Foto: Radu Cristi | Dacă te plimbi iarna prin Roșia Montană, nu prea o să întâlnești oameni și ai putea crede că e un sat părăsit. Însă de unde locuiește Tică, la 950 de metri altitudine, se vede toată localitatea, cu hornuri din care încă iese fum și copii care încă se dau cu săniile. În Roșia Montană mai există viață, munții sunt și ei la locul lor.

Tică Darie (23 de ani) s-a mutat la Roșia Montană în toamna lui 2013, în vremea în care mii de oameni ieșeau în marile orașe ale țării pentru a striga numele unei comune. Pentru mutarea asta a renunțat la un grant din partea statului danez, care i-ar fi permis să rămână în Copenhaga, oraș în care ajunsese cu doi ani înainte. O să-l întrebăm pe Tică despre chestiunea mutării și despre ce face el printr-o comună de munte în cele ce urmează.

Dar înainte de asta trebuie să ne lămurim care e treaba cu zâmbetul lui Tică, vizibil în orice fotografie. Îl întreb cum vine asta, să zâmbești și să râzi întruna, de parcă viața nu ne-ar afecta pe toți. Zice că e din inimă: “Am observat că prin zâmbet, prin râs îmi încarc bateriile, mă motivez să mă țin de treburi. Așa sunt obișnuit, să zâmbesc oricui, chiar dacă mă place sau mă urăște. E un zâmbet sincer care deschide multe inimi. Nu știu dacă sunt atâtea fețe triste în jurul meu, dar cel mai bun medicament pe care îl pot oferi e un zâmbet.”

Tică s-a născut la Suceava. Puști fiind, când mergea în vizită la Moldovița, la bunica, o scotea pe bătrână din sărite pentru că râdea mereu. A copilărit ce-a copilărit, iar în 2011 a plecat să studieze multimedia design la Copenhaga. Acolo a învățat să se descurce, și-a făcut de mâncare, a luat contact cu felurite instituții, a început să alerge, să socializeze cu oameni din tot felul de țări. “Treptat, treptat am ajuns să o duc ca un boier. După un an și jumătate am ajuns să locuiesc în buricul târgului, să nu plătesc cazare, să mănânc scofeturi fără să plătesc și, cel mai important, am ajuns să am timp să fac ceea ce-mi place, să filmez, să editez. Ba chiar spre sfârșitul șederii obținusem și un grant de la statul danez, care ar fi continuat dacă rămâneam”, povestește el.

Ș-a dat însă seama că ar avea destulă treabă de făcut prin România, așa că a plecat pe bicicletă spre Roșia Montană. Prima dată în 2012, și iarăși în 2013. Între cele două localități sunt peste 2.500 de kilometri. L-a pus în mișcare “nedreptatea care se întâmpla în Roșia Montană”. La acea vreme, autoritățile române se pregăteau să dea drumul proiectului prin care un munte ar fi fost ras cu cianuri pentru a scoate din el peste 200 de tone de aur. Şi Tică Darie pleca să zică povestea localității în țările prin care avea să treacă.

Învățăturile celor 2.500 de kilometri

Când a urcat în șa pentru prima călătorie spre Roșia Montană, era ca o panseluță, își amintește el. Era, totuși, o chestiune serioasă. În prima zi, și-a uitat mănușile noi de ciclism în toaleta unei benzinării. Se oprise să ia o fâșie mai lungă de hârtie igienică, că plecase fără, și a lăsat în schimb mănușile. După aceea, în portul din Rostock, și-a scăpat iPhone-ul nou în apă. Era luat pe abonament, așa că a plătit câte 20 de euro lunar, timp de 18 luni.

“A fost o provocare să învăț să mă descurc fără hartă până în Berlin, să interacționez cu oamenii în germană, să-mi gestionez bănuții puțini pe care îi aveam, să mă trezesc energic în fiecare dimineață”, povestește Tică.

Când a ajuns la Viena se făcea seară. Nu mai avea bani sau mâncare, și se gândea că o să adoarmă pe o bancă din Stephansplatz cu bicicleta în brațe. “Pe la ora 1 noaptea mi-a ieșit în cale un înger, o fată drăguță, avocată, care m-a luat acasă, mi-a dat de mâncare, mi-a oferit un duș și un pat cald. Dimineață mi-a lăsat cheile de la apartament, mi-a lăsat bani, iar seara am luat-o de la muncă, am mâncat înghețată și am mers la o aniversare cu prietenii ei. Dacă la început când am ajuns în Viena credeam că o să boschetăresc, în final am avut parte de două zile și două nopți frumoase.” Între altele, a învățat să aibă încredere în oameni: de mai multe ori și-a lăsat în grijă bicicleta cu tot cu bagaje unor oameni pe care-i întâlnise pe stradă.

A mâncat paste aproximativ 30 de zile, a rămas de multe ori fără apă, și a bătut pe la porțile oamenilor pentru a-și reface rezervele, iar în final a ajuns să aprecieze fiecare picătură: “Țin minte că în Ungaria pedalam de-a lungul Dunării, erau 41 de grade Celsius, apa foarte caldă, dar mă bucuram că o am și o beam așa caldă, mulțumind că o am și că e așa bună.”

În luna aceea a început să se cunoască mai bine, susține Tică: “Am învățat să mă bucur de viață, să mulțumesc tuturor oamenilor care îmi ieșeau în cale, să le fiu recunoscători, să apreciez mâncarea, oricât de simplă ar fi, apa, oricât de puțină ar fi, să-mi dau seama că sunt un norocos și să ofer din norocul pe care îl am și celor din jurul meu.”

Când a decis să se mute acolo, în noiembrie 2013, nu toți sătenii l-au primit cu brațele deschise. Unii voiau mina deschisă, vedeau în ea singura șansă a zonei. Tică le-a povestit despre el, n-avea nimic de ascuns. Cu timpul, mulți și-au schimbat părerea despre el. Vrea să demonstreze că localnicii pot supraviețui și fără să scoată aur. De altfel, în acest moment, zona este protejată pe o rază de doi kilometri.

Foto: Rene Zieger

Emoții pentru tanti Eta

Proiectul Made in Roșia Montană a început cu o pereche de ciorapi croșetați de Tanti Eta, după Crăciunul lui 2013. Tică a pozat ciorapii și i-a postat pe Facebook, împreună cu o poezie compusă tot de tanti Eta și un anunț. Peste două zile, tanti Eta și Tică aveau deja 100 de comenzi pentru ciorapi și nu știau cum o s-o scoată la capăt cu munca. Au făcut rost de lână, au găsit alte femei care să lucreze, și au onorat toate comenzile. Au deschis apoi un magazin online, iar Made in Roșia Montană a devenit o întreprindere socială în toată regula.

Iarna e un anotimp bun pentru doamnele care tricotează, spune Tică: “Sunt aproximativ 40 de doamne din comună care stau la căldură și fac tot felul de minunății din lână, căciuli, ciorapi, fulare pentru întreprinderea socială Made in Roșia Montană. O dată la două săptămâni facem adunare, colectare și plată, iar apoi vânzare pe internet. În perioada asta am reușit să vindem aproape tot ce am produs. Am simțit cu toții un mare progres față de anul 2014 și 2015 când eram în teste. Și anul acesta tot de test îl considerăm, unul mult mai reușit.”

40 de femei care lucrează înseamnă 40 de familii care au un venit suplimentar. Acum, se gândesc să facă și articole care să poată fi purtate pe timp de vară, din lână merinos. “Profitul este reinvestit în întreprinderea noastră, iar 10% din venituri va fi direcționat într-un fond de dezvoltare socială și comunitară menit să susțină cercetașii din Roșia Montană, evenimentele în comunitate și, de asemenea, să contribuie la cheltuielile pentru sănătatea celor vârstnici. În curând vom mai lansa o inițiativă, iar toate cele trei se vor susține reciproc”, plănuiește Tică.

Vorbește deja în termeni de întreprinzător. A doua zi după ce-am stat de vorbă, urma, împreună cu o prietenă, să finalizeze raportul financiar al întreprinderii sociale Made in Roșia Montană pe anul 2015, să rezolve o problemă la bancă, să semneze un contract cu o companie de curierat internațional, ca să poată trimite mai rapid produsele din lână în străinătate.

“Având multă treabă în perioada asta, mi-am făcut un «abonament» la un localnic și mânânc o dată pe zi bine de tot. Mai lucrez pentru site-ul www.madeinrosiamontana.ro, și mă îndrept spre casă. Tai lemne, îmi fac foc, mănânc câteva clementine, mai butonez laptopul, ascult muzică clasică și citesc câte un pic, înainte să adorm.” Când o să se mai încălzească vremea o să dea câte-o fugă cu bicicleta până la Brașov sau mai departe, prin țară, dar va avea un loc unde-i va fi drag să se întoarcă.

CITAT: „Pedalam de-a lungul Dunării, erau 41 de grade Celsius, apa foarte caldă, dar mă bucuram că o am și o beam așa caldă, mulțumind că o am și că e așa bună.” Tică Darie

Fotografii din arhiva personală a lui Tică Darie