Maria Gheorghiu este cofondator al ONG-ului OvidiuRo, una dintre organizațiile de succes din România. Organizația  desfășoară programul “Fiecare Copil în Grădiniță”, prin care mai bine de 2000 de copii care trăiesc în cele mai sărace zone ale României, mai precis din douăzeci și cinci de comunități, merg la grădiniță.

Credit foto: Daniel Vrăbioiu

A trecut mai bine de un deceniu de când, alături de Leslie Hawke, mama actorului american Ethan Hawke, își dedică viața educației celor mai nevoiași dintre copiii României. OvidiuRo este o organizație care funcționează pe bază de donații – de la mari companii și de la persoane fizice.

Pe 25 octombrie 2014, după patru ani de pauză, OvidiuRo va relua și Haloween Charity Ball, la Palatul Parlamentului, unul dintre cele mai spectaculoase evenimente de fundraising din România, care reunește membri ai guvernului, ai mediului de afaceri și ai societății civile pentru a oferi oportunități educaționale celor mai săraci copii din România.

Am venit la dumneavoastră ca să înțelegem și cum funcționează mecanismul filantropiei. De ce unii oameni donează și cei mai mulți nu.
Îmi place că vreți să înțelegeți. Știți, ne lipsește ceva, nu știu dacă la români sau la oameni în general. Eu nu merg pe ideea asta, că doar românii fac sau nu fac. Chiar și mie, care vreau să sprijin altă organizație, îmi lipsește pasul ăla de la a vrea să fac la pur și simplu a o face. Ne împotomolim la ultimul pas. Un preot din Lăpuș mi-a spus teoria asta care nu se aplică doar la donații, ci în toate domeniile vieții. El o numea teoria celor nouăzeci și opt de grade Celsius, adică poți să încălzești apa până la 98 sau 99 de grade, dar dacă nu o aduci la 100 de grade, ea nu fierbe. Degeaba ajungi până la 99, dacă nu faci și ultimul pas.

Cu ce ocazie v-a spus asta?
Îi povesteam de proiectul nostru din localitatea maramureșeană Ponorâta. Am vrut să fac un proiect acolo și am eșuat. Am zis că acolo nu merge cu metode tradiționale, hai să încercăm cu bolovani colorați, cu troițe și în demersul de a aduce o troiță l-am cunoscut pe acest preot, care mi-a zis această teorie.

Câți ani avea preotul?
Vreo 45-50 de ani, era deschis la minte, avea și o afacere în agricultură, în farming. Era un preot foarte modern.

Cum a început implicarea în OvidiuRo?
Înainte de OvidiuRo a fost altceva. A fost întâlnirea întâmplătoare cu Leslie, la începutul anului 2001.

Cum s-a produs?
Eu la bază sunt învățătoare. Vizitam destul de des de prin 1996-1997 Școala Americană, ca să fur idei, să mă inspir de la cum predau ei.

Unde predați dumneavoastră?
La o școală obișnuită din cartier – școala 193, din Drumul Taberei.

Acolo și locuiați?
Da, acolo locuiam, acolo am și copilărit. Voiam să mă inspir de la profesorii din sistemul internațional, eu intrasem într-o alternativă educațională numită „Step by Step”.Training-ul teoretic pe care îl primisem nu fusese suficient și de aici nevoia de a merge la Școala Americană. Și m-am împrietenit cu o profesoară de acolo care era soția directorului. Mergeam de câteva ori pe an acolo. Eram într-un fel de “acasă”. Leslie venise deja în România, ca voluntar Corpul Păcii. Fusese repartizată la Bacău, dar venea și prin București să cunoască alți oameni. Și drumurile au dus-o la directorul Școlii Americane, căruia i-a povestit cam ce ar vrea să facă. Și tipul i-a zis că mai e cineva ca ea – eu. Întâmplător eu tocmai trecusem pe acolo, în ziua aceea sau poate cu o zi înainte, nu mai știu, eram proaspătă în mintea lui. Mi-a trimis un mail. Ea mi-a zis că e americancă, că se ocupă de educație, copii, Corpul Păcii. Eu am zis: “why not?”. Și ne-am întâlnit în aceeași zi la un prânz. Și de atunci lucrăm împreună. Ea mi-a zis că e în Bacău, i-am zis că o să vin să o vizitez să văd ce face și cum face. Odată ce am vizitat Bacăul, am hotărât că ăsta e drumul. Diana, fiica mea, era mică, termina clasa a patra. S-a întâmplat că Leslie a cucerit-o pe Diana. Ne-am mutat în vara acelui an la Bacău. Leslie obținuse finanțare pentru programul “Gata, dispus și capabil”, care era adresat copiilor și mamelor care cerșeau pe străzi în Bacău. Soluția era educație pentru copii, ca să spargă cercul vicios al sărăciei, și locuri de muncă pentru mame, ca să devină din cerșetori întreținători și copiii să vadă un model de persoană care lucrează.

Așa a început totul?
Da, programul acela a fost începutul. În parelel am făcut o școală și o grădiniță privată – “Romanian American School of Bacău”, pe care a finanțat-o Leslie.

Ce s-a ales de ea?
 Era un pic schizofrenic, eram și într-un program cu cei mai săraci copii și într-un program cu cei mai înstăriți copii și am considerat că pentru copiii bogați sunt multe alternative și am transferat școala unei familii ai cărei copii învățau la școala noastră. Eu și Leslie am ales să ne concentrăm pe programul pentru copiii săraci. Eu la început am lucrat pe programul pentru copii. Programul pentru mame era setat, iar în timp de la cele două direcții, mame, copii, am ales să ne concentrăm pe copii. Asta s-a întâmplat prin 2007. Am făcut grupuri de mame până prin 2004. Leslie fusese repartizată de Corpul Păcii la un ONG local “Fundația pentru Sprijin Comunitar Bacău”, iar acolo am lucrat și eu prima dată. Și în 2004, noi, echipa “Gata, dispus și capabil”, ne-am desprins de sub umbrela aceea și ne-am înființat propria asociație – OvidiuRom.

De ce ați ales acest nume – era dedicat romilor?
Nu. De altfel, am și schimbat după aceea în OvidiuRo. Noi zicem că lucrăm pe criterii de sărăcie, și chiar așa facem, dar cei mai săraci oameni din România sunt de fapt romi. Programul acolo bate.

Și numele s-a schimbat din OvidiuRom în OvidiuRo ca să nu mai existe confuzia asta etnică.
Da, ca să nu mai existe, căci noi de fapt nu avem niciun criteriu etnic. Am mai stat un an-doi în Bacău, și la un moment dat am zis: “OK, Leslie, programul ăsta merge aici, dar hai să îl luăm, să-l ducem la București, să vedem dacă merge și acolo.”

CE SE VA ÎNTÂMPLA ÎN 2020

Cu școala din Drumul Taberei cum a rămas?
Mi-am dat demisia în septembrie 2001. Ideea a fost să rămân un an sau poate doi la Bacău, să vedem cum merge. La fel gândea și Leslie, care era voluntar în Corpul Păcii și când vii cu ei ești pe doi ani, după care mai poți să extinzi un an. Ea a rămas apoi și fără Corpul Păcii, la început mergeam așa, din an în an, și abia în 2010 ne-am făcut amândouă un angajament clar că o să rămânem în povestea asta până în 2020.

Și după aceea?
După aia, organizația în sine se dizolvă. Termenul nostru 2020 e gândit așa: până atunci, ideea noastră, fiecare copil sărac la grădiniță în fiecare zi, să devină program național, finanțat din fonduri publice. Dacă din oamenii care lucrează cu noi, vor fi unii care vor vrea să continue Asociația, într-o altă formă, cu atât mai bine.

Și ce vei face după 2020?
I have no clue. Dar oricum cred că voi fi brain dead până în 2020. Mă întreb și eu uneori ce voi mai face.

Comit o indiscreție și vă întreb ce vârstă veți avea în 2020?
51. Probabil că va fi o pauză, de o lună, de un an, nu știu cât, apoi, altceva. Am flirtat cu ideea de a fi designer de coperți de cărți.

Ce trebuie făcut ca “Fiecare Copil în Grădiniță” să devină program național?
Trebuie să devină legislație și să fie bine implementat. Facem advocacy, lobby, Halloween Charity Ball OvidiuRo se reia anul acesta, pe 25 octombrie. Din 2010 n-a mai fost.  Accentul se punea foarte mult pe partea mondenă a Balului. Noi îl făceam cu resurse in kind, obțineam totul pro-bono. Voiam ca nu mai mult din zece la sută din banii strânși să meargă spre organizare și restul spre program. Ne lua foarte mult din energie. Jumătate de an, jumătate de echipă numai asta făcea. Era o nebunie, erau mulți nervi. Îl făceam la Casa Poporului, era singura sală care putea să țină 700 de invitați. Aveam licitații, strângeam în jur de 400.000 de euro, cred că ultima oară au fost cam 500.000 de euro.

O ȘANSĂ PENTRU 60.000 DE COPII ÎN FIECARE AN

De ce v-ați concentrat pe grădiniță? De ce grădinița?
Creierul se dezvoltă cel mai mult în primii ani de viață. Ne-am dat seama că, în educație, șansele cele mai mari le-au avut copiii cei mai mici. Cei care se întorceau la programele de “A doua șansă” învățau cel mult să scrie și să citească, dar atât. Și ne-am axat pe o generație – generația de copii care are acum între 3 și 5 ani, dintre care cel puțin 10% trăiesc în condiții de sărăcie extremă. Grădinița nu e obligatorie în România.. Școala e, dar doar teoretic. Nici la școală nu se duc copiii cei mai săraci. Se înscriu, îi înscrie profesorul. Fiind decalajul prea mare, rămân repetenți, sunt discriminați, se pierd pe parcurs.

Și grădinița e soluția?
Grădinița nu a fost niciodată obligatorie, dar era mult mai răspândită în comunism. Așa au apărut grădinițele – din necesitatea de a avea un sistem de îngrijire a copilului mic, atunci când părinții lucrează. În educația timpurie, definită 0-7 ani, a fost pus accentul pe îngrijirea copilului, nu pe stimularea lui intelectuală. Acum de-abia a ajuns această problemă, educația preșcolarului, la Ministerul Educației. Problema preșcolarilor a fost pasată întâi la Ministerul Sănătății, apoi la Ministerul Muncii. Și acum se face un curriculum mai adecvat, abia acum se înființează bune standarde. Erau foarte multe creșe și grădinițe legate de fabrici, chiar în curtea lor. După 1989, tot sistemul acesta s-a prăbușit.
În plus, la țară n-a fost niciodată un sistem foarte dezvoltat de educație preșcolară. Ce targetăm noi e ruralul. Familiile tradiționale aveau mai mulți copii pentru a sta cu animalele și a se ajuta unii pe alții.

Se pune poate un semn egal, în chestiunea educației, între familiile de romi și familiile de români din mediul rural?
Nu sunt diferențe fundamentale. Și de fapt la fel e peste tot în lume unde ai sărăcie. Toată lumea trebuie să contribuie cu ce poate. Faptul că ai două sisteme – grădiniță cu program prelungit, la care plătești ca părinte masa de prânz și gustările și grădiniță de numai patru ore – nu ajută. Oamenii din mediul rural zic: domnule, eu mă duc să culeg ciuperci, eu stau toată ziua în pădure, cine mi-l ia pe copil de la grădiniță la ora 12? Așa, îi sacrifici pe cei mai mari din familie care preiau rolul părinților. Noi avem situații în care cei mici vin la grădiniță în fiecare zi, dar cei mai mari nu merg la școală.

Miza principală a sistemului pe care l-ați gândit este tichetul în valoare de 50 lei cu care părinții le pot cumpăra copiilor hrană sau îmbrăcăminte? De aceea își aduc copiii la grădiniță – pentru acești 50 lei?
E și nu e o sumă. Vorbeam cu un primar dintr-o comună din Roșia, Sibiu. Mi-a zis: Măi, n-am crezut că va merge programul vostru – că acești 50 de lei tot îi dă unuia care muncește cu ziua două zile la rând. Nu înțelegea acest mecanism – de ce aș face un efort de o lună, când pot lua banii ăștia în două zile de sapă? Dar a fost deschis primarul. A sprijinit.

Nu v-ați gândit să măriți suma?
Nu ar fi în regulă să mărim suma asta pentru că noi vrem să devină program național, asa că trebuie să ne gândim și la costuri. Dacă am fi în urban, am mări, dar noi suntem în comunități rurale și semi-urbane. De ce să pun mai mult, dacă merge și cu cincizeci de lei?

SOLUȚIA PENTRU SISTEMUL DE EDUCAȚIE PREȘCOLARĂ

Ce e greșit în sistemul de învățământ din România?
Wow!

A existat o evoluție sau putem vorbi de un regres?
Cred că formarea profesorilor e cea mai rea.

Rămân profesorii blocați la anul în care au intrat în învățământ?
Nici măcar. Nici măcar formarea inițială nu mai e cum era. Eu am prins Liceul Pedagogic – patru ani. La 18 ani eu deja predam. Și chiar dacă nu eram maturizată emoțional, aveam competențe deja formate. Făceam practică la greu. Nu știu dacă aș insista să se revină la Liceul Pedagogic de format vechi, dar îți trebuie practică – ceea ce acum nu se mai face. Și a fost o idee faină cu masteratul didactic, care nu s-a implementat. Noi întâlnim o varietate de profesori – de la oameni formați pe modelul vechi și încremeniți într-un anumit modul pedagogic, la oameni formați din mers care nu sunt nici așa-nici așa, la oameni care predau în comunități sărace, care nu sunt nici măcar formați. Mi-ar fi greu să dau o soluție pentru creșterea generală a calității educației.

Nu o soluție, dar măcar un diagnostic.
Un diagnostic e că nu e OK. Aș spune că oamenii care reușesc, copiii care reușesc, o fac împotriva sistemului. Eu m-am format în Statele Unite ale Americii, cu programul Step by Step și călătorisem, dar nu foarte mult. Cred că aplicasem și la un grant Comenius, strămoșul Erasmus, vizitasem niște școli în Anglia. Dar de format, m-am format în Washington.

Acesta a fost inflexion point-ul?
Cred că cel mai mult m-au deschis la minte faptul că am lucrat din 1992-1993 cu multinaționalele venite atunci în România. Cred că am avut o dublă amprentă – una pe filieră pedagogică, una pe filieră corporate. Și probabil cel mai mult m-a ajutat engleza.

Unde ați învățat engleza?
La școală și cu meditații. Pe atunci făcea diferența, nu erau atât de mulți care să vorbească engleză cum sunt acum. Te angajau sau nu te angajau dacă știai engleză. Asta mi-a permis să înțeleg ideile la prima mână. Faptul că ai acces la materiale la prima mână, și nu prin versiuni prescurtate sau mai știu eu cum, m-a ajutat foarte mult. Contează enorm. Am văzut multe chestii traduse anapoda. Liceul Pedagogic a fost însă o fundație bună, a fost greu și de intrat și de rămas. Avantajul a fost că atunci când terminam, primeam post în București. Eu în 1987, când am terminat, am primit post în București, ceea ce era mare lucru.

La Revoluție ce-ați făcut, doamnă?
Am fost pe aici, prin centru (n.m. – interviul a avut loc pe ampla terasă a apartamentului unde locuiește Leslie Hawke la București, pe Calea Victoriei).

Ce așteptări aveați atunci?
Era un sentiment de bucurie generală. Dar și acum mă lupt cu “a fost sau n-a fost?”.

Știați unde vrem să ajungem?
Nu știam. Știu un singur lucru – că mi-am schimbat radical părerea despre schimbările în bine care ni s-au întâmplat după ce am fost acum doi ani la Chișinău.

V-ați întors un pic în timp.
Da! Am plecat cu Basarabia-pământ românesc! și m-am întors văzând diferențele mult mai bine.

Bucureștiul e o altă lume.
Cred că intrarea în Uniunea Europeană, în NATO și-au pus amprenta. În comunitățile în care noi lucrăm, simțim și presiunea unei bombe sociale. La Budila, în Brașov, ca să îți dau un exemplu pe care îl cunoaștem bine amândoi, lumea pare senină – soare, curți, pisici, copii, dar copiii aceia vor deveni maturi și ce vor face ei? Trebuie să supraviețuiască și cum pot să supraviețuiască fără educație? România pierde de două ori – o dată când dă ajutoare sociale, căci le dă de multe ori unor oameni apți de muncă și a doua oară pierde prin taxele pe care acești oameni, dacă ar avea locuri de muncă, le-ar plăti la buget. Banca Mondială a calculat și sunt milioane de euro anual pe care România le pierde din aceste cauze.

Apoi, acum e mult mai ușor pentru elite să plece.
La medici se vede cele mai bine și la informaticieni, deși să zicem că informaticienii mai pot lucra și pe aici.

E o altă mare problemă.
Nu știu dacă știți, dar noi am adăugat și o componentă de sănătate în programele OvidiuRo. Credeam că sistemul de educație e cel mai fucked up, după care l-am văzut pe cel de sănătate. Cred că în educație mai avem o șansă. Pare că noi am găsit o soluție – cel puțin pe educație preșcolară, e și eficientă din punct de vedere al costurilor.

Ce este corabia aceea pe care o purtați la gât?
Îmi place apa, îmi plac oceanele.

Ce zodie sunteți dumneavoastră?
Vărsător.

Și corabia?
Pe partea de training de profesori, visul meu ar fi, după ce toți copiii vor fi în grădiniță, ar fi să creem un edu-port unde profesorii să vină cu ambarcațiunile lor, mari, mici, cum or fi, să lase ce resurse au și să-și încarce corabia cu ce au nevoie pentru noul an. Așa am început și blogul meu www.eduport.ovid.ro. Corabia e un simbol.

Viitorul României?
România ca trend de natalitate e pe negativ. Nouă ne trebuie forță de muncă. Generația mea și a ta duce pe umeri pensionari și vom duce foarte mulți dependenți de ajutor social. Eu cred că natalitatea e benefică. Natalitatea în comunități sărace e corelată cu nivel de educație redus. Mamele din grupurile noastre cu care am lucrat și în care șase luni ne vedem zilnic, dacă le întrebai câți copii ar vrea, ziceau doi-trei. Nivelul de educație, lipsa banilor, concepțiile bărbaților, un anumit model cultural, toate contribuie ca dorințele acestor femei să nu se împlinească. Și singura opțiune e avortul care costă și doare și pe care uneori îl prinzi prea târziu.

CITAT: „Punem o picătură în ocean, dar cred că e important. Trebuie subliniată implicarea tuturor. Nu e vorba despre mine. Eu n-aș fi fost aici dacă nu o întâlneam pe Maria. E incredibil cât de mult credit îmi dau românii doar pentru că sunt americancă și cât de puțin îi dau ei pentru că nu este! E nedrept.” Leslie Hawke, cofondator OvidiuRo