Despre Gabriela Teleman puţini români au auzit. Dar pentru oamenii din Namibia, o ţară africană despre care mulţi dintre noi află care îi e capitala doar dacă dau Google, numele ei este sinonim cu salvarea. Gabriela a reuşit ca în 11 ani să înfiinţeze cel mai performant sistem de urgenţă din acel colţ de lume.

Noi spunem la greu „Să vină SMURD-ul!”, oamenii din Namibia spun: „Să vină Gabriela!”. Şi, de cele mai multe ori, în mai puţin de trei minute, o maşină pe care scrie „Sfântul Gabriel”, arhanghelul ce vesteşte întâmplările bune, ajunge la omul care are nevoie de ajutor. Într-o ţară săracă, unde ambulanţele de stat ajung greu şi cele private cer prea mulţi bani, Gabriela reuşeşte să fie îngerul păzitor al tuturor. Şi, drept recunoştinţă, cei pe care i-a salvat când nimeni nu le mai dădea nicio şansă, îi spun „Sfânta Gabriela”.

Walvis Bay, Namibia. Este al doilea oraş ca mărime din ţara africană, aşezat în locul unde imensul deşert Namib se stinge în apele Oceanului Atlantic. E o zi obişnuită în casa de lângă port a Gabrielei Teleman. Aici îşi are sediul central The Saint Gabriel Community Ambulance Trust, proiect ambiţios început în anul 2003 de o româncă perseverentă. Echipa are un moment de respiro, când sună telefonul. Se pregătesc de un nou caz, dar Gabriela le face semn să se liniştească: la celălat capăt al firului este mama Benitei Johannes, o fată de 14 ani pe care au salvat-o de sub roţile trenului. Deşi nimeni nu-i mai dădea nicio şansă, copila a fost transportată rapid la spital şi, în mod miraculos, a supravieţuit deşi nu mai are un picior, un braţ şi jumătate din celălat picior. După câteva minute de conversaţie, Gabriela dă telefonul pe speaker şi o voce subţire de copil spune „mulţumesc”.

„Cei de la spital ne-au spus iniţial că fata a murit, dar nu, ea a luptat. Când i-am auzit glasul la telefon, mulţi dintre noi am început să plângem. Benita ne-a spus că e mai bine şi că acum chiar poate sta în căruţul cu rotile. Este cel mai preţios dar pe care-l putem primi„, spune Gabriela. După câteva săptămâni de la acest telefon, Benita s-a întors acasă şi acum merge la şcoală.

Cum a ajuns o româncă din Galaţi să facă minuni pentru namibieni?

Totul a început în anii 90, când Gabriela a aflat că fiica ei suferă de diabet. Atunci muncea ca tehnician dentar în oraşul de pe Dunăre şi se zbătea să-i asigure copilului cele mai bune tratamente. Fiecare lună era o luptă pentru insulină, pentru teste esenţiale, pentru ziua de mâine a fetiţei.

Soarta a vrut ca exact în acea perioadă soţul să primească un contract pe un vas de pescuit pe coasta Namibiei. Aşa a aflat că în acea ţară de la capătul Pâmântului spitalele erau dotate la cele mai înalte standarde pentru a ţine sub control diabetul. A fost un argument suficient ca femeia să-şi împacheteze viaţa într-o valiză şi să zboare jumătate de mapamond.

A găsit o climă complet diferită, o ţară cu care nu avea nimic în comun. Dar şi aici erau oameni care ştiau să întindă o mână la nevoie sau care căutau cu disperare sprijin. Românca s-a simţit recunoscătoare pe viaţă faţă de această ţară ce i-a salvat fiica. Aşa că a vrut din suflet să-i dea ceva înapoi.

În acele zile tulburi de început a cunoscut-o şi Tony Row, preşedintele camerei de comerţ din micul stat african şi consilier al primăriei din oraşul Walvis Bay. Românca a reuşit să-i uimească. „Gabriela nu avea nimic. Nici unde locui, nici ce mânca, nimic de lucru. Dar avea ceva ce i-a fost suficient: o uriaşă tenacitate. A reuşit să cucerească inimile tuturor oamenilor din jurul ei,” spune Row. Şi el a fost omul care a încurajat-o să-şi ducă până la capăt planul pe care îl avea pentru ţara ei adoptivă: crearea unui sistem de ambulanţă care să fie gratis pentru cei care nu-şi permit, dar mult mai rapid decât salvările statului.

Gabrielei nu-i plac mult vorbele. Când îi vine o idee, vrea să o vadă pusă în practică, aşa că s-a pus pe treabă: un prieten i-a dat o maşină veche cu care căra peşte, pe care a adaptat-o cum a putut şi a făcut din ea maşina de salvat vieţi.

Şi-a clădit reputaţia pas cu pas, nerefuzând niciun apel, neîntrebând niciodată dacă omul aflat în suferinţă are bani sau nu să plătească. Gabriela a înfiinţat o fundaţie prin care finanţează astfel de cazuri. Ia de la bogaţi şi dă la săraci şi nu e o figură de stil. Cele mai consistente venituri vin din tratarea echipelor de filmare care vin să turneze producţii pentru Hollywood în deşertul Namib.

În cei 11 ani de când salvează vieţi a avut multe puncte de cotitură, în care i-ar fi fost mult mai simplu să renunţe. „Eu am un principiu, dacă văd că ceva nu merge, schimb direcţia!”, spune Gabriela. Şi a găsit mereu soluţii pentru a duce Sfântul Gabriel mai departe, printre dunele fierbinţi. Astăzi, serviciul numără 6 maşini, 11 oameni dedicaţi şi posibilitatea de a asigura asistenţă 24 de ore din 24. Iar atunci când nu poate interveni cu ambulanţa apelează la elicoptere sau chiar la şalupe ultra rapide. Până acum a salvat de la moarte mii de oameni, dar nu i se pare că a făcut destul. Acum se luptă să construiască un spital modern în Namibia astfel ca toţi locuitorii să poată fi trataţi aşa cum merită.

Ce înseamnă pentru România soarta acestei femei de 61 de ani, aflate la peste 15 000 de kilometri depărtare de ţară? Lecţia Gabrielei Teleman este că oriunde ai pleca în lume şi orice ai face, ai o responsabilitate enormă faţă de ţara ta. Pentru România, destinul ei înseamnă o cărămidă pusă la temelia brandului naţional, pentru că atunci când aud de ţara noastră, namibienii şi străinii ce călătoresc în zonă se înclină cu respect. Dedicarea ei înseamnă patriotism adevărat, căci nu există 1 Decembrie la care Gabriela să nu desfacă un steag şi să plângă de dor.

Pentru că Gabriela n-a plecat niciodată cu sufletul din ţara ei: „Numai când eşti emigrant înţelegi ce e dorul şi îţi e aşa dor de gustul de „acasă”… Voi, generaţiile care nu vă temeţi de schimbări, puteţi face ceva, să schimbaţi cu adevărat ceva pentru voi şi pentru copiii voştri. Căci generaţia mea nu a ştiut cum să o facă şi ne-am temut de schimbări. Dar un lucru l-am făcut fantastic de bun, v-am făcut pe voi!„, spune cu emoţie.

Spune că la vizitele în ţară se întristează când vede că mulţi tineri pleacă şi se construiesc în altă parte. Speră ca vremea când românii se pot împlini acasă să vină mai repede. „Câte ţări se pot lăuda că au tineri de valoarea românilor? Ne-am alungat mare parte din generaţia tânără care este clasa de mijloc, clasa de consum. Fără aceştia, ţara moare. Ei se căsătoresc, fac copii, au nevoie de creşe, şcoli, spitale. Fără ei, ţara este un corp fără inimă.”

Deşi e departe, Gabriela ar fi vrut să aibă un cuvânt de spus privind viitorul României. Dar, la alegerile prezidenţiale, nu a putut vota. În Namibia nu a existat o secţie de votare, ar fi trebuit să ajungă în Africa de Sud pentru asta. Şi munca pe ambulanţa „Sfântul Gabriel” nu i-a permis să lipsească.

„Mi-a părut rău că nu am putut vota, m-am simţit ca un orfan!” Cu toate astea, Gabriela face muncă de ambasador în fiecare zi şi apără cum poate onoarea României. Căci până şi în ziarele din Africa, românii îşi fac reclamă proastă. „Am fost atât de revoltată când am citit într-un ziar local un articol despre copiii din Gara de Nord care dorm în canalizări. Am sunat la Consulat şi le-am reproşat că nu-şi fac treaba ca lumea. Unde sunt lucrurile care ne reprezintă cu adevărat, de ce nu se scrie despre ele?„.

CITAT: “Voi, generaţiile care nu vă temeţi de schimbări, puteţi face ceva, să schimbaţi cu adevărat ceva pentru voi şi pentru copiii voştri”, Gabriela Teleman.