Ionuţ Nicolae, un ţigan romanizat, aşa cum se autodefineşte, are 30 de ani. E un om simplu, deși la ce poveste de viață are nimic nu mai poate fi simplu. Ionuț Nicolae n-a avut absolut  nicio șansă și asta din primele minute de când s-a născut.

Se întâmpla la Bucureşti, în Spitalul Marie Curie, unde a și fost abandonat de părinţii săi. A fost părăsit încă din primele minute de viaţă din cauza unor presupuse malformaţii care l-ar fi împiedicat să fie un om normal. De atunci, din prima zi de viață, nu doar părinții, dar și întreaga lume, n-a dat doi bani pe viața lui Ionuț Nicolae. Dar a trăit, a trăit cu trei mese infecte pe zi oferite de statul român și multă, multă bătaie.

Din ce ştie el, primii cinci ani de viaţă i-a petrecut în spital, după care a ajuns într-un centru de plasament, unde şi-a trăit întreaga tinerețe, până la vârsta de 26 de ani. Viaţa în orfelinate, aşa cum el însuşi mărturiseşte, nu a fost deloc ușoară. A suferit mult din cauza bătăilor crunte pe care le încasa de la colegii lui mai mari, dar cea mai mare suferinţă a fost provocată de lipsa familiei, pe care avea s-o cunoască abia la vârsta de 17 ani. Neajunsurile şi greutăţile din centrele de plasament, care nu-i ofereau niciun orizont, l-au motivat să-şi dorească să-şi depăşească propria condiţie. Astfel a înţeles că unica lui şansă pentru un viitor luminos este educaţia. Serios şi ambiţios, a urcat treaptă cu treaptă  şi aşa a ajuns să fie azi doctorand la Universitatea din Bucureşti, instituţie în care lucrează de cinci ani ca secretar. Chiar dacă şi-a depăşit cu mult condiţia socială, Ionuţ spune că va fi un om pe deplin împlinit atunci când va avea propria lui familie.

Ionuţ, de ce te-au abandonat părinţii tăi?

Motivul invocat de ei a fost că eram foarte bolnav, aveam probleme de respiraţie, de digestie, de locomoţie, pe cele din urmă avându-le şi acum. M-au abandonat crezând că o să mor. Mai aveau în întreţinere încă trei copii, iar după mine au urmat alţi patru. În total, suntem opt fraţi: două fete şi şase băieţi.

Ei te-au lăsat în spital, dar unde ai crescut?

Din câte îmi amintesc, am crescut într-o creşă până la vârsta de 5 ani, asistentele au avut grijă de mine aşa cum aveau grijă şi de alţi copii abandonaţi. În perioada anilor ’80 au fost abandonaţi foarte mulţi copii din cauza sărăciei. De la vârsta de 5 ani am ajuns la un centru din Ciocăneşti, judeţul Călăraşi, până la 7 ani. De la 7 ani am fost mutat la casa de copii din comuna Perişoru, tot în judeţul Călăraşi.

Ionuț la 9 ani, Centrul de Plasament Sfântul Ștefan, Perișoru

Cum a fost viaţa ta în orfelinate?

Nu a fost deloc uşoară. Până la 17-18 ani nu prea am părăsit centrul, doar atunci când aveam nevoie de internare în spital sau trebuia să merg la şcolile din oraş, dar în rest deloc. Vacanţe nu, week-end-uri nu. Programul la centru era următorul: dimineaţa mergeam la şcoală, iar după-amiaza aveam meditaţii. După şcoală îţi făceai temele, apoi urma un program de somn şi apoi masa de seară. În partea a doua a zilei o persoană se ocupa special de noi, de teme şi de îngrijirea noastră. Se învăţa carte pe vremea aceea, poate chiar mai bine decât în sistemul copiilor obişnuiţi. Din acest punct de vedere pot spune că sunt norocos că am crescut acolo. Da, sistemul educaţional a fost sever, dar bun, fapt pe care l-am  realizat mult mai târziu.

Din ce spui tu, nu a fost chiar atât de rău…

(Zâmbeşte amar!) Dimpotrivă, sistemul de protecţie a copilului era oribil atunci, făceam duş câte 3-4 într-o cabină, exista o cadă în care eram spălaţi la grămadă. Din punctul de vedere al alimentaţiei era bine că erau trei mese pe zi, dar din punct de vedere calitativ mâncarea era înfiorătoare. Un alt aspect realist erau bătăile pe care le-am încasat. Am mâncat multă bătaie la centru, erau dimineţi şi după-amiezi în care eram treziţi în bătaie de cei mari; aşa li se părea lor că este bine sau, probabil, aşa li s-a întâmplat şi lor când erau de vârsta noastră şi voiau într-un fel să se răzbune. Habar nu am nici în acest moment motivaţia lor. Te puneau să imiţi te miri ce animale, te puneau să le speli şosetele, făceai exerciţii – flotări, genuflexiuni – şi ferească Dumnezeu de-i prindeai nervoşi. Ce să mai!, un adevărat stagiu militar. Pe unii i-am iertat, pe foarte mulţi nu am să-i iert. Ştiu, ştiu, mulţi spun că trebuie să ierţi indiferent de ce ţi se poate întâmpla. Majoritatea acelora care susţin această idee sunt cei care habar nu au cum este să treci prin astfel de momente. Nu mă înţelege greşit, le respect părerea acelora care susţin astfel de idei, dar nu pot fi de acord cu ea.

Amintiri frumoase ai din centrele unde ai crescut?

Cele mai fericite momente, dacă le puteam spune aşa, au fost cele în care mă implicam pentru a crea o altă atmosferă în centru (raliurile, campionatele de şah, rummy, fotbal, cultură generală). Mi-a plăcut dintotdeauna să mă implic în astfel de activităţi pentru a evita rutina. Nu-mi place plictiseala şi nu-mi place să aud pe cineva că se plictiseşte. Mi-a plăcut şi îmi place să fiu curios, să încerc cât mai multe lucruri, chiar dacă nu au o finalitate care să mă mulţumească. Vorba ilustrului Emil Cioran: ,,Curiozitatea este un semn de vitalitate”.

A, da, şi mai erau momentele în care mergeam în taberele şcolare (la Hunedoara, Sibiu, Braşov, Costineşti şi în alte oraşe ale ţării) sau zilele în care primeam bursa din care ne cumpăram dulciuri. Aşteptam cu mare nerăbdare acei bani, dar erau momente când ne erau furaţi de copiii mai mari.

Ionuț la biroul universitar

Te-au marcat acele întâmplări?!

Da, sigur că da. Sunt lucruri sensibile pe care nu le-am spus niciodată până acum, dar am realizat că este bine pentru liniştea mea să vorbesc despre ele, să mă descarc. M-am confruntat cu multe sentimente de singurătate, cu nevoia de a avea o familie, am ţinut în mine, pentru că nu aveam cui să spun şi pentru că majoritatea erau în aceeaşi situaţie, nu eram un caz singular. Pot să spun că cele mai triste momente din cei 19 ani petrecuţi în casele de copii au fost provocate de lipsa familiei. Nu mă plâng şi departe gândul de a suna aşa, dar aşa am simţit. Dar lipsa familiei a fost oarecum compensată de câţiva oameni care au observat rătăcirea în care mă aflam şi au simţit că pot mai mult decât ce arătam în catalog şi mi-au dat încredere prin faptele pe care aceştia le făceau întru ajutorarea mea şi a multora ca mine. Nașa mea, spre exemplu, fosta învăţătoare şi, pe alocuri, dirigintă şi profesoară de limbă şi literatură română, este unul dintre cei mai importanţi oameni din viaţa mea. Este acel suflet cald, discret, luminat şi optimist. Este una dintre muzele mele în notiţele personale. La fel şi profesorii din liceu, respectiv facultate.

Ionuț la 10 ani, în tabăra de vară din Mangalia

Apropo de familie, cum ţi-ai cunoscut părinţii, rudele?

Şi acum retrăiesc momentul acelei zi de marţi, 17 aprilie, pe când aveam 17 ani, eram la internatul de elevi din timpul liceului. Eram singur în cameră, învăţăm la istoria românilor, era o lecţie despre Al. I. Cuza şi-l văd intrând pe administratorul internatului în cameră cu un domn. Au intrat şi i-am întrebat pe cine caută, căci ceilalţi colegi nu sunt, pedagogul replicându-mi  că, de fapt, pe mine mă caută. Acel domn s-a dovedit a fi tatăl meu. Tata a început să plângă, eu nu ştiam de ce, m-a bufnit râsul – găsesc ridicol plânsul în astfel de situaţii – timp în care mi-a prezentat buletinul de identitate. Pedagogul ne-a lăsat singuri în cameră şi tata  a început să povestească despre el, despre familie, despre fraţii mei şi despre mine. În momentul în care mi-a spus că este tatăl meu am devenit serios, nu am mai putut vorbi, nu am mai scos niciun cuvânt, atât de mare a fost şocul. A fost ceva involuntar. Nici nu ştiu dacă-i auzeam vorbele.

Şi cum ţi-ai recăpătat glasul?

M-a luat tata acasă şi mi-a făcut cunoştinţă cu întreaga familie. Aşa mi-am cunoscut fraţii şi verişorii. Chiar în acea zi se năştea una dintre nepoţelele mele. Abia după câteva zile am început să vorbesc câte puţin. Mi-am dorit foarte mult să am părinţi, să am fraţi, să am familie şi acel Dumnezeu m-a ajutat să-i cunosc. De atunci am ţinut şi încă ţin legătura cu familia mea. După ce l-am cunoscut pe tata am cunoscut şi un viciu al lui, cel al băuturii, bea foarte mult. Şi din cauza lui familia mea nu are o situaţie bună. Sora cea mare trăieşte în Ierusalim, este călugăriţă, fraţii mai mari au familiile lor. Vorbesc cu ei la telefon şi, din păcate, merg destul de rar să-i vizitez.

Îţi iubeşti părinţii?

Poate e un paradox, mi-am dorit atât de mult o familie, recunosc, dar nu îi iubesc. Este un sentiment sincer. Ţin la ei, nu-i judec, îmi îndrăgesc fraţii şi mă gândesc deseori la ei. Apropo de judecata părinţilor, am văzut nişte imagini cutremurătoare în copilărie. Părinţi care veneau pentru prima dată să-şi vadă copiii, erau respinşi, scuipaţi, loviţi şi unii copii chiar plângeau de frică şi fugeau prin curtea centrului de ei. Au fost acele imagini pe care nu le poţi şterge din minte şi care-ţi reamintesc de fiecare dată că a ierta şi iubi un părinte necondiţionat este un lucru extrem de important. Nu sunt supărat pe ai mei, chiar îmi sunt simpatici, dar nu îi pot iubi. Îmi pare sincer rău pentru ceea ce simt, dar nu pot face altceva decât să-i stimez şi să mă bucur că sunt în viaţă, să-i ştiu că există. Poate nu ştiu ce înseamnă să iubeşti. Habar nu am.

Ionuţ, până la ce vârstă ai stat în centrele de plasament?

În mod legal, poţi beneficia de serviciul instituţional până la 18 ani, dacă nu îţi continui studiile, dar, dacă le continui, poţi beneficia până la 26 de ani, inclusiv. La 26 de ani am fost nevoit să plec din instituţie pentru că am finalizat studiile, cele de masterat. Mi-am făcut mulţi prieteni de atunci, am învăţat să socializez, să trec peste evenimentele sociale mai puţin plăcute, am învăţat din multele greşeli pe care le-am făcut şi am reuşit cât de cât să fiu pe picioarele mele. A fost destul de dificil la început, dar cred că m-am descurcat. Asta e, nimeni şi nimic nu este perfect.

Ce ai studiat?

E o poveste lungă şi cu studiile mele. În şcoala generală am fost un copil slab la învăţătură, abia am promovat clasa a IV-a,  am fost mai mereu în ultimii cinci elevi din 25, 30, câţi eram în clasă. Examenul de capacitate nu l-am promovat din prima, am fost un an la o şcoală de ucenici din Călăraşi. În acel an am început să îndrăgesc limbile străine şi apoi am promovat examenul de capacitate. După a urmat un an de ucenicie, am dat admiterea la cel mai bun liceu economic din oraş unde am şi intrat. Am promovat examenul de bacalaureat din prima, de această dată, şi apoi m-am înscris la mai multe facultăţi în Bucureşti, la ASE, Relaţii Internaţionale şi la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. La cea din urmă am susţinut examen la engleză şi franceză, unde, evident, neavând pregătirea necesară, am picat cu note foarte mici. Apoi mi s-a propus să intru la o secţie de limbi străine mai puţin cunoscută, cum este secţia de slavistică, în speţă limba sârbă, secţie unde nu exista concurenţă şi se putea intra pe bază de dosar. Am acceptat, m-am înscris, am promovat cei trei ani de facultate, apoi m-am înscris la master, tot la Universitatea din Bucureşti, la Masterul de Studii de Cultură Rusă şi Comunicare în Afaceri, program desfăşurat în parteneriat cu Academia de Studii Economice (ASE). Din 2014 sunt doctorand la Şcoala de Studii Literare şi Culturale a Facultăţii de Limbi Străine, unde cercetez opera scriitorului sârb Milorad Pavic.

Ionuț la Universitatea din Hamburg

Dar de unde ambiţia aceasta de a ajunge până la Doctorat?

Mi-am dat seama singur că fără carte nu pot avea un viitor bun. Acel an de ucenicie a fost foarte important pentru mine pentru că am avut ocazia să ies din orfelinat şi să văd copii care căutau prin tomberoane, care cerşeau şi mi-a fost teamă să nu ajung şi eu ca ei. Centrul era undeva în mijlocul câmpului şi practic eram izolaţi de lumea exterioară, nu ieşeam des de acolo. Dar când am ieşit şi am văzut ce era în lumea reală am înţeles că unica mea şansă în viaţă este educaţia și adaptabilitatea la realitate.

Trecând la partea profesională, cum ai ajuns secretar?

În 2009, la 24 ani, înainte de a ieşi din sistemul instituţional, cei din conducerea facultăţii în care studiam, ştiind de situaţia mea, au observat că mă mişc bine la şcoală şi mi-au oferit un stagiu de voluntariat la secretariatul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine. M-am descurcat bine şi apoi am ajuns la Rectorat pe poziţia de secretar. Decanul şi prodecanul facultăţii au spus că era nevoie de o persoană pe postul de secretar şi am fost recomandat după doar două luni de voluntariat.

Ţi-a fost greu la început?

Da. Vreau să fiu clar, nu mă deranjează absolut deloc că sunt rom, dar nu mi-a fost uşor, a trebuit să dovedesc că sunt altfel decât percepţia generală despre romi şi despre copiii crescuţi în astfel de centre. Lucrez din 2010 la secretariat. Aceşti cinci ani au fost anii în care am ieşit cu adevărat în societate, au fost anii în care a trebuit să pun în practică tot ceea ce am învăţat de-a lungul a zeci de ani. Am reuşit să cunosc mulţi oameni minunaţi din mediul academic, am devenit mult mai sociabil şi mult mai organizat. România are nişte oameni absolut fantastici şi sunt onorat că am avut posibilitatea să-i cunosc. La drept vorbind, oi fi eu rom, dar sufletul meu este de român. Iubesc România necondiţionat şi cu toată ardoarea.

Ce salariu ai ca secretar?

În acest moment câştig undeva în jurul a 1000 lei pe lună. Având în vedere că sunt şi la doctorat, mai trebuie să cumpăr cărţi, plătesc internetul, cumpăr mâncare, care, apropo, este foarte scumpă şi o dată la 4-5 luni, îmi mai cumpăr şi câte ceva de îmbrăcat. Unul dintre avantajele acestui post este că, prin bunăvoinţa conducerii, am cazarea asigurată de Universitate în căminele studenţeşti.

Ionuț în campania Zâmbet de Copil

Te consideri un om împlinit?

În acest moment sunt mulţumit cu ce am realizat până acum, niciodată nu am cerut mai mult, m-am mulţumit cu ceea ce mi s-a oferit şi încerc să mă bucur de ceea ce am. Filosofia mea este că trebuie să mă bucur de fiecare moment. Încerc să mă bucur de ceea ce am, pentru că sunt sănătos şi am un loc de muncă. Am o viaţă liniştită, dar nu ideală. Dar, repet, sunt mulţumit cu ceea ce am acum.

Ce-ţi doreşti să mai realizezi în viaţă?

Pe viitor, aş vrea să lucrez într-o multinaţională sau la o ambasadă. Am făcut câteva vizite la ambasade, am câţiva prieteni care lucrează acolo şi mi se pare un mediu plăcut. Dar visul meu cel mare este să-mi întemeiez o familie. De aceea, încă nu mă consider un om împlinit, o să fiu împlinit când o să am soţie şi copii.

CITAT: “De când m-am născut viaţa mea a fost ca un carusel, cu urcuşuri şi coborâşuri, am trecut foarte uşor de la agonie le extaz.” Ionuț Nicolae, doctorand.