt mult mai serioşi şi zâmbesc mai puţin decât în Bruxelles. Dar exista piste de biciclete peste tot si de saptamana viitoare sper sa vina si primavara”.

Întotdeauna Crăciunul îl petrece în România. Mai vine în ţară primăvara sau vara. „As vrea sa ma intorc. Dar soarta colegilor mei din presa ma descurajeaza. Si nu ma simt inca in stare sa abandonez jurnalismul. Daca ar fi sa ma intorc, ar fi la Cluj, in orice caz, nu in Bucuresti”, spune Val. „M-aş întoarce la Cluj pentru că acolo am crescut şi pentru căe un oraş tihnit”, adaugă ea.

Ce îi lipseşte din România? „Umorul. Uşurătatea fiinţei. Cu toate probleme sociale, economice, politice, există un je-ne-sais-quoi românesc… o lejeritate în a aborda greutăţile, care-mi lipseşte. Mai ales aici în Berlin”.

Câinele tânăr şi românesc al democraţiei

Valentina scriedespre România pentru străini. „Din păcate, acum, cu alegerile din Germania şi campania anti-imigraţie din Marea Britanie, România e din nou redusă la corupţie şi cerşetori. O caricatură pe care încerc să o combat cu cifre, fapte”, spune ea.

Jurnalista face o comparaţie între media din Bucureşti şi cea din Bruxelles şi Berlin. „Jurnaliştii sunt expuşi presiunilor oriunde ar lucra în lume. Dar în Bucureşti mediul e mult mai toxic şi instabil decât în Bruxelles sau Berlin. În România e o presă încă tânără comparativ cu tradiţia anglo-saxonă de presă liberă, de investigaţie, de jurnalism înţeles ca şi câine de pază al democraţiei. Există jurnalism de exceptie şi în România. Există reporteri curajoşi, editori care ţin piept presiunilor. Dar tabloidizarea, folosirea presei ca armă politică, patroni de presa care privesc media ca jucărie personala, plus salariile de mizerie – toate aceste probleme sunt mult mai grave în Bucureşti decât în Bruxelles sau Berlin”.

Când e întrebată de articolul care i-a creat cele mai mari provocări, Valentina povesteşte despre moartea lui Bin Laden (http://euobserver.com/foreign/32248).„A fost cel mai dificil de scris din punct de vedere logistic: eram în aeroportul din Munchen, ma întorceam de la nunta unui văr din Cluj. Am avut noroc cu o eurparlamentară finlandeză, destul de matinală, să o pot suna pentru o reacţie. Am apăsat „send” pe story la ultimul apel prin megafoane. N-au fost prea încantate stewardesele Lufthansa, dar am prins avionul de Bruxelles şi articolul a apărut la timp”.

O puteţi urmări Valentina pe Twitter, pe contul https://twitter.com/valentinapop– unde agenda europeană este rezumată, în fiecare zi, în ştiri de 140 de caractere, sau pe EUobserverhttp://euobserver.com/search/author/229.

„As vrea sa ma intorc. Dar soarta colegilor mei din presa ma descurajeaza. Si nu ma simt inca in stare sa abandonez jurnalismul.” 
Valentina Pop, jurnalistă