Viața domnului Lăzărescu, co-scenaristul filmului Aferim

Florin Lăzărescu este co-scenaristul filmului “Aferim!”, recent premiat cu “Ursul de Argint” la Berlin. Și nu e prima oară când Radu Jude scoate o bijuterie din scrisul domnului Lăzărescu. S-a mai întâmplat și cu scurt-metrajul “Lampa cu căciulă”. Dar cine este acest scriitor ieșean?

(Foto: Silviu Gheție – Prim-plan – Florin Lăzărescu, figurant în Aferim; plan-secund -Radu Jude, regizor)

Trebuie să fim sinceri: interviul care urmează n-a fost chiar un interviu. Florin era la Iași, eu eram la București și mai era și noapte. I-am trimis întrebările, mi-a răspuns, iar la sfârșit mi-a comunicat: “Îmi datorezi ore de somn și un pachet de țigări”. Am acceptat târgul. Așa e – îi sunt dator.

Pe domnul Lăzărescu l-am întâlnit prima dată, toamna trecută, în culisele Festivalului de Literatură și Traducere de la Iași. M-am bucurat să constat că arată exact așa cum mi-l imaginam, că nu își duce, ca atâția alții, viitorul bust în cârcă. Florin Lăzărescu e un om cât se poate de normal, e scandalos de normal. Prima dată l-am citit cu un deceniu în urmă, pe internet. Scrisese ceva despre șase moduri de a-ți aminti un cal. Bun povestitor!, mi-am spus.

În 2006 mă aflam, tânăr ziarist, în Turul Ciclist al României. Relatam, cum ar veni, de la fața locului. Traversam Transfăgărășanul într-o mașină de teren, cu o echipă de la un ziar de sport. Eu eram în spate, trimis special al unui cotidian central, și citeam fascinat “Trimisul nostru special” de Florin Lăzărescu.

Fotograful: Lasă, tati, dracu’ cartea aia și mai uită-te și tu pe geam! Tu nu vezi ce e aici?!
Eu: Știu, tati, Transfăgărășanul. Cartea asta n-o știu. Lasă-mă-n...

Foto: Corneliu Grigoriu

Florin Lăzărescu, așadar. El.

Dragă Florin, te vor asalta acum, cu ocazia “Ursului de argint”, cu întrebările lor gazetărești, ziariștii. Te vor întreba mai ales care e treaba cu “Aferim!”, cu colaboarea ta cu Radu Jude, cum scrieți scenarii împreună, curiozități. Eu vin și te întreb altfel: cine ești dumneata, domnule Lăzărescu?

La bază, dacă e să tragem linie, sunt dintotdeuna un pieton, precum cei din Ilf şi Petrov. Şi tare mă tem că aşa o să şi mor. Mă rog, eu tot încerc să devin măcar biciclist. Acum, la 41 de ani, am ajuns deja un tip depresiv, cu momente chiar negre-fundul-iadului, căruia îi place să râdă şi să-i facă şi pe aţii să râdă, să spună poveşti, să emoţioneze prin orice mijloace – prin scris, prin fotografie, prin vorbit obositor de mult –, înconjurat de o mulţime de prieteni, având norocul de a-mi trăi viaţa în cel mai frumos mod posibil. Marele meu regret e că m-am apucat târziu de muzică. Cânt acceptabil la chitară clasică. Dacă aş fi descoperit chitara clasică la 10 ani, nu la 25, azi aş fi vorbit, scris, fotografiat mai puţin. Cam aşa m-aş descrie pe scurt, şcolăreşte.

Scrii literatură, conduci o editură la Iași, ești în echipa care a dat viață celui mai mare festival de literatură și traducere din partea noastră de lume, faci scenarii de filme care cuceresc Europa pe la Berlin. Ziua dumitale are mai multe ore sau cum?

Da, de vreo 15 ani mă sperii şi eu de câte m-am apucat. Îmi place să cred că le-am şi reuşit pe multe, atât cât m-a dus capul. Am fost profesor de engleză comercială la Camera de Comerţ din Iaşi, profesor la ţară, moderator la cenaclu literar Outopos, redactor şi apoi şef de promovare şi relaţii cu presa la Polirom, administrator financiar cu atribuţii de marketing la Editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, coach-artist pentru o rezidenţă ProHelvetia la Tescani, membru fondator şi columnist la Suplimentul de Cultură, referent cultural grad I la Casa de Cultură a Municipiului Iaşi „Mihai Ursachi”. Când am luat o pauză de freelancer sau de şomer neretribuit – cum vrei să-i zici –, ca să-mi trag sufletul, m-a apucat depresia. Aşa că am scris împreună cu Lucian Dan Teodorovici şi Dan Lungu proiectul FILIT, l-am şi pus în practică, am devenit coordonator de promovare la FILIT ediţia întâi, apoi coordonator de programe la FILIT ediţia a doua şi, între timp, başca şef serviciu editură şi programe culturale la Muzeul Literaturii din Iaşi. Am şi o ştampilă cu numele meu, cu înscrisul „Certificat în privinţa realităţii, regularităţii şi conformităţii”, de care sunt foarte mândru. În rest, am publicat trei romane şi un volum de povestiri, am scris mai multe scenarii pentru cinema, vreo opt sezoane de scenarii pentru TV, câteva sute de micro-povestiri pe net, am fost în zeci de locuri de pe pământ, am făcut zeci de mii de fotografii… Altfel, ce să zic? Am nevoie de multe preocupări ca să uit de mine.

Foto: Silviu Gheție

Relația ta cu Radu Jude a ajuns să fie una de prietenie. Chiar e mai greu să găsești un prieten decât un regizor?

Când am spus asta într-un alt interviu, era o exagerare specifică mie – om înconjurat, altfel, de foarte mulţi prieteni – dar, fundamental, cred că-i mai important un prieten decât un regizor. Mă interesează mai mult calitatea relaţiilor umane decât reuşitele profesionale.

Ce e, până la urmă, “Aferim!”? Cine a fost cu ideea scenariului, cum ați lucrat la el?

Aşa cum semnăm şi pe generic, în dreptul scenariului, e o idee care ne aparţine în egală măsura amândurora. În punctul de pornire, ţin minte că Radu îşi dorea ca personaj principal o Madame Bovary dâmboviţeană, în relaţie cu un rob rom care îngrijea caii din curte. Apoi, apucându-ne de documentare, ne-a fascinat drama asta a robilor români, care erau, pur şi simplu, sclavi în toată regula, ai statului, ai privaţilor şi – culmea! – ai mănăstirilor ortodoxe (mă declar un fan al ortodoxiei creştine autentice, mistic pe alocuri, dar una-i una, alta-i alta). Cred că eu am propus la un moment dat formula asta de road-movie, de tată şi fiu în căutarea robului fugar, iar lui Radu i-a plăcut şi a spus că trebuie să facem un soi de western à la John Ford (oricum, trebuie întrebat şi Radu, nu bag mâna în foc că asta a fost ordinea lucrurilor). Cert e că-i o poveste care ne aparţine amândurora, a cărei filosofie am stabilit-o împreună încă înainte de a scrie scenariul propriu-zis, care a trăit multă vreme doar în capul nostru înainte de a fi pusă pe ecran. Ţin minte că ne-am propus de la început – cot la cot, încurajându-ne reciproc, ştiind că n-o să fie uşor – să ieşim din încăperi înghesuite, din prezentul imediat. În privinţa lucratului împreună, n-am avut mari probleme, ne cunoaştem de prea mult timp, nu-i primul nostru proiect comun şi, sper, nu ultimul.

Foto: Tofan Zsolt

Ce așteptări aveți de la publicul din România? Dar din străinătate?

Eu unul mă aştept ca filmul să intrige publicul român, să placă în mare parte, pentru că vine pe un soi de nostagie a noastră faţă de filmul istoric, pe o suprasaturaţie de minimalism, pentru că valorifică frumuseţea limbii române, pentru că vorbeşte în primul rând despre mentalităţile şi obiceiurile noastre de ieri şi de azi, chestiuni despre care avem cu toţii o părere. Radu e mai sceptic, din câte ştiu. Eu sunt optimist în privinţa asta. Am şi mulţi martori, am spus cu săptămîni înainte că Ursul de Aur o să fie luat de Jafar Panahi, iar Aferim! o să ia un premiu important. Şi am crezut de vreun an încoace că Aferim! – fără a-mi atribui vreun merit – o să facă istorie măcar în cinematografia românească. Nu pentru că-s vreun ghicitor în stele, ci doar pentru că am mare încredere în Radu. Plus că-s destul de bătrîn să înţeleg pe ce lume trăiesc şi cum merge aceasta.

În buna tradiție românească a bucuriei, am văzut că ești acuzat, pe net, că ai fi ba țigan, ba evreu și că, lasă că știm noi, d-asta v-au dat nemții “Ursul” pe mână. Ești țigan sau eveu? Ce le spui acestor comentatori de care internetul nostru nu duce deloc lipsă?

O să par enervant, dar şi la înjurături, la genul acesta de observaţii, adresate mai ales lui Radu, mă aşteptam, tocmai pentru că-s român şi nimic românesc nu-mi este străin. N-aş avea nicio problemă să fiu ţigan sau evreu, dar măcar am una cu faptul că-s român, cu primitivismul şi provincialismul, complexele de identitate de care dăm dovadă uneori. În mod ironic, filmul tocmai despre asta vorbeşte. Oricum, mi le asum, fac parte din ciudăţenia noastră de a fi.

Știu că ai ajuns să scrii scenarii oarecum din întâmplare, participând la un concurs HBO. Între timp, te-ai profesionalizat. Dă-le un sfat, așa, prietenește, scenariștilor aspiranți, poate chiar mie. Ce să facă? De unde să înceapă?

Primul sfat e simplu: întâi să citească foarte mult – de exemplu, fie şi Cehov cap-coadă, tot ce-i tradus în română –, apoi să nu scrie prea multe scenarii de amorul artei. Apoi să caute un regizor sau un producător şi să-i prezinte sinopsisul, înainte de scenariul propriu-zis. Dacă porneşti la lucru cu ideea de a căpăta faimă şi bani, mai bine te apuci de fotbal, de avocatură, de politică. Există mai multe şanse de „succes” acolo decât în cinema.

Scriitorii români n-au avut șansa cineaștilor români – nu au reușit să creeze un val pe plan internațional. E limba română prea expresivă pentru a putea fi tradusă cu adevărat?

Depinde la ce ne raportăm când vorbim de „val”. Dacă ne raportăm la film, scriitorii români nu au avut acelaşi impact public ca regizorii noştri. Şi nici nu aveau cum să aibă. Un film „ se citeşte” mult mai uşor decât o carte oriunde în lume, trece mult mai uşor de graniţă, de blocajele de limbă, beneficiază de o industrie şi de un sistem competiţional superdezvoltate. Pe de altă parte, în ultimii ani există sute de copyright-uri vândute în străinătate de scriitorii români, pe piaţa liberă, lucru care nu s-a mai întîmplat niciodată în istoria noastră. Numai Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici şi Dan Lungu însumează peste 50. Dar în literatură e nevoie de timp, treaba se mişcă altfel. Personal, consider că scriitorii români sînt cel puţin la fel de interesanţi ca şi regizorii noştri. Diferenţele vin doar din posibilităţile de vizibilitate, de acces. Altfel, limba română e superbă, numai că e nevoie de multă bătaie de cap, de un plan instituţional autohton ca să o şi dovedeşti afară.

Câștigi parale bune din scenaristică? Te îmbogățești sau ceva?

Câştig din scris, scenarii plus literatură, suficient cât să am un trai decent în România, cât să nu mă tem de facturi, să nu mă împrumut, să nu urmăresc cu mare atenţie preţurile de la supermarket, să nu-mi tremure mâna când pun benzină în rezervor, să nu fiu nerăbdător cu o zi înainte de salariu. Altfel, salariul din România, ori de câte ori am avut o slujbă, a fost cât să-mi cumpăr ţigări şi cafea.

Ai fost la Berlin, dar ai plecat înainte de înmânarea “Ursului”. Cum e cu covorul roșu și toate astea? Ziceai că – scenarist –ai ajuns în “Champions League”, dar scriitor nu intri nici în divizia B europeană? Cum facem să schimbăm asta – să dăm o șansă și scriitorilor? Putem face ceva? Sau trebuie să ne apucăm să scriem în limbi străine?

Covorul roşu mi-a părut – şi lui Radu, la fel – o fiţoşenie destul de penibilă pentru un artist, mult mai chinuitoare prin ritualurile sale decât ţi-ai putea închipui. Dar dacă asta îi face pe oameni să vadă un film, să citească o carte, accepţi, te conformezi şi la situaţii penibile. Trăim într-o lume în care simt că uneori trebuie să dansezi în chiloţi, acoperit de pene verzi şi portocalii, în centrul urbei, ca să atragi atenţia asupra creaţiei tale, de altfel, lucru extrem de serios.

Sunt un microbist împătimit, de aceea mă trezesc făcând parabole cu fotbalul. Hai să-mi rafinez zicerea anterioară. Să fii în competiţie la Berlinale e ca şi cum ai juca pe Camp Nou, la Barcelona acasă. Ştiu că exagerez, dar e şi o brumă de realitate în ce spun: ca scriitor români e ca şi cum ai juca într-o ligă de fotbal care nu presupune la regulament să se califice nimeni într-una superioară – joci de plăcere –, din care nu poţi decât retrograda în curling.

Serios vorbind, pentru a avea o reală împlinire, scriitorii români trebuie doar să scrie, fără să le pese de marketing, să vorbească mai puţin decât mine şi să aibă răbdare.

Ție ți s-a tradus, totuși, o carte în China. Cum merge cu chinezii? Cumpără? Te citesc?

O carte în China şi o alta în şapte limbi europene. Aia din China, Amorţire, abia a apărut. O să merg acolo şi o să aflu. Deocamdată nu ştiu nimic.

Știu că ție îți place să trăiești în România, îți place să trăiești la Iași. Sora ta e stabilită la Londra. Te bate cumva gândul să… Nu emigrezi, acum, că ești confirmat internațional, nu?

Niciodată, nici măcar pentru o secundă, nici măcar când eram profesor la ţară şi făceam naveta pentru un masterat în Iaşi, nu m-am gândit să plec din România. Nici măcar din Iaşi n-aş pleca, deşi am avut oferte foarte tentante. Mă simt OK în pielea mea, aici. Îmi asum şi-mi plac ţara, oraşul, cu toate că mă scot uneori din pepeni. Am exasperat-o uneori pe sor-mea Otilia cu remarcile astea, nu mai insist.

Au aflat vecinii tăi de la bloc de “Urs”? Ce zic vecinii?

Vecinii mei de la bloc sunt nişte sălbatici bizari, abia dacă îmi răspund la salut în lift. Dintr-un bloc cu opt etaje, mă cunosc din vedere doar trei-patru oameni (dintre care unuia, cel mai apropiat, i-am zgîriat maşina în parcare), în aproape zece ani de trai cumva la comun. Se strecoară ca fantomele pe lângă ziduri. În schimb, la serviciu, pe stradă, pe Facebook, am primit mai multe felicitări decât merit.

Cum vezi tu viitorul României, îndeosebi în cultură?

Foarte luminos. Din păcate, nu în timpul vieţii mele. Fără glumă. Şi, oricum, trebuie întrebat şi Putin ce crede despre asta.